Fra Angelico
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina". |
 |
Puteţi contribui la Wikipedia prin traducerea lui. |
Il Beato Fra Giovanni Angelico da Fiesole (* 1395, Florenţa – † 1455, Roma), cunoscut ca Fra Angelico sau Beato Angelico (Preafericitul Angelico), pictor faimos în statul Florenta, în secolul 15. Este cel valoros reprezentant al pictorilor de arta sacra din qarttrocento. Deseori, dar fără temei, este numit Fiesole, acesta fiind numele oraşului unde a primit prima comuniune. Viaţa sa a fost descrisa în Le Vite, vieţile pictorilor, de Giorgio Vasari.
Cuprins |
[modifică] Biografie
S-a născut în Guido di Pietro, Vicchio, în Toscana, provnicia Mugello în apropierea Florenţei, spre sfârsitul secolului XIV, din parinţi necunoscuţi, a fost botezat Guido sau Guidolino(calugării obişnuiau să îşi schimbe numele după intrarea în ordinul religios). Fiind înca tânar, el a cerut sa fie acceptat la Manastirea San Dominico din Fiesole, ordin dominican cunoscut pentru regulile rigide (erau numiţi observatori). Şi-a finalizat noviciatul în Cortona în 1408 şi a devenit calugar dominican în Fiesole în jurul 1418, fiind numit "Fra Giovanni da Fiesole", "Angelicul" este un termen laudativ care i s-a atribuit, dar fiind un apelativ inpropriu până în 1984, când a fost beatificat.
Dacă a fost pictor de profesie înainte de a intra în ordinul călugăresc, unde a executat lucrări pe teme religioase pentru mănăstire, nu e este cunoscut, dar este o probabilitate. Se presupune că pictorul Lorenzo Monaco i-a fost profesor, de asemenea influenţe ale şcolii Sieneze sunt vizibile în opera sa. A fost sub patronajul lui Cosimo de Medici, iar potrivit lui Vasari, prima lucrare a lui Fra Angelico se afla în Cerosa de Florenta, lucrarea nu mai există azi.
[modifică] Opere timpuri
Printre lucrările de tinereţe sunt Bunavestire din Cortona, Încoronarea Fecioarei din Fiestole, şi Aşezarea în mormânt realizată pentru Biserica Sfânta Treime din Florenţa, lucrări pe care Vasari le considera ‘pictate de către un sfânt sau înger’
Cele mai timpurii evidenţe a performanţelor sale, într-un număr considerabil, sunt la Cortona,unde a fost trimis în timpul „his novitiate”?, şi se pare că aici şi-a petrecut toţi anii premergători vieţii sale mănăstireşti. Primele sale lucrări executate în frescă erau probabil acelea, astăzi distruse, pe care le-a pictat în mănăstirea Sf. Domenico din acest oraş;fiind un pictor în frescă, se pare că el ar fi putut lucra sub urmărirea sau ca urmaş a lui, Gherardo Starnina. Din 1418 în 1436 a revenit în Fiesole; în 1436 a fost transferat în mănăstirea Dominicană a Sf. Marco în Florenţa.
În mănăstirea Sf. MArco, între anii 1438 - 1445, Fra Giovanni a trăit St. Antoninus Pierozzi. Aici a decorat camerele, holul Capelei, coridoarele, coloanele, altarul Bisericii; se apreciază ca el ar fi studiat celebrele frescee în capela Brancacci în biserica Florentină a Carminului şi de asemenea picturile de Orcagna.
[modifică] Roma
În 1445, după succesul acestor opere a fost invitat de papă la Roma . Papa care a domnit între anii 1431 - 1447 a fost Eugenius IV, iar acesta a numit un alt călugăr dominican, un coleg al lui Angelico, în funcţia de arhiepiscop al Florenţei în 1445. Dacă povestea (prima dată spusa Vasari) este adevărată - atunci această numire a fost făcută la propunerea lui Angelico doar după ce titlul de Arhiepiscop i-a fost oferit lui, refuzându-l pe bază că nu considera aptitudinile sale atât de elevate şi de responsabile pentru această situaţie.
Eugenius, şi nu (aşa cum menţiona Vasari) succesorul lui Pope Nicholas V, ar fi fost papa care a trimis invitaţia şi a făcut propunerea Fra Giovanni, pentru că Nicholas a succedat doar în 1447. Întregii povestiri îi lipseşte autenticitatea, deşi era destul de credibilă ca idee de bază. Se ştie cu siguranţă că Angelico stătea la Roma în prima jumătate a anului 1447; şi că a pictat în Vatican Cappella del Sacramento, care a fost ulterior demolată dePaul III. În iunie 1447 s-a îndreptat sper Orvieto, pentru a picta în Cappella Nuova a catedralei, avându-l ca ajutor pe Benozzo Gozzoli a cărui discipol era. În 1450, Fra Angelico a devenit Stareţ a mănăstirii Sf. MArco iar mai târziu Arhiepiscop al Florenţei. Ulterior s-a întors la Roma pentru a picta capela lui Nicholas V, şi a murit la Roma în 1455, unde se află înmormântat în biserica Sf. Maria sopra Minerva. A decorat multe încăperi a mănăstirii dominecane din San Marco in Florence, inclusiv numeroase camere individuale.
Obişnuia să spună "Acela care face munca [lui Hristos] trebie să fie mereu cu Hristos". Acest motto i-a adus epitetul de "Binecuvântatul Angelico", "datorită integrităţii perfecte a vieţii sale şi datorită frumuseţii aproape divine a imaginilor pe care le picta, către o existenţă superlativă cum este cea a Binecuvântatei Fecioare Maria (Pope John Paul II, 1982)".
[modifică] Cauze ale Canonizării
Potrivit tuturor părerilor,puţini bărbati care au fost canonizaţi ar fi meritat-o mai mult decât Fra Giovanni. A dus o viaţă sfântă şi înfrânată plăcerilor,respingând orice avansare, iar de asemenea a fost un frate celor săraci; niciun om nu l-a văzut vreodată furios. Picta cu neîncetată sârguinţă,tratând doar subiecte sacre; el niciodată nu îşi stiliza sau modifica munca, probabil având sentimentul religios că ceea ce a aşternut, astefel v-a rămâne.Obişnuia să spună că acela care ilustrează faptele lui Hristos ar trebui să creadă cu tărie în Hristos. Este subliniat faptul că el niciodat nu mânuia o pensulă fără rugăciuni arzătoare, iar în timp ce picta Răstignirea pe cruce plângea. Judecata de Apoi şi Buna Vestire erau două din cele mai frecvent abordate subiecte ale sale.
Bearing in mind the details already given as to the dates of Fra Giovanni's sojournings in various localities, the reader will be able to trace approximately the sequence of the works which we now proceed to name as among his most important productions. In Florence, in the convent of S. Marco (now converted into a national museum), a series of frescoes, beginning towards 1443; in the first cloister is the Crucifixion with St. Dominic kneeling; and the same treatment recurs on a wall near the dormitory; in the chapterhouse is a third Crucifixion, with the Virgin swooning, a composition of twenty life-sized figures — the red background, which has a strange and harsh effect, is the misdoing of some restorer; an Annunciation, the figures of about three-quarters life-size, in a dormitory; in the adjoining passage, the Virgin enthroned, with four saints; on the wall of a cell, the Coronation of the Virgin, with Saint Paul, Thomas Aquinas, Saint Benedict, Dominic, Saint Francis, and Saint Peter Martyr; two Dominicans welcoming Jesus, dressed as a pilgrim; an Adoration of the Magi; and the Marys at the Sepulchre. All these works are later than the altarpiece which Angelico painted (as before mentioned) for the choir connected with this convent, and which is now in the academy of Florence; it represents the Virgin with Saint Cosmas and Saint Damian (the patrons of the Medici family), Dominic, Peter, Francis, Mark, John Evangelist and Stephen; the pediment illustrated the lives of Cosmas and Damian, but it has long been severed from the main subject. In the Uffizi Gallery, an altarpiece, the Virgin (life-sized) enthroned, with the Infant and twelve angels. In S. Domenico, Fiesole, a few frescoes, less fine than those in S. Marco; also an altarpiece in tempura of the Virgin and Child between Saints Peter, Thomas Aquinas, Dominic and Peter Martyr, now much destroyed. The subject which originally formed the predella of this picture has, since 1860, been in the National Gallery, London, and worthily represents there the hand of the saintly painter. The subject is a Glory, Christ with the banner of the Resurrection, and a multitude of saints, including, at the extremities, the saints or beati of the Dominican order; here are no fewer than 266 figures or portions of figures, many of them having names inscribed. This predella was highly lauded by Vasari; still more highly another picture which used to form an altarpiece in Fiesole, and which now obtains world-wide celebrity in the Louvre—the Coronation of the Virgin, with eight predella subjects of the miracles of St. Dominic.
For the church of the Santa Trinità in Florence, Angelico executed a Deposition from the Cross, and for the church of the Angeli, a Last Judgment, both now in the Florentine Academy; for S. Maria Novella, a Coronation of the Virgin, with a predella in three sections, now in the Uffizi: this is one of his masterpieces. In Orvieto cathedral he painted three triangular divisions of the ceiling, portraying respectively Christ in a glory of angels, sixteen saints and prophets, and the Virgin and Apostles: all these are now much repainted and damaged. In Rome, in the Chapel of Nicholas V, the acts of Saints Stephen and Lawrence; also various figures of saints, and on the ceiling the four evangelists. These works of the painter's advanced age, which have suffered somewhat from restorations, show vigour superior to that of his youth, along with a more adequate treatment of the architectural perspectives. Naturally, there are a number of works currently attributed to Angelico, but not really his; for instance, a St Thomas with the Madonna's girdle, in the Lateran museum, and a Virgin enthroned, in the church of S. Girolamo, Fiesole. It has often been said that he commenced and frequently practised as an illuminator; this is dubious and a presumption arises that illuminations executed by Giovanni's brother, Benedetto, also a Dominican, who died in 1448, have been ascribed to the more famous artist. Benedetto may perhaps have assisted Giovanni in the frescoes at S. Marco, but nothing of the kind is distinctly traceable. A folio series of engravings from these paintings was published in Florence, in 1852. Along with Gozzoli already mentioned, Zanobi Strozzi and Gentile da Fabriano are named as pupils of Angelico.
We have spoken of Angelico's art as "pietistic"; this is in fact its predominant character. His visages have an air of rapt suavity, devotional fervency and beaming esoteric consciousness, which is intensely attractive to some minds and realizes beyond rivalry a particular ideal—that of ecclesiastical saintliness and detachment from secular fret and turmoil. It should not be denied that he did not always escape the pitfalls of such a method of treatment, the faces becoming sleek and prim, with a smirk of sexless religiosity which hardly eludes the artificial or even the hypocritical; on other minds, therefore, and these some of the most masculine and resolute, he produces little genuine impression. After allowing for this, Angelico should nevertheless be accepted beyond cavil as an exalted typical painter according to his own range of conceptions, consonant with his monastic calling, unsullied purity of life and exceeding devoutness. Exquisite as he is in his special mode of execution, he undoubtedly falls far short, not only of his great naturalist contemporaries such as Masaccio and Lippo Lippi, but even of so distant a precursor as Giotto, in all that pertains to bold or life-like invention of a subject or the realization of ordinary appearances, expressions and actions—the facts of nature, as distinguished from the aspirations or contemplations of the spirit. Technically speaking, he had much finish and harmony of composition and color, without corresponding mastery of light and shade, and his knowledge of the human frame was restricted. The brilliancy and fair light scale of his tints is constantly remarkable, combined with a free use of gilding; this conduces materially to that celestial character which so pre-eminently distinguishes his pictured visions of the divine persons, the hierarchy of heaven and the glory of the redeemed.
[modifică] Vezi şi
Listă pictori italieni
Lista pictorilor italieni celebri
Pictura Renaşterii timpurii
[modifică] Referinţe
Rossetti, William Michael. Angelico, Fra. 1911 Enciclopedia Britanică
