Drept
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dreptul
Cuprins |
[modifică] Dreptul în general
[modifică] Definiţia dreptului
În societatea omenească acţiunile omului sunt determinate de trebuinţele sale. Aceste acţiuni, proprii şi comune tuturor indivizilor ce compun societatea, trebuie însă limitate pentru că, în mod inerent, interesele personale pot veni în conflict unele cu altele, ceea ce ar dăuna însăşi existenţei societăţii. Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale impun necesitatea organizării şi reglementării raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face posibilă convieţuirea în cadrul societăţii.
Dreptul unui om poate fi îngrădit de abuzul exercitat de o altă persoană sau grupă de persoane.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toţi membrii societăţii organizate.
Prin extensie, prin Drept se înţelege şi ştiinţa - obiect de învăţământ superior - care studiază aceste reguli sub toate aspectele.
[modifică] Norma de drept
Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor şi, în caz de abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică.
Norma de drept sau norma juridică se caracterizează deci prin:
- Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei.
- Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de persoane.
- Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o dispoziţie care trebuie aplicată, la nevoie, prin intervenţia forţei de constrângere a autorităţii publice.
- Validitate, acesta insemnând pe de o parte existenţa ca atare a normei, iar pe de altă parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Cu alte cuvinte, norma trebuie să fie în vigoare şi să existe un act legal al emiterii ei.
- Coercibilitate. Dacă în principiu norma este reprezentată de bună voie, prin esenţa sa însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forţa.
După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în:
- Norme imperative sau categorice sunt normele de la dispoziţia cărora nu se admite nici o derogare, sub sancţiune.
- Norme pemisive sau dispozitive sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea de a-şi alege comportarea în ipoteza dată.
Elementele normei juridice sunt:
- Ipoteza
- Dispoziţia
- Sancţiunea
[modifică] Izvoarele de drept
Principalul izvor formal de drept este actul normativ, adică actul autorităţii publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin noţiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de stat.
Legile sunt de trei categorii:
- Constituţionale, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile şi atribuţiile puterilor în stat, formulează şi proclamă drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
- Organice, legi care reglementează organizarea şi atribuţiile unor organe ale statului, sistemul electoral, regimul proprietăţii, raporturile de muncă în general, organizarea administrativă a teritoriului.
- Ordinare, legi adoptate în baza Constituţiei, reglementând cele mai variate relaţii sociale.
[modifică] Timpul din perspectivă juridică
Raporturile juridice, ca şi normele care le reglementează, sunt create, modificate sau stinse sub imperiul timpului; se supun şi ele (la fel ca totalitatea relaţiilor sociale din care fac parte) timpului, care le guvernează. Acea faţetă a timpului care se aplică raporturilor juridice reprezintă timpul juridic. Acesta se exprimă în durate mărginite de date care poartă denumirea de termene, iar normele le atribuie semnificaţii juridice.
Termenul este perioada în care trebuie să se facă sau să se întâmple ceva, ori dimpotrivă, în care nu trebuie să se îndeplinească sau să se producă ceva. Aşadar, din perspectivă juridică, timpul se exprimă în termene, iar înăuntrul duratei de timp sau la o anumită dată trebuie să se săvârşească fapte determinate, având semnificaţie juridică sau, dimpotrivă, este interzisă săvârşirea acestor fapte.
Termenul, ca noţiune juridică, reprezintă o instituţie cu caracter interdisciplinar. El se regăseşte atât în ramura dreptului public, cât şi în cea a dreptului privat. Astfel, termenele sunt prevăzute de normele Codului civil, Codului comercial, Codului familiei, Codului de procedură civilă, dar şi de reglementările Codului penal si ale Codului de procedură penală. Termene sunt prevăzute de nenumărate acte normative ale dreptului intern, dar şi în nenumărate tratate si convenţii internaţionale.
Termenele cu semnificaţie juridică nu au aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate. Ele sunt extrem de diverse şi, uneori, ele sunt fie excesiv de scurte, fie excesiv de lungi. Pentru a oferi un exemplu al acestei diversităţi, amintim termenul de apel de 15 zile stabilit de art. 284 C. proc. civ. şi termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.
În dreptul privat român pot fi reţinute mai multe categorii de termene, independent de caracterul lor legal, judiciar sau convenţional. Aceste categorii, având în vedere criteriul instituţiei în care se încadrează, sunt: termenul - modalitate a actului juridic, termenele de prescripţie extinctivă, termenele de prescripţie achizitivă, termenele procedurale (de decădere, de perimare), termenele de decădere substanţială, termenele de garanţie etc.
Deşi demonstrează o mare diversitate, atât în privinţa duratei lor, cât şi referitor la natura lor juridică (legale, judiciare, convenţionale), termenele reunesc şi numeroase trăsături comune, între care ar putea fi înscrise si următoarele2:
- termenele reprezintă cadrul temporal al actelor şi faptelor juridice, vizând conduita în timp a subiectelor de drept;
- privesc drepturi, obligaţii, facultăţi şi interese recunoscute şi garantate juridic;
- asigură ordinea, stabilitatea, certitudinea, claritatea şi eficacitatea raporturilor juridice;
- constituie mijloace de corelare a intereselor personale cu cele generale;
- reprezintă dimensiunea esenţială a dinamismului vieţii juridice; asigură existenţa subiectelor de drept, stimulând sau sancţionând conduita acestora.
Utilitatea termenelor de drept civil3 poate fi evidenţiată sub două aspecte:
a) Ele ritmează timpul raporturilor juridice; “stimulează zelul părţilor”, solicitându-le să-şi exercite drepturile, prerogativele, facultăţile. Cu alte cuvinte, termenele combat inerţia sau pasivitatea părţilor şi le pun la adăpost de sancţiunile prevăzute de lege.
De exemplu, termenele de prescripţie extinctivă determină pe creditor să-şi exercite dreptul, iar dacă se loveşte de refuzul debitorului, să-l acţioneze în judecată, ştiind că dacă nu o face în termenul stabilit de lege, va pierde posibilitatea de a antrena justiţia în realizarea creanţei sale. Iar în cazul termenelor de decădere, pasivitatea titularului dreptului conduce la pierderea dreptului subiectiv însuşi.
b) Uneori termenele de drept civil oferă părţilor o amânare, lăsându-le timpul necesar pentru a reflecta şi a decide, constituind astfel, în sens larg, un mijloc de protecţie a dreptului la apărare.
În dreptul civil român, termenele de prescripţie extinctivă sunt reglementate actualmente de Decretul nr. 167/1958. Reglementarea termenelor de prescripţie extinctivă prin acest act normativ a urmărit simplificarea si scurtarea termenelor de prescripţie prevăzute anterior de Codul civil şi care s-au dovedit a fi necorespunzătoare circuitului civil din perioada contemporană.
Termenele de prescripţie din Codul civil au fost stabilite cu mai mult de un secol înainte, în considerarea unui ritm de viaţă economică mult mai lent decât cel existent astăzi, în scopul păstrării de către proprietari şi creditori, cât mai mult timp, a creanţelor şi a dreptului de a le valorifica prin constrângere.
Timpul a fost perceput diferit din punct de vedere juridic în diferite perioade istorice, fapt ce s-a reflectat şi în reglementarea termenelor de prescripţie.
Prescripţia şi termenele de prescripţie au constituit o instituţie juridică bine determinată, din timpurile cele mai îndepărtate. Acestea au existat cu certitudine la romani, care au utilizat pentru prima dată noţiunea de prescripţie.4
Prescripţia liberatorie (prescriptio longi temporis) a fost introdusă în dreptul roman de către împăratul Teodosie cel Tânăr (Teodosie II), care a stabilit prin Constituţia din anul 424 un termen de prescripţie de 30 de ani în privinţa imobilelor şi a acţiunilor reale, personale si mixte.5
Împăratul Anastase a introdus termenul de prescripţie de 40 de ani în privinţa tuturor drepturilor şi acţiunilor care nu erau supuse prescripţiei de 30 de ani, stabilită anterior de împăratul Iustinian. Acest termen de 40 de ani se aplică şi acţiunilor ipotecare, bunurilor patrimoniale ale împăratului, şi ale stabilimentelor de binefacere.
Observăm că, în antichitate, termenele de prescripţie extinctivă se caracterizau, în general, printr-o durată lungă, avantajaţi fiind proprietarii şi creditorii în posibilitatea de a-şi valorifica drepturile pe calea acţiunii în instanţă.
În Ţările Române, principalele codificări, Codul Calimah (Moldova) Şi Codul Caragea (Ţara Românească) au prevăzut termene de prescripţie.
Codul Calimah, care s-a aplicat în Moldova începând cu data de 1 octombrie 1817, reglementa în acelaşi titlu prescripţia achizitivă si prescripţia liberatorie (extinctivă). Acest cod nu stabilea un termen general de prescripţie extinctivă, ci doar termene pentru fiecare categorie de acţiune (jalbă) în parte. Amintim cu titlu exemplificativ, câteva dintre termenele de prescripţie extinctivă stabilite prin acest act normativ.
Astfel, dreptul de a ataca un act de ultimă voinţă, de a cere moştenirea testamentară sau legală se prescria în termen de 40 de ani, iar “tânguirea asupra testamentului neoficios se porneşte numai până în 5 ani” (art. 1951 C. Calimah).
Acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru vicii ascunse (acţiunea redhibitorie) era prescriptibilă în termen de 6 luni, iar acţiunea estimatorie (quanti minoris) derivând din acelaşi contract se prescria în termen de un an (art. 1956 C. Calimah).
Dreptul la acţiunea în despăgubire pentru încălcarea unei obligaţii contractuale se prescria în termenul de 3 ani, socotit de la data la care paguba a fost adusă la cunoştinţa părţii lezate. Dacă paguba nu a fost cunoscută sau era urmarea unei crime, dreptul la acţiune se prescria în termen de 30 de ani (art. 1960 C. Calimah).
Codul Caragea (1818) conţine si el mai multe dispoziţii asupra prescripţiei. Termenele de prescripţie extinctivă prevăzute de această legiuire, în art. 7, partea a VI-a, capitolul I, se caracterizează printr-o mare varietate în privinţa duratei lor. Astfel, dreptul la acţiune “pentru călcare de pământ şi de hotare între vecini” era imprescriptibil (“nu are soroc”).
Un termen de prescripţie de 30 de ani era stabilit pentru acţiunile derivând din contractul de împrumut, de depozit şi de sechestru, precum şi din succesiuni.
Termene mai scurte erau cel de un an pentru acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru acţiunea derivând din contractul de mandat, precum şi cel de 6 luni pentru acţiunile derivând din contractul de locaţiune.
[modifică] Diverse ramuri ale dreptului
[modifică] Drept penal
Dreptul penal este o ramură a dreptului care se referă la raporturile de drept public, adică la relaţile care apar între individ ca membru al societăţii organizate (în stat) şi societatea în întregul ei (statul).
Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează regimul faptelor periculoase pentru întreaga societate prin încălcarea ordinei de drept. Se asigură astfel apărarea societăţii de faptele celor care periclitează interesele individuale şi cele publice.
[modifică] Drept civil
Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile patrimoniale si nepatrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, unele raporturi personale legate de individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective, în calitatea lor de participante la raporturile juridice civile.
[modifică] Drept administrativ
Dreptul administrativ, ca totalitate de norme juridice şi principii de drept, se referă la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice.
[modifică] Drept comercial
Dreptul comercial este definit ca fiind o ramură a dreptului privat, cuprinzând ansamblul reglementărilor privind relaţiile sociale cu caracter de comercialitate. Obiectul dreptului comercial este raportul juridic comercial, adică o relaţie socială formată pe baza unei norme juridice comerciale şi în care participanţii devin titulari de drepturi şi obligaţii comerciale şi a căror poziţie juridică este egală.
O formă particulară a dreptului comercial o constituie Dreptul comercial internaţional, care reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc în sfera comerţului mondial şi a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale.
[modifică] Dreptul muncii
Dreptul muncii cuprinde normele juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între patroni (persoane fizice sau persoane juridice) şi salariaţii care prestează muncă sub autoritatea lor. Izvorul acestor relaţii îl constituie contractul individual de muncă.
[modifică] Drept internaţional
Dreptul internaţional reglementează relaţiile între state sau între persoane şi entităţi de naţionalitate diferită. Textele care definesc conţinutul dreptului internaţional sunt tratatele, convenţiunile şi acordurile.
[modifică] Alte ramuri ale Dreptului
Mai sunt de menţionat:
- Drept comunitar, reglementează problemele de drept înăuntrul Uniunii Europene.
- Drept aero-spaţial
- Drept naval
- Drept ecleziastic
- Dreptul proprietăţii intelectuale
- Drept arhivistic
Ca obiecte de învăţământ:
- Drept roman
- Drept constituţional
- Drept de procedură civilă şi penală.
- Istoria dreptului
- Teoria Generală a Dreptului
