Cinism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cinismul sau Şcoala cinică a fost o şcoală filosofică greacă întemeiată în secolul V î.Hr. de Antistene ^[1], un discipol al lui Socrate.
Termenul „cinism” provine de la numele locului de reuniune al discipolilor lui Antistene, gimnaziul Cynosargos. Numele, s-a mai interpretat ca fiind înrudit cu cuvântul grec κύων / kuôn, care semnifică „câine”, în amintirea lui Diogene, considerat un alt fondator al cinismului şi căruia i se spunea „Câinele”, aluzie la modul său de a trăi.
Şcoala cinică alături de şcoala cirenaică de cea megarică şi cea eritreică sunt cunoscute sub numele de ‘’Micii Socratici’’. Aceste şcoli au fost formate de elevi ai lui Socrate şi sunt strâns legate de problema sofistică.

Cinismul s-a distins printr-o manifestare care a sfidat orice convenţie sau normă socială. Cinicul pledează pentru viaţa naturală, apropiată de animalitate şi acuză normele sociale impuse convenţional, prin urmare împotriva firii. Filosofii cinici erau preocupaţi de problemele etice. Considerau că scopul vieţii este fericirea iar ea nu putea fi atinsă decât prin virtute. Cinismul antic implica o practică ascetică a virtuţii.
Aristotel spune că părerea cinicilor era următoarea: nu se poate spune decât „un singur lucru despre un lucru”. Antistene susţinea că unui lucru nu i se poate atribui nici un epitet, nu putem afirma propoziţia „omul este bun” ci doar „omul este om” şi „bunătatea este bună”. Concluzia lui Antistene este că există doar individualul senzorial şi nu concepte generale. În Metafizica, Aristotel se referă la simplicitatea teoriei lui Antistene, teorie din care rezulta că aproape orice propoziţie este adevărată iar definiţia conceptului imposibilă.

Reprezentanţii cinismului sunt: Antistene, Diogene, Crates, Hipparchia, Metrocle, Monimos şi Onesicritos.

Şcoala cinică a avut o perioadă de înviorare în secolul I. Ultimii cinici sunt primii asceţi creştini ^[2].