Limba latină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cel mai vechi text latin

Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio. A câştigat o importanţă majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.

Toate limbile romanice provin de la latina-mamă, şi multe cuvinte bazate pe limba latină sunt de găsit în alte limbi moderne ca engleza. Mai mult în lumea vestică, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învăţată şi vorbită pentru soluţionarea problemelor de ordin ştiinţific, cultural şi politic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză în secolul XVIII şi de engleză la sfârşitul secolului XIX. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar şi în ziua de astăzi, ceea ce include şi statutul său de limbă oficială naţională a Vaticanului.

Latina are un sistem flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminaţii la un radical fix. Schimbarea terminaţiei substantivelor şi adjectivelor este numită "declinare", cea a verbelor, "conjugare". Există cinci declinări ale substantivelor şi patru conjugări ale verbelor. Cele şase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziţii) şi vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indo-europeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, oraşe, localităţi şi câteva alte lucruri.

Limbile romanice nu au derivat din Latina clasică, ci mai degrabă din Latina vulgară (latina vulgaris). Latina şi reto-romana (nu româna) diferă prin faptul că reto-romana (sau romanşa, vorbită in două-trei cantoane estice ale Elveţiei de circa 55 - 65 de mii de oameni) are accentul distictiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distictivă. În italiană şi sardă (Sardo logudorese), există o lungime distinctivă a consoanelor şi accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. In franceză accentuarea se face qvasi-moton pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistictiv, iar în română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepţii, a se vedea 'copii şi co'pii). Destul de interesant, româna si engleza, deşi aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant "neobişnuită."

O altă deosebire între latină şi limbile romanice, cu excepţia românei, este faptul că acestea şi-au pierdut terminaţiile cazuale ale majorităţii cuvintelor (excepţia fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deşi unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor se regasesc nuanţat în limba germană (5 cazuri, ca şi în limba română), limbă germanică (a se vedea limbi germanice), sau extrem de sofisticat (16 cazuri) precum în limba finlandeză, limbă ugro-finică (a se vedea limbi ugro-finice).