Baroc
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
Serie de articole despre artă
|
| Istoria artei |
 |
| Arta preistorică |
|
| Arta antică |
| Arta medievală |
| Arta occidentală |
| Arta contemporană |
|
| Arta etnografică |
|
Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.
Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.
Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.
Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.
Atât Biserica Catolică cât şi aristocraţia seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrăţişat şi încurajat pentru că vedeau în el diferite modalităţi de a-şi extinde controlul asupra societăţii.
Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural şi artistic ca un mod de atrage clienţi şi de a face concurenţă economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenţionate de biserică cât şi cele subvenţionate de aristocraţie au fost construite în spaţii largi, publice sau private, având prin concepţie şi structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de recepţie, crescând progresiv în volum, grandoare şi opulenţă.
Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.
[modifică] Naşterea barocului
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor.
Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu destinaţie clară decât măiestriei artistice a artiştilor înşişi.
Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism şi transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau artişti proto-baroc.
Deşi singular, prin viziunea şi realizările sale geniale în arhitectură, pictură şi sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc.
Termenul de muzică baroc defineşte o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului şi a armoniei. Naşterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică şi poezie, fiind mai apoi dezvoltată şi evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.
În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduc la apariţia ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.
[modifică] Evoluţia barocului
- Articol principal Evoluţia barocului
Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul şi estul Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiaşi secol şi la începutul secolului următor. "Unda de şoc" a barocului s-a propagat iniţial cu precădere în ţările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut şi în ţările şi culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul era "variante locale" ale creştinismului.
La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură şi pictură a devenit puternic înrădăcinat în diferite ţări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reşedinţe princiare sau private de o valoare estetică şi artistică excepţională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură, artă şi stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o "reverberaţie" puţin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având şi multiple influenţe ale barocului italian sau ale barocului ceh.
Dezvoltarea, propagarea şi evoluţia barocului, sub diferitele sale aspecte şi variaţiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele ţări şi culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franţa, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc şi un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură şi interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul îşi are primele manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.
Barocul a continuat să se propage şi peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate ţările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia şi Argentina, ţări de limbă spaniolă şi portugheză au fost puternic influenţate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera barocului spaniol şi a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar şi clădiri publice, reşedinţe oficiale şi reşedinţe private, construite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.
Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania şi Portugalia în America latină, a exportat mai întâi limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura şi stilul de viaţă al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăseşte şi barocul, sub varianta sa insulară.
Drumul triumfal al barocului în timp, spaţiu şi conştiinţa umană a continuat adânc până în secolul al XX-lea. Planificarea stradală radială, influenţată de modul de organizare al grădinilor baroc se regăseşte în arhitectura a numeroase oraşe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că structura stradală concepută intenţionat radial, adică baroc, se regăseşte în Arcul de Triumf din Bucureşti, respectiv în Arcul de Triumf din Paris este una dintre cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi mişcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial şi secular pragmatic, precum burghezia.
[modifică] Barocul arhitectural
- Articol principal Barocul în arhitectură.
Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară şi "vizibilă" a barocului.
În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă măreţie şi grandoare, aşa cum ar fi: coloane masive, bolţi înalte, arcade largi, domuri copleşitoare, culori de intensităţi puternic contrastante (aşa-numita metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume şi spaţii goale impresionante.
Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovaţiile sale esenţiale folosirea unui imens spaţiu interior la intrare urmat de existenţa unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporţional redusă în diferite reşedinţe aristocratice de pretutindeni.
Concomitent cu folosirea acestei scări de proporţii nemaiîntâlnite până atunci în arhitectură, o altă inovaţie importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue folosirea unei succesiuni de spaţii interioare ce cresc progresiv atât în volum cât şi în bogaţia decorării culminând cu fastul, chiar opulenţa unei săli finale, ce poate fi o sală de recepţie, o sală de conferinţe sau o sală a tronului.
Arhitectura barocului a fost îmbrăţişată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul Ludwigsburg din Stuttgart şi complexul Zwinger din Dresden), în Austria (imaginea abaţiei benedictine din Melk este reprodusă mai sus) şi Polonia (Palatele Wilanów şi Bialystok).
În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecţi faimoşi precum Sir Christopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh şi Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675 şi 1708, în stil Renascentist italian, îmbogăţit cu multiple elemente baroc (adeseori denumit şi baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase şi (re)cunoscute clădiri din Londra şi, respectiv, Anglia.
Multe alte exemple de arhitectură barocă şi de planificare stradală se pot întâlni în alte ţări şi în oraşe diferite din Europa de vest, centrală şi chiar de est. Planificarea stradală radială, pornind dintr-o piaţă centrală sau de la un monument plasat la intersecţia a multiple bulevarde, este de inspiraţie tipică barocă, preluând modelul grădinilor baroce.
În cele două Americii, în toate ţările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de arhitectură de tip baroc, în special în construcţia bisericilor catolice.
Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără şi Opera din Paris, denumită şi Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o şi a realizat-o între 1857 şi 1874, după ce fusese selecţionat prin concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spaţiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără şi coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror suprafeţe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esenţiale ale unei construcţii realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.
- Pentru exemplificare, se poate vedea o Listă cu exemple de arhitectură barocă.
[modifică] Stilul arhitectural baroc
[modifică] Stilul arhitectural neo-baroc
- Opera din Paris, Franţa - arhitect Charles Garnier
- Semper Oper, Dresden, Germania
[modifică] Barocul vizual
- Articol principal Barocul în pictură.
Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăţie, strălucire şi fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un echilibru compoziţional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compoziţional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziţie de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent şi descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai şcolii veneţiene, probabil ultimul mare pictor al Renaşterii italiene şi fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziţie, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic şi redat ne-echivoc cu măiestrie, precum şi a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însuşirii şi aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate şi "standardizate," cel puţin în Italia.
Peter Paul Rubens, considerat de mulţi specialişti cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziţii complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spaţiul existent, grupând şapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmaţi cu 5 suliţe, 2 săbii şi multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunşi fiecare de mai multe arme simultan.
Deşi este considerat, de către cei mai mulţi, un pictor reprezentativ al şcolii spaniole, de către alţii un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice şi, mai ales, mistice, a pictat şi sub influenţa barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, şi, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă foloseşte culori saturate aplicate cu tuşă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiştilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje şi fondul picturii.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiţia clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, şi găsindu-se în mijlocul unor peisaje uşor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real.
În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei şcoli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobşte pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de culoare, viaţă, exuberanţă şi realism.
[modifică] Barocul sculptural
- Articol principal Barocul în sculptură.
Precum întreaga mişcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se direct simţurilor umane şi componentei emoţionale a privitorului.
De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorinţă irezistibilă a artistului de a sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant şi/sau critic.
Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe fiinţe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acţiuni comune, grupul afişează o anumită importanţă sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.
Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism şi o concentrare de energii ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge omniprezenta spirală ce crează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a emana acţiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate şi prezenţa, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).
Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială, italianul Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist remarcabil, comparabil ca forţă şi dimensiune a creaţiei doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ architect, pictor, sculptor, dramaturg şi regizor.
Opera sa cea mai complexă şi relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu edificator de concepţie unitară a unui singur artist dar şi de aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii, picturii şi sculpturii unei întregi clădiri.
Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de acelaşi Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de lucrare complexă baroc.
Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte ţări, spre exemplu în cazul barocului englez, s-a manifestat şi în realizarea de opere pur laice.
Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum şi al întregului peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) şi domeniul înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John Vanbrugh.
Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât şi anexele sale, grădina cu statui, parcul, pădurea, pajiştea şi lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate şi admirate din Anglia.
[modifică] Barocul în teatru şi dans
- Articol principal Barocul în teatru.
- Articol principal Barocul în dans.
Teatrul a fost adus pe culmile sale manieriste de către mai mulţi dramaturgi renumiţi în epocă, dintre care se detaşează desigur William Shakespeare. Acţiunea pieselor de teatru în manierism se baza pe o elaborare sofisticată a povestirii, mişcări complexe şi, de multe ori, imprevizibile ale personajelor, precum şi prin existenţa unor intrigi multiple întrepătrunse, care în final se îmbină coerent şi relativ credibil.
Odată cu structurarea şi cristalizarea stilului baroc ca o mişcare artistică de avengură europeană, această modalitate de a concepe o lucrare dramatică este treptat abandonată în favoarea a cel puţin trei direcţii diferite, toate trei înflorind în Franţa: opera (în versiunea sa adaptată societăţii franceze), comedia-balet şi farsa într-un act.
Două personalităţi remarcabile, ambii creatori francezi, se află la originea acestui "viraj" artistic în zona barocului: compozitorul Jean-Baptiste Lully şi scriitorul Jean-Baptiste Poquelin mult mai bine cunoscut sub pseudonimul literar de Molière.
Opera, ca gen muzical, născută de asemenea în Italia, prezintă atât caracteristici ale teatrului cât şi ale muzicii. În crearea genului cunoscut sub numele de comedie-balet, o sinteză a teatrului, muzicii şi dansului, foarte apreciată în Franţa jumătăţii secolului al XVII-lea, colaborarea bazată pe prietenia strânsă dintre Lully şi Molière a fost elementul esenţial de realizare şi succes la public.
Deşi genul dramaturgic preferat de Molière era tragedia, totuşi succesele sale teatrale cele mai răsunătoare rămân miniaturile într-un act, sau farse, comedii de tipul fabulei, având caracter aparent "uşuratic", dar în fond voit moralizator şi educativ. Farsele scriitorului francez erau intenţionat scrise incomplet lăsând mult spaţiu interpretării improvizate în stilul Commediei dell'arte atât de iubită nu numai în Italia de baştină, dar şi în alte culturi.
Barocul s-a manifestat în dans în două modalităţi, ambele fiind desigur legate de muzică: mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse pentru multiple instrumente sau pentru orchestră şi dansurile de curte, specifice timpului. Dintre piese muzicale numite dansuri se remarcă ca fiind cele mai apreciate acelea ce au fost compuse în stilul dansurilor populare mai larg răspândite, şi care au servit totodată ca sursă de inspiraţie compozitorilor: allemande, bourreé, gigue şi sarabande.
O listă a câtorva dansuri de curte, foarte la modă în Franţa anilor 1720 - 1770 este următoarea:
|
|
|
|
De remarcat este că aceste dansuri, ca forme de mişcare armonioasă ale corpului uman, coincid ca nume (şi ca temă melodică principală) cu bucăţile muzicale corespunzătoare compuse doar cu scopul de a fi executate instrumental. Unele, ca cele patru menţionate anterior, a fost şi au rămas dansuri populare înainte de a fi "descoperite" şi adoptate ca dansuri de curte, devenite mai apoi printre dansurile preferate ale aristocraţiei franceze.
Altele au fost dansuri concepute doar pentru aceeaşi aristocraţie, fiind creaţii ale scenografilor, respectiv ale instructorilor de dans ale timpului. Printre acestea se numără şi menuetul, care este probabil unul dintre cele mai cunoscute dansuri baroc care au reverberat până în epoca contemporană, fiind perceput azi mai ales prin prisma compoziţiilor muzicale ce l-au promovat.
[modifică] Barocul în literatură şi filozofie
- Articol principal Barocul în literatură.
- Articol principal Barocul în filozofie.
De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei şi alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi filozofia barocului, precum şi de ardenta dorinţă a căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiştii căutau, inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca profundă admiraţie (precum în marinism), adică căutau maraviglia.
Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de Renaştere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus.
Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică (de ce nu, metafizică) a omului, temă într-un fel abandonată după revoluţiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi Martin Luther, se regăseşte în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa.
Nu întâmplător, o mare parte a operelor de artă din perioada de început şi de mijloc a epocii barocului, au prepoderent teme religioase, întrucât Biserica Romano-Catolică a fost principalul "client" şi comanditar al acestora, cel puţin in Italia.
Perfecţiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era şi de dorit de către artişti. Astfel apariţia artiştilor căutând perfecţiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba română), alături de un anumit realism al exprimarii şi grija extremă (aproape paranoidă) faţă de detalii devin alte elemente definitorii ale perioadei baroc.
Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la preferenţierea acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului. Lucrarea cu caracter programatic şi "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, spre exemplu, este un "model" de forme pure şi ... cam atât. Fantezia şi imaginaţia trebuiau trezite şi activate în spectator, cititor sau ascultător. De asemenea, toată atenţia artistului se concentra asupra unui singur individ, OMUL, scris cu majuscule şi privit la superlativ, fiind clar definită ca o relaţie directă dintre artist şi "utilizatorul" operei de artă, care era uneori considerat chiar "client". În ciuda formei ce prevala asupra conţinutului, Maraviglia rezolva o problemă estetică importantă, crearea unor punţi viabile peste "abisul" cultural dintre cei educati (în special artiştii şi cei înstăriţi) şi cei ce nu erau educaţi (din varii motive) dar doreau să beneficieze de produsul cultural baroc.
Atenţia sporită, chiar definitorie, acordată relaţiei personale, individualizate, este fundamentul apariţiei unor importante genuri literare, printre care Romanzo, romanul, este cel mai important de menţionat. Ca o consecinţă indirectă a acestei dezvoltări literare, formele literaturii populare italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au putut înflori, nefiind "sugrumate", ca până atunci, de latina manierismului. În final, cel puţin în Italia, folosirea masivă a latinei se diluează treptat în timpul epocii baroc, ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.
[modifică] Exemple de poezii, ale timpului respectiv, ce pot fi considerate "tipice" baroce:
- Torquato Tasso, Ierusalimul eliberat (Gerusalemme Liberata), 1584
- John Donne, Sonetele sfinte (The Holy Sonnets)
[modifică] Exemple de scriitori consideraţi reprezentativi ai barocului în literatură:
- Pedro Calderón de la Barca
- Agrippa D'Aubignier
- Paul Fleming
- Andreas Gryphius
- Mihail Lomonosov
- John Milton
- Martin Opitz
- Torquato Tasso
- Luís Vaz de Camőes
- Catharina Regina von Greiffenberg
- Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen
- Friedrich von Logau
[modifică] Barocul în muzică
- Articol principal Barocul în muzică.
Noţiunea de baroc desemnează de asemenea şi un anumit stil de muzică, care a fost compusă puţin mai târziu decât perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură şi arhitectură. Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi şi Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului muzical baroc.
Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentaţia bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar pierdut.
Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiştilor dacă muzică, aparent atât de diferită, precum a compozitorilor Johann Sebastian Bach, François Couperin, Jacopo Peri şi Antonio Vivaldi ar trebui etichetate la fel, baroc.
[modifică] Naşterea operei
- Articol principal Operă (gen muzical)
În acest timp benefic artelor, explicit exprimate prin intermediul stilului baroc, când în muzică repertoriul de concert era clar si bine structurat, s-a născut opera. Iniţial, acest gen muzical ce a combinat poezia cu o melodie şi s-a numit monodie. Ulterior, s-a dezvoltat continuu, având nevoie de timp pentru a evolua şi a ajunge la genul structurat pe care îl ştim azi. Dezvoltarea şi evoluţia operei s-au făcut în timpul perioadei artistice şi stilului numit rococo.
[modifică] Caracteristici ale muzicii baroc
Muzica baroc a început prin a fi homofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariţia unor compozitori de talia lui Bach şi Haendel. De fapt, cei doi au ridicat polifonia muzicii baroc la un nivel de complexitate, armonie şi muzicalitate nemaiîntâlnite până atunci.
Muzica baroc permitea improvizaţii, întrucât adeseori erau puţine instrucţiuni muzicale date de către compozitori şi, ca atare, interpreţii adăugau întotdeauna pasaje muzicale de la ei. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neaşteptat. Muzica avea un tempo relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie) sau minoră (considerată a sugera tristeţe).
[modifică] Forme muzicale ale muzicii baroc instrumentale
- Dansuri -- bourreé, menuet, hornpipe, air, allemande, courante, sarabande, gigue
- Suite de dansuri -- melodii în aceeaşi cheie armonică, care sunt "împletite" împreună
- Basso Continuo -- o armonie unificatoare de tip homofonic, realizat de către următoarele instrumente: lută, harpsichord, violoncel şi contrabas. Are o melodie curgătoare de tip soprano şi fundal solid de tip bas.
- Fugă -- Un instrument porneşte o melodie cu o temă şi este imitat de un altul ce cântă de un altul ce cântă o piesă polifonică. Are doar un mod, dar mai multe părţi (tema, contrasubiectul şi expunerea).
- Preludiu -- o introducere muzicală la o piesă muzicală bine structurată.
- Concerto grosso -- Are dinamică "terasată" pentru că acesta este tipul de melodie; un grup restrâns cântă cu un grup mare.
- Tutti -- Fiecare instrument participă la acea bucată muzicală.
- Sonată -- Piesă în mai multe parţi cântată de unul sau două instrumente. Cele trei parţi sunt, de obicei, repede/încet/repede.
- Concerto -- Piesă muzicală complexă cântată de un instrument solo şi orchestră.
[modifică] Compozitori
Câteva exemple de compozitori consideraţi reprezentativi ai barocului în muzică şi câteva opere de-ale lor considerate a fi baroc fără nici un echivoc:
- Johann Sebastian Bach (1685 - 1750) -- Arta fugii
- François Couperin
- Georg Friedrich Händel (1685 - 1759) -- Water Music Suite
- Jean-Baptiste Lully
- Claudio Monteverdi
- Jacopo Peri
- Jean-Philippe Rameau
- Domenico Scarlatti (1685 - 1757) -- Sonate pentru cembalo sau harpsicord
- Georg Philipp Telemann (1681 - 1767) -- Der Tag des Gerichts (Ziua Judecăţii), 1762
- Antonio Vivaldi (1678 - 1741) -- L'Estro Armonico
[modifică] Mobilier baroc
- Articol principal Mobilier baroc.
Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăţie în ornamentare şi detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate terminându-se într-o formă stilizată ce aminteşte de laba unor canine şi/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată, luată într-un magazin specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut sau recreat, este edificatoare.
Regele Soare, Louis XIV, a fost unul dintre cei de seamă ebenişti ai timpului său. Lucrările sale, realizate integral de către rege, cu propriile sale mâini, fiind piese de concepţie proprie, au constituit piese de mobilier baroc de înaltă clasă. Astăzi, aceste piese de mobilier, realizate personal de regele iluminist au o valoare extrem de ridicată pe piaţa de artă.
[modifică] Decoraţii interioare
- Articol principal Barocul în decoraţii interioare.
Decorarea interioarelor, ca artă şi ştiinţă a modificării formelor şi spaţiilor interioare prin folosirea anumitor culori, materiale şi obiecte este veche precum societatea umană. În cazul barocului, decoraţiile interioare suferă masiv influenţa stilului baroc din arhitectură, sculptură şi pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar şi înaintarea naţiunilor, ce aduc pe scena istoriei industrializarea, ca un element esenţial spre drumul unor viitoare democraţii moderne.
Decoraţiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă specifice ale epocii respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereţi. Stilul decorativ interior era bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese de mobilier şi tapiţerii.
[modifică] Importanţa barocului în istoria umană
- Articol principal Barocul în istoria umană.
Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă şi cultură era strict limitat celor bogaţi şi celor puternici, în timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima dată, o diversificare şi o lărgire a numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale şi artistice.
Apariţia istorică a revoluţiei industriale, a clasei burgheziei, dar şi a proletariatului, determină schimbări majore în toate nivele societăţii. Aceste fapte istorice, combinate cu dorinţa declarată a tuturor artiştilor baroc de a fi deschişi şi de a practica o artă total ne-ermetică şi îmbrăţişabilă de către toţi, face ca barocul să fie factorul declanşator, în plan artistic şi ideatic, al accesului democratic la cultură, artă şi la produsele materiale şi spirituale generate de acestea, artefactele şi dragostea de frumos.
[modifică] A se vedea şi
- Secolul de aur spaniol, perioadă considerată extrem de fertilă în arta spaniolă clasică
- Manierismul, faza cea mai târzie a Renaşterii artistice
- Clasicismul, arta contemporană barocului
- Rococoul, stilul decorativ interior care a succedat şi a prelungit barocul
- Neo-clasicismul
- Academismul
- Neo-baroc
- Barocul în România
[modifică] Legături externe
- Dictionary of the History of Ideas (en): Barocul în literatură
- Webmuseum Paris
- Muzica
Categorii: Arhitectură | Baroc | Curente artistice | Curente culturale | Dans | Filozofie | Literatură | Mobilier | Muzică | Operă | Pictură | Sculptură | Stiluri arhitectonice | Stiluri artistice | Teatru
