Filozofie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de înţelepciune): disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie generală despre lume şi viaţă.

Cuprins

1 Ce este filozofia?
2 Tematica majoră a filozofiei:
3 Ramuri, problematici şi orientări ale filozofiei:
4 Metode de filozofare
5 Stilurile sau manierele de filozofare
6 Istoria filozofiei:
7 În antichitate
- 7.1 Orient
- 7.2 Occident
8 Legături externe

[modifică] Ce este filozofia?

Rodin, "Gânditorul"

Filosofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea cum se poate defini filosofia este chiar şi ea una filosofică. Pentru introducerea conceptului putem spune că este studiul înţelesurilor şi justificărilor sau credinţelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale lucrurilor, un studiu care nu este realizat prin experimente şi observare atentă, ci prin formularea problemelor şi oferirea soluţiilor lor, argumentarea soluţiilor oferite şi discuţia dialectică a tuturor acestora. Filosofia studiază concepte generale precum existenţa, bunătatea, cunoaşterea sau frumuseţea. Pune întrebări precum "Ce este bunătatea, în general?" sau "Este cunoaşterea posibilă ?". În termeni generali, filosofia este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului şi interiorului în plus faţă de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte.

Perspectiva propusă de filozofie este una:

totalizatoare (reflectă ansamblul cunoaşterii umane, realitatea obiectivă, subiectivă, sensul lucrurilor, problemele şi fenomenele)
auto-reflexivă (reflecţia personală şi autonomă vizează edificarea sinelui)
antropocentrică (cunoaşterea este o relaţie între subiectiv şi realitatea obiectivă)
axiologică (stabileşte trepte sau priorităţi valorice în elaborarea sensurilor)

[modifică] Tematica majoră a filozofiei:

Existenţa şi devenirea
Realitatea fizică şi esenţa lumii
Spaţio-temporalitatea
Unitatea şi infinitatea
Libertatea şi determinismul
Necesitatea şi întâmplarea
Adevărul
Valoarea
Cauzalitatea şi finalitatea
Cultura şi civilizaţia
Problema fericirii
Omul şi condiţia umană

[modifică] Ramuri, problematici şi orientări ale filozofiei:

Ontologia (teoria existenţei): studiul fiinţei în sine; în existenţialism, studiul existenţei în general.
Gnoseologia (teoria cunoaşterii): studiul fundamentelor cunoaşterii.
Logica: studiul raţionării în sine, abstracţie făcând de materia la care se aplică şi de procesele psihologice.
Axiologia (teoria generală a valorii): studiul esenţei valorilor, al genezei, ierarhizării şi relaţiilor dintre ele.
Epistemologia: studiul limitelor cunoaşterii umane, ale raţiunii şi intelectului.
Etica: studiul fundamentelor şi principiilor morale.
Estetica: studiul principiilor şi expresiilor frumosului.
Filozofia ştiinţei
Filozofia culturii
Filozofia socială
Antropologia filozofică

[modifică] Metode de filozofare

(varietatea metodologică oferind un ansamblu de principii şi reguli ale cunoaşterii filozofice):

[modifică] Stilurile sau manierele de filozofare

(varietatea stilistică în care a fost exprimată filozofarea):

sistemul
eseul
esopicul literar
dialogul
oralitatea
poemul
jurnalul
corespondenţa

[modifică] Istoria filozofiei:

Primele gânduri filozofice îşi află rădăcinile în mitologie, cu deosebire în cea greacă. Miturile încercau să dea răspunsuri şi explicaţii cauzale unor lucruri şi fenomene naturale încă neclare, cutremur, fulger etc., precum şi despre om şi univers, căutând interpretări şi răspunsuri logice la aceste interogaţii. Primii filozofi au fost matematicieni, fizicieni şi practicieni ai ştiinţelor naturale.

[modifică] În antichitate

[modifică] Orient

Primele texte filozofice au apărut în India, în filozofia hindusă 1500 î.e.n. Aceste cărţi au fost mai întâi religioase, descriind moduri şi ritualuri specifice credinţei. Curentele clasice filozofice au apărut pe la 500 î.e.n., o dată cu înfiinţarea mai multor şcoli pe întreg cuprinsul Indiei. Aceste cărţi au rămas fără autor cunoscut, deoarece în acea vreme în India nu se obişnuia menţionarea autorului unei opere. În China, aflăm trei mari tradiţii filozofice: taoismul, confucianismulul şi budismulul. Aceste trei şcoli au determinat găndirea filozofică a Chinei antice.

Centre culturale ale Orientului antic:

Egiptul antic: Cartea morţilor expune itinerariul religios ritualic al vieţii de după moarte.
Mosopotamia: Imperiul Sumer şi Acad, Asiria: predomină problematica cosmologică.
Iran: Zarathustra (gr. Zoroaster) (560 î.e.n.), a înfinţat prima şcoală monoteistă: Ahura Mazda ("cel mai deştept domn"), cu aspecte dualiste. Discipoli săi se numeau zarathustreni, iar după apariţia islamului s-au numit "parsi".

[modifică] Occident

- Filozofia antică: apare aproape concomitent în intervalul secolelor VII-VI î.e.n., în Europa (Grecia) şi în Orient (China sau India).

filozofia presocratică
Socrate şi Platon
Aristotel
Plotin
stoicismul
epicureismul
şcolile sceptice şi cinice
Sf. Augustin şi neoplatonismul creştin

- Filozofia medievală: perioadă începând - simbolic - de la anul 529 e.n., când ultima şcoală de filozofie din Atena este desfiinţată, şi cuprinzând mileniul (sec. VI-XVI) care pune capăt antichităţii, marcând într-un mod inedit reprezentarea şi structurile de reflecţie asupra lumii.

Europa - filozofi

- Filozofia modernă: între secolele XVI şi XIX, cuprinzând perioada Renaşterii, a Luminilor şi zorii epocii industriale.

- Filozofia contemporană: perioada, ulterioară neohegelianismului şi postkantianismului, care marchează apariţia unor noi premise filozofice: pozitivismul, existenţialismul, materialismul senzualist, realismul idealist şi filozofia vieţii, circumscrisă foarte larg începând cu secolul XIX până în zilele noastre.