Renaşterea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Serie de articole despre artă

Istoria artei

Arta preistorică

Arta paleoliticului Arta mezoliticului Arta neoliticului Arta rupestră

Arta antică

Arta medievală

Arta occidentală

Romanic Gotic Renaştere Manierism Baroc Clasicism Rococo Neo-baroc Neo-clasicism Romantism Academism Realism Naturalism Prerafaeliţii Impresionism Neo-impresionism Pointillism Avangardism Arta modernă

Arta contemporană

Cubism Modernism Futurism Expresionism Die Brücke Fauvism Der Blaue Reiter Dadaism Bauhaus Art Nouveau Art Deco Suprematism Neo-obiectivism Constructivism Suprarealism Orfism Minimalism Expresionism abstract De Stijl Artă abstractă Artă concretă Artă naivă CoBrA Pop art Op art Post modernism Deconstructivism Arta conceptuală

Arta etnografică

Arta occidentală Arte orientală Arta Americilor Arta africană Arta Oceaniei

Renaşterea reprezintă epoca de înnoire socială şi culturală, care a avut loc în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga Europă apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat trecerea către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început să se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul greco-roman, aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele religioase.

Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a început să fie folosită începând din secolul al XIX-lea, apărută mai întâi la istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elveţian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii în Italia", 1860). El a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento), epoca cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare a personalităţii.

Cuprins 1 Condiţii istorico-culturale 1.1 Precursori ai Renaşterii 1.1.1 Renaşterea carolingiană 1.1.2 Renaşterea ottonică 1.2 Descoperirile geografice 1.3 Progrese în ştiinţă şi tehnică 1.4 Schimbări politice şi religioase 2 Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii 2.1 Ruperea cu tradiţiile 2.2 Umanismul 3 Renaşterea italiană 3.1 Literatură 3.2 Arte plastice 3.2.1 Pictura în Renaşterea timpurie 3.2.2 Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii 3.2.3 Manierismul 4 Arhitectura Renaşterii 5 Muzica Renaşterii 6 Renaşterea în diverse ţări europene 6.1 Franţa 6.2 Ţările de Jos 6.3 Germania 6.4 Spania 6.5 Anglia 6.5.1 Literatură 6.5.2 Muzică 7 Tipul de "Om al Renaşterii" 8 Declinul Renaşterii

[modifică] Condiţii istorico-culturale

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită aşa ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale, se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel şi Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero şi Ovidiu. Sistemul de drept din societatea modernă îşi are originea în dreptul civil şi canonic din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Gânditorii Renaşterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii şi retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice, înterpretarea filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol decisiv. Şcolile din Salerno (Italia) şi Montpellier (Franţa) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.

[modifică] Precursori ai Renaşterii

Curente înnoitoare în viaţa culturală au existat şi înainte de epoca propriu zisă a Renaşterii, care însă cuprindeau doar un strat subţire al societăţii înalte de curte.

[modifică] Renaşterea carolingiană

Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a antichitatăţii şi în parte a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna precum şi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezenţa învăţatului Alcuin (lat.: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.

[modifică] Renaşterea ottonică

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002), sub influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenţe s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn).

[modifică] Descoperirile geografice

Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas şi descoperă astfel America. În acelaşi an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castilliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominaţie - ultimul bastion al prezenţei arabe în Peninsula Iberică. În 1497, Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africei. Prin expediţia întreprinsă de Magellan între 1519-1522, dispar şi ultimile îndoieli asupra formei sferice a pământului.

[modifică] Progrese în ştiinţă şi tehnică

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări greceşti în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gadul trei. Cunoştinţele obţinute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) şi Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mişcării planetlor, depăşesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoştinţelor.

[modifică] Schimbări politice şi religioase

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele orăşeneşti italiene şi continuând în Germania, Franţa şi Spania. Acest proces este favorizat de o diplomaţie modernă, care - în afara războaielor - devine un important instrument politic.

Clerul - în special cel înalt - îşi schimbă modul de viaţă, renunţând la preocupările exclusive de cult şi aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali şi episcopi nu se mai deosebesc în comportarea lor de negustori sau conducători politici. Creştinismul rămâne totuşi mai departe elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena şi teologi sau prelaţi ca Sant'Antonio din Florenţa sunt ascultaţi şi onoraţi de credincioşi. În acelaşi timp, însă, învăţaţii umanişti se ocupă de problemele teologice şi adaptează cunoştinţele filologice şi istorice noi la studiul şi interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei şi scripturilor sfinte a dus în cele din urmă la apariţia reformei protestante, iniţiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546) şi răspândită apoi în întreaga lume catolică. [[Categorie:]]

[modifică] Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii

[modifică] Ruperea cu tradiţiile

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni, "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale. Istoricii Renaşterii renunţă la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii de Apoi); în timp ce învăţaţii Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor şi romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţia antichităţii şi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.

[modifică] Umanismul

Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichităţii a dus la căutarea şi descoperirea manuscriselor clasice: Dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care după căderea Constantinopolului sub turci (1453) s-au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli din Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoştinţa limbii greceşti clasice. Deşi adesea apăreau simple imitaţii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei şi filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forţă de discernământ. Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciană în filozofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanţă. Reprezentanţi importanţi ai umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam şi Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar şi a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renaşterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică, omul a devenit centrul atenţiei în studii şi creaţii artistice.

[modifică] Renaşterea italiană

Primele manifestări ale Renaşterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454), a intervenit un echilibru între diversele forţe politice, ceea ce a dus la o perioadă de relativă linişte şi, în consecinţă, la dezvoltarea economică a oraşelor din centrul şi nordul Italiei, favorizând înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi susţinută financiar de bogatele şi influentele familii Medici din Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de ducii de Urbino, dogii veneţieni şi de papalitatea romană.

[modifică] Literatură

Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele şi scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopea, satira, epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella). Reprezentanţi ai literaturii italiene renascentiste sunt:

• Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo".
• Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia "La Mandràgola".
• Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso".
• Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano".
• Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle".
• Pietro Aretino (1492-1556, "Lettere".
• Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".

[modifică] Arte plastice

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite mai târziu de către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa.

În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori.

[modifică] Pictura în Renaşterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste şi aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renaşterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florenţa impresionează prin individualitatea şi plasticitatea noului stil.

Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potenţialul perspectivei în pictură. Alţi maeştri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris şi lucrări teoretice în matematică şi asupra perspectivei.

Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre aceştia se numără Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) în Florenţa, Andrea Mantegna (1431) în Padova, Giovanni Bellini (1430-1516) şi Giorgione (ca.1477-1510) în Veneţia. Aceştia din urmă au dat o orientare decisivă şcolii veneţiene prin simţul nou al organizării spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florenţa şi pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menţiont "Naşterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) şi "Primăvara" (1474).

[modifică] Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmoră a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514, în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterrii în Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de ex. frescele din biserica San Giovanni Evangelista).

[modifică] Manierismul

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendinţe stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneşti apar şerpuitoare şi crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunţând ivirea stilului "baroc".

Reprezentanţi valoroşi ai manierismului sunt:

• Pontormo (1494-1556), în Florenţa.
• Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului.
• Andrea Palladio (1508-1580), pictor şi arhitect din Vicenza, iniţiează stilul palladianist, care va influenţa arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea.
• Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist şi sculptor din Florenţa, realizează celebra sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găseşte în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria).
• Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect şi biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550).
• Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeştrii şcolii veneţiene.
• Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului veneţian, realizează 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneţia).

[modifică] Arhitectura Renaşterii

În arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe:

• O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui Donato Bramante, şi se răspândeşte în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruvius ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florenţa, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Faţadele sunt concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine. Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi aparţin păturei cultivate a societăţii.

• A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradiţiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente şi arabescuri (în Spania). Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi. Exemple: în Franţa, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558) realizată de Pierre Lescot, în Germania, castelul din Heidelberg şi primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

[modifică] Muzica Renaşterii

Muzica din timpul Renaşterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul şi cântecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă şi susţine tendinţele înnoitoare în muzică. Unul din cei mai importanţi compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (15251594), care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte între muzicienii de diverse naţionalităţi, centrul de atracţie fiind şi în acest domeniu Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important reprezentant al şcolli de muzică din Roma, în timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) şi Claudio Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică şi se face trecerea către genul muzicii de operă.

[modifică] Renaşterea în diverse ţări europene

Din Italia, Renaşterea se răspândeşte şi în alte ţări din Europa apuseană. Învăţaţi, artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în oraşele italiene şi se întorc în Franţa, Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu noi cunoştinţe, dar şi cu un alt gust în artă şi în modul de viaţă. Declinul feudalismului şi centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale şi economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină şi greacă, în ţările vest-europene, sub influenţa protestantismului, se folosesc limbile naţionale, fapt care contribuie la formarea noilor state naţionale caracterizate printr-un limbaj unitar.

[modifică] Franţa

Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalităţi ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui Francisc I şi participanţi la proiectarea decorării palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) şi "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul "Pleiadei" intitulat "Défense et illustration de la langue française".

[modifică] Ţările de Jos

Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii Renaşterei în Flandra şi în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătoreşte în Italia, unde este foarte preţuit, influenţând prin lucrările sale şcoala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina plăcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omeneşti, într-o lume imaginară, supranaturală. Alţi pictori din această perioadă sunt: Hans Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manierişti se numără Bernard van Orley (1488-1541) şi Jan van Scorel (1495-1562).

Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergură europeană, îşi redactează majoritatea scrierilor în limba latină.

[modifică] Germania

Arta germană era orientată în special la tradiţiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează peisaje sub influenţa artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor, desenator şi gravor, se realizează legătura cu arta Renaşterii după modelul celei italiene. Ciclurile de gravuri în lemn, "Patimile" şi "Viaţa Mariei", sunt cunoscute în întreaga Europă. În special compoziţia sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată ataşamentul la eleganţa picturii italiene şi forţa sa de exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia şi în Ţările de Jos şi întreţine strânse legături cu artiştii epocei. Contemporanul său, Matthias Grünewald (1480-1528), pictează încă în stilul evului mediu.

În literatură sunt de menţionat:

• Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice
• Thomas Murner (1475-1537), scriitor şi predicator, traduce în versuri epopea "Aeneis" de Virgiliu
• Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530)
• Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist şi teosof, publică şi o culegere de proverbe.

[modifică] Spania

Spania, abia eliberată de sub dominaţia maură, se ataşează cu întârziere Renaşterii europene. În secolul al XVI-lea, pictorul oficial al curţii regale spaniole este Tiziano, deşi el, personal, nu a fost niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din această perioadă, lucrează în special în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco (1541-1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se construieşte palatul "El Escorial" în apropiere de Madrid, important centru al Renaşterii spaniole.

[modifică] Anglia

Încă înainte de epoca Renaşterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată prin:

• Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze" (John Dryden), autor, printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).
• William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".
• Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat pe legenda regelui Arthur şi a "Cavalerilor Mesei Rotunde".

Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaştere engleză" se înţelege mişcarea culturală şi artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă paşnică de dezvoltare după sfârşitul războiului de 100 de ani şi al războiului celor două roze. Această perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este denumită "Epoca Elisabetiană". Reprezentanţi de seamă ai "Renaşterii engleze" sunt:

[modifică] Literatură

• Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale şi al unei epopei alegorice "The Faerie Queen".
• John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost".
• Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic.
• William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme şi sonete.
• Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru cancelar al regatului, cade în disgraţie şi este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea.
• Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoaşterii empirice în lucrarea "Novum Organum" (1620.
• Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.

[modifică] Muzică

Se cultivă, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea "Musica Transalpina", publicată în 1588 de Nicholas Yonge. Compozitori mai însemnaţi sunt:

• Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra, maestru al contrapunctului, compune muzică religioasă.
• William Byrd (1543-1623), compozitor de madrigale şi piese instrumentale adunate în colecţia "Fitzwilliam Virginal Book".
• Thomas Morley (1557-1602), compune madrigale şi mottete, autor al unei lucrări de teoria compoziţiei.

[modifică] Tipul de "Om al Renaşterii"

Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.

În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihilat.

[modifică] Declinul Renaşterii

Ca orice mişcare socio-culturală, şi Renaşterea, după o perioadă de apogeu, cunoaşte un declin, în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează în cel mai bun caz lucrări de imitaţie.

Declinul Renaşterii a fost favorizat şi accelerat de două împrejurări:

• Decăderea politică şi economică a Italiei începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârşite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii şi prestigiului papalităţii, la decăderea oraşelor-state, ca Florenţa şi Milano. Descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranţe slăbeşte substanţial situaţia economică a Veneţiei şi Genovei.

• Ca reacţie la Reforma religioasă iniţiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie Contrareforma şi tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de graţie împotriva libertăţii de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuieşte o listă a cărţilor interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicţie cu dogmele bisericeşti ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-şi abjure public convingerea asupra rotaţiei pământului în jurul soarelui, nu fără a şopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist şi va fi ars pe rug ca eretic în urma sentinţei tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominaţia lui Jean Calvin, teologul şi medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârşeşte în acelaş fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.

Ideile Renaşterii nu pot fi însă înăbuşite, ele sunt apărate de oameni curajoşi ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) îşi propune ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator şi purtător de bucuria pe care o dă cunoaşterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renaşterii sub forma iluminismului francez.

Renaşterea este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.