Scepticism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Scepticismul (din grecescul skeptios, căutător) este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu putem obţine o cunoaştere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de Scepticism este folosită şi pentru a desemna o şcoală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.

Un sceptic global sau complet susţine că oamenii nu au nici un fel de cunoaştere, că pretenţia de a cunoaşte ceva este, fără excepţie, incorectă. Un sceptic local sau parţial susţine că oamenii nu au cunoaştere în anumite domenii.

Cuprins

1 Scepticismul în Antichitate
2 Scepticismul modern
3 Argumentele scepticismului global şi critica lor
4 Estetica scepticilor
5 Paradoxul scepticismului
6 Note
7 Bibliografie

[modifică] Scepticismul în Antichitate

Atitudini sceptice au fost exprimate de mai mulţi presocratici şi au fost dezvoltate de sofişti. Argumentele clasice că simţurile pot să ne înşele şi că experţii se contrazic între ei erau cunoscute. Primii reprezentanţi ai scepticismului metodic au fost filosofii greci Pyrrhon din Elis şi Timon din Phlius iar principalii reprezentanţi ai scepticismului târziu au fost: Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus.

Principiul care stă la baza scepticismului este cel al isosteniei, ideea că oricărui temei i se opune un temei deopotrivă de convingător. ^[1] Pyrrhonienii nu afirmă că nici o propoziţie nu poate fi cunoscută, pentru că această afirmaţie este o pretenţie de cunoaştere. Pyrrhonienii susţin că nu există temeiuri mai bune pentru a crede o propoziţie decât pentru a o nega. După Diogenes Laertios, scepticii încercau să răstoarne dogmele tuturor şcolilor dar ei nu enunţau nici una. Aristotel nu a luat în serios îndoielile scepticilor, în cartea a IV-a a Metafizicii discută şi respinge unele poziţii sceptice iar în tratatul său de psihologie Despre suflet crede că punctele de vedere ale scepticilor nu sunt susţinute în mod serios.

[modifică] Scepticismul modern

Scepticismul modern a început în secolul al XVI-lea, atunci când a crescut interesul pentru cunoaştere şi pentru scepticismul pyrrhonian antic grec. Prezentarea cea mai importantă a scepticismului din acea vreme a a fost cea a lui Montaigne în Apologie de Raymond Sebond. Apogeul scepticismului secolului al XVII-lea apare în Dicţionar istoric şi critic a lui Pierre Bayle.

Locke a propus o cale de a evita scepticismul, admiţând că nu putem avea o cunoaştere reală dincolo de intuiţie şi de demonstraţie, dar susţinând că nimeni nu e atât de nebun încât să se îndoiască de faptul că focul e fierbinte, că pietrele sunt solide, etc. şi că experienţa înfrânge scepticismul.

Scepticismul lui Hume a fost cuprinzător. Susţinea că singura cale care ne poate duce dincolo de experienţa imediată şi anume cunoaşterea de tip cauzal, nu se bazează pe nici un principiu raţional.

Primul efect al acestei crize sceptice din secolul al XVIII-lea a fost apariţia criticismului.

[modifică] Argumentele scepticismului global şi critica lor

Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt:

Argumentul dovezii

Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunţului ar avea nevoie ea însăşi de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată şi aşa mai departe la infinit, intrând într-un regressum ad infinitum (regres la infinit) - fiecare pas cerînd logic un alt pas.

Criticii acestui argument susţin că există judecăţi evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite şi care folosesc la demonstrarea altor judecăţi. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziţie considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoaşterea se poate îmbunătăţi nu trebuie să ajungem la defetism.

Argumentul echilibrului

Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunţ, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro şi contra se găsesc în echilibru iar o persoană raţională nu are mai multe motive să creadă că enunţul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.

Criticii acestui argument susţin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două feţe ale aceleiaşi situaţii, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

Argumentul definiţiei

Ca răspuns la afirmaţia dogmaticilor că definiţiile servesc pentru înţelegere şi pentru învăţătură, scepticii susţin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiţia lui nu adaugă nimic la cunoaşterea lui. În acest sens, Sextus Empiricus dă următorul exemplu:

Cineva, dorind să afle de la altcineva, dacă a întâlnit un om călare pe un cal şi urmat de un câine, ar trebui să pună întrebarea astfel: «O, animal dotat cu raţiune şi muritor capabil să-şi însuşească ştiinţa, ai întâlnit oare pe un animal dotat cu râs, cu unghiile late, capabil să-şi însuşească ştiinţa politicii, aşezat pe şalele unui animal muritor şi nechezător, târând după sine un animal patruped lătrător?»

— Sextus Empiricus

Scepticii susţin că nu se poate defi totul, că trebuie să acceptăm şi lucruri nedefinite şi astfel, definiţia nu este necesară.

[modifică] Estetica scepticilor

Scepticii spuneau că deşi frumosul şi arta există, nu poate exista o cunoaştere adevărată a lor şi au atacat în special teoriile literaturii şi muzicii. Contra teoriei literaturii, scepticii susţineau că utilitatea poeziei este redusă şi e chiar dăunătoare pentru că înceţoşează mintea. În perioada elenistică, teoria literaturii era denumită „gramatică” iar teoriticienii „gramatici” (de la grámma, „literă”). Scepticii considerau „gramatica” imposibilă, inutilă şi dăunătoare.

Imposibilă după următorul raţionament: considerau că teoria literaturii înseamnă fie cunoaşterea tuturor operelor literare fie a unora. Dacă este cunoaşterea tuturor operelor, atunci ar trebui să fie cunoaşterea unui număr infinit de opere şi pentru că noţiunea de infinit depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere, acestă ştiinţă reprezintă o imposibilitate. Dacă este cunoaşterea doar a unor opere, atunci nu e ştiinţă.

Inutilă – recunoşteau faptul că anumite opere literare cu caracter educativ pot fi utile într-o măsură dar nu necesită explicaţiile teoreticienilor iar operele care necesită explicaţii, care cer să fie elucidate nu servesc nici unui scop.

Dăunătoare – printre operele literare sunt unele perverse, demoralizante şi dăunătoare; orice teorie care se ocupă de astfel de opere devine şi ea cu necesitate dăunătoare.

Muzica era privită ca o forţă puternică şi folositoare de către pitagoricieni şi stoici pentru că se credea că ea dă curaj soldaţilor, potoleşte mânia, stârneşte bucuria sau îi alină pe cei suferinzi. Pentru sceptici, această forţă era o iluzie atâta timp cât existau oameni asupra cărora muzica nu avea efect. Dacă există oameni care sub influenţa muzicii încetează să fie trişti sau mâniaţi, explicaţia constă în faptul că muzica doar le distrage atenţia, imediat ce sunetele nu se mai aud, oamenii recad în tristeţe sau mânie.

[modifică] Paradoxul scepticismului

Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu ştiu nimic se naşte paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu ştiu nimic, atunci scepticul nu poate şti că oamenii nu ştiu nimic.