Determinism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Seria Certitudine
Nihilism Agnosticism Incertitudine Probabilitate Estimare Credinţă Epistemologie Certitudine Determinism
Această cutie: vezi • discută • modifică

Determinismul este propoziţia filozofică potrivit căreia orice eveniment, inclusiv cogniţia şi acţiunea umană, este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente anterioare. Nici un miracol misterios sau eveniment pur întâmplător nu are loc. Dacă a existat vreodată un eveniment indeterminist de la începutul timpului, atunci determinismul este fals.

Cuprins 1 Filozofia deterministă 2 Natura determinismului 3 Perspective moderne asupra determinismului 3.1 Determinismul în tradiţia occidentală 4 Argumente împotriva determinismului 4.1 Argumente din partea moralităţii 4.2 Determinismul, mecanica cuantică şi fizica clasică 4.3 Prima cauză

[modifică] Filozofia deterministă

Principala consecinţă a filozofiei deterministe este că liberul arbitru (voinţă liberă) devine o iluzie (cu excepţia definiţiei din compatibilismul strict. Conform credinţei populare, determinismul afirmă că toate evenimentele viitoare au fost deja predeterminate şi vor avea loc în mod obligatoriu (poziţie cunoscută sub numele de fatalism); evident că nu există aşa ceva, iat metafizicienii încă dezbat această problemă. Determinismul este asociat cu, şi se bazează pe ideile de materialism şi cauzalitate. Cei care s-au ocupat cu problema includ Omar Khayyám, David Hume, Thomas Hobbes, Immanuel Kant, şi, mai recent, John Searle.

[modifică] Natura determinismului

Semnificaţia exactă a termenului "determinism" a fost subiectul a diferite interpretări. Unii privesc determinismul şi liberul arbitru ca excluzându-se reciproc, în timp ce alţii, numiţi "compatibilişti", cred că cele două idei pot fi reconciliate. Mare parte din dispută provine din faptul că definiţia "liberului arbitru", ca şi cea a determinismului de altfel, variază. Unii sunt convinşi că se referă la adevărul metafizic al unei capacităţi umane de a lua decizii şi de a impune aceste decizii la nivel colectiv, de obicei prin mijloace democratice. Alţii însă îl definesc ca senzaţia acestei capacităţi pe care oamenii o trăiesc atunci când acţionează. De exemplu, David Hume a afirmat că este posibil ca un individ să nu îşi poată duce la împlinire dorinţele şi convingerile numai prin liber arbitru (voinţa independentă) , ci mai degrabă liberul arbitru se referă la abilitatea unui individ de a transpune acele convingeri şi dorinţe în acţiune voluntară.

[modifică] Perspective moderne asupra determinismului

Încă la începutul secolului trecut, când astronomul Edwin Hubble a afirmat că decalajul spre roşu arată că Universul se extinde, opinia predominantă în rândul experţilor a fost că Universul a început cu Big Bang, prin urmare are o vârstă finită. Diferiţi astrofizicieni au păreri diferite privind apariţia Universului, dar o perspectivă consistentă este că determinismul ştiinţific se confirmă la nivel macroscopic de la naşterea Universului.

[modifică] Determinismul în tradiţia occidentală

Ideea că întreg Universul este un sistem determinist a fost enunţată în religia, filozofia şi literatura ocidentală şi orientală. Atomiştii greci Leucip şi Democrit au fost primii care au anticipat determinismul când au teoretizat că toate procesele lumii au loc datorită interacţuinile mecanice ale atomilor, dar această teorie nu s-a bucurat de largă acceptanţă în acea vreme. În Occident, determinismul este adesea asociat cu fizica newtoniană, care descrie materia fizică a Universului operând potrivit unui set de legi cognoscibile, stabile. Ipoteza numită "Bila de biliard", un produs al fizicii newtoniene, afirmă că odată ce au fost stabilite condiţiile existenţei Universului, restul istoriei Universului urmează în mod inevitabil. Dacă ar putea să avem cunoştinţe complete despre materia fizică şi despre toate legile care guvernează acea materie la orice moment dat, atunci ar fi teoretic posibil să calculăm timpul şi spaţiul al oricăruio eveniment care va avea loc vreodată (Demonul lui Laplace). În acest sens, particulele elementare ale Universului acţionează de aceeaşi manieră preucm mingile de pe o masă de biliard, mişcând-se şi lovindu-se una de alta într-un mod previzibil, pentru a produce rezultate previzibile.

Mecanica newtoniană se ocupă doar de evnimente cauzate. De exemplu, dacă poziţia iniţială a unui obiect este x, y, z, şi dacă acesta este lovit de un alt obiect care se mişcă de-a lungul unui vector V, atunci primul obiect va fi împins drept către un alt punct x', y', z'. Dacă merge altundeva, atunci, conform mecanicii newtoniene, trebuie să ne îndoim de propriile noastre măsurători a poziţiei originale a obiectului, direcţia exactă a obiectului care se deplasează pe vectorul V, câmpuri gravitaţionale sau de alt tip care au fost ignorate neintenţionat, etc. Experimentele repetate şi îmbunătăţiri în precizie vor întotdeauna vor apropia observaţiile noastre de rezultatele prognozate prin teorie. Când avem de-a face cu situaţii la scara umană obişnuită, fizica newtoniană a avut atât succes, încât nu are rivali. Dar eşuează lamentabil în experimente care implică viteze care sunt fracţiuni substanţiale din viteza luminii şi când se studiază interacţiunile la scară atomică. Anterior descoperirii efectelor cuantice şi a altor provocări la adresa fizicii newtoniene, "incertitudinea" a fost întotdeauna un termen folosit cu referire la cunoştinţele umane despre cauze şi efecte, şi nu la cauzele şi efectele însele.

[modifică] Argumente împotriva determinismului

[modifică] Argumente din partea moralităţii

Unii critici ai determinismului afirmă că dacă oamenii nu sunt capabili de liber arbitru, nu poate exista nici o bază raţională pentru moralitate, prin urmare unele aspecte ale jurisprudenţei şi legislaţiei penale şi civile par să fie iraţionale şi nedrepte. Cum poate cineva să fie pedepsit(ă) pentru o faptă involuntară? Pentru a menţine integritatea instituţiilor sociale care se bazează parţial pe culpabilizarea oamenilor pentru acţiunile lor, în ochii lor devine necesară negarea determinismului, cel puţin în măsura în care acesta se aplică la ceea ce noi numim în mod banal fapte voluntare.

Determiniştii au răspuns la această critică făcând distincţie între afirmaţii normative şi pozitive. Afirmarea unor fapte se poate şi trebuie să fie făcută independent de consecinţele acestora. Astfel, chiar dacă determinismul nu este compatibil cu ideea unui Univers moral, asta nu invalidează neapărat concluziile sale. Utilitatea socială presupusă a ideilor de crimă şi justiţie nu ar trebuie să aibă voie să înlocuiască chestiunile de adevăr.

Filozoful contemporan american Donald Davidson, printre alţii, susţinut ideea potrivit căreia dacă oamenii s-ar purta într-un mod necauzat, atunci am putea descrie faptele lor ca nebune, nu ca libere. Perspectiva lui este consistentă cu poziţia filozofică a lui Mencius, conform căreia caracteristicile imanente ale unui individ sunt sunt cauzate în mod determinist, iar în rândul acestor caracteristici imanente există un set de trebuinţe (analoage altor trebuinţe cum ar fi cea sexuală) care sunt de natură axiologică sau morală; factorii externi acestor trebuinţe morale pot să inhibe funcţionarea lor. A le inhiba acţiunea este echivalent cu pierderea libertăţii, ceea ce oamenii evită în mod instinctiv. În termeni occidentali, Mencius ar spune că oamenii se nasc cu conştiinţă, şi acţionează potrivit propriilor lor naturi şi înclinaţii atunci când se lasă ghidaţi în acţiunile lor de conştiinţă (împreună cu celelalte trebuinţe ale lor, cum ar fi foamea) şi că noi toţi trăim o pierdere a libertăţii atunci când ne dăm seama că suntem controlaţi în mod direct sau indirect de forţe externe -- indiferent dacă aceste forţe sunt efectele persistente ale condiţionării sau pericolul iminent reprezentat de un pistol ţinut la capul cuiva. Pe scurt, autodeterminarea înseamnă libertate, iar determinarea cauzată de factori externi este pierderea libertăţii. Moralitatea depinde de exercitarea a ceea ce natura unui individ l-a determinat pe acesta să fie şi de condiţia de a fi de facto răspunzător pentru toate consecinţele care decurg dintr-o decizie individuală de a acţiona. Dacă un individ este liber de control extern, acesta este considerat a fi o entelehie; în măsura în care un individ este determinat de factori externi, acesta îşi pierde propia identitate şi devine doar extensia unei alte entităţi.

[modifică] Determinismul, mecanica cuantică şi fizica clasică

De la începutul secolului XX, mecanica cuantică a arătat aspecte ale unor evenimente care până atunci rămăseseră ascunse. Fizica newtoniană luată izolat şi nu ca o aproximare a mecanicii cuantice, ne arată un Univers unde obiectele se mişcă de o manieră care poate fi perfect determinată. La scara de interacţiune proprie omului, mecanica newtoniană oferă prognoze care din toate punctele de vedere se dovedesc a fi complet perfectibile, dacă nu perfecte în practică. Dependenţa prognozelor se dovedeşte a fi o îmbunătăţire a cunoştinţelor noastre despre condiţiile iniţiale. Tunurile şi muniţia slab proiectate şi construite îşi risipesc trageile într-un cerc larg de-a lungul centrului ţintei, iar tunurile mai bune produc tipare mai bune. Cunoaşterea absolută a forţelor care accelerează un glonţ ar trebui să producă prognoze absolut corecte a traiectoriei sale, sau cel puţin aşa ne-am aşteptat.

În contradicţie cu prognozele mecanicii newtoniene, la scara atomică, traiectoriile obiectelor pot fi prognozate doar într-un mod probabilist.

[modifică] Prima cauză

Intrinsecă dezbaterii privind determinismul este chestiunea primei cauze. Deismul, o filozofie dezvoltată în secolul XVII, afirmă că Universul a fost determinist de la creearea sa, dar atribuie această creeare unui Dumnezeu metafizic sau nei prime cauze externă lanţului determinist. Dumnezeu poate că a început procesul, dar nu i-a influenţat evoluţia. Această perspectivă ilustrează un puzzle care stă la baza oricărui concept de determinism.

Presupunere:Toate evenimentele au cauze, iar cauzele lor sunt toate evenimente premergătoare acestora.

Prin urmare, evenimentul A_N este precedat de evenimentul A_N-1, care este precedat de evenimentul A_N-2, şi aşa mai departe.

Potrivit acestei prezumţii, există două posibilităţi, ambele aruncând o umbră de îndoială asupra validităţii prezumţiei iniţiale:

(1) Există un eveniment A₀ înaintea căruia nu a existat nici un alt eveniment care să-l fi cauzat.

(2) Nu există nici un eveniment A₀ înaintea căruia să nu fi existat un alt eveniment, ceea ce înseamnă că avem o serie infinită de evenimente legate cauzal, care este ea însăşi un eveniment, şi totuşi nu există nici o cauză pentru acest şir infinit de evenimente.

În cadrul acestei analize, presupunerea iniţială trebuie să fie parţial defectuoasă. Se poate rezolva admiţând o excepţie, un eveniment creaţionist (ori creearea evenimentului sau evenimentelor iniţiale, ori a seriei infinite de evenimente) care el însuşi nu este un eveniment cauzat în sensul în care cuvântul cauzat este folosit în formularea presupunerii iniţiale. Un agent anume, pe care multe sisteme de gândire îl numesc Dumnezeu, creează spaţiul, timpul, şi entităţile care se găsesc în Univers, prin intermediul unui proces care este analog cauzalizării dar nu este cauzalizare aşa cum o ştim noi. Această soluţie la dificultatea iniţială a determinat oamenii să îndoaie dacă există vreun motiv ca să existe doar un singur act cauzal cvasi-divin, dacă nu a existat un număr de evenimente care au avut loc în afara secvenţei obişnuite de evenimente. evenimente care pot fi numite miracole. Poziţia filozofică extremă este cea a lui Gottfried Wilhelm Leibniz, care în cadrul filozofiei sale moniste a afirmat că toate interacţuinile aparent cauzale între două (sau mai multe) entităţi, A <-> B, sunt de fapt interacţiuni mediate de Dumnezeu, A<->Dumnezeu<->B.

Immanuel Kant a continuat această idee a lui Leibniz, în conceptul său de relaţii transcendentale, şi prin urmare a avut un efect profund asupra încercărilor filozofice ulterioare de a clarifica aceste probleme. Cel mai influenţial dintre succesorii săi imediaţi, un critic puternic al lui Kant a cărui idei însă au fost puternic influenţate de Kant, a fostEdmund Husserl, iniţiatorul fenomenologiei.