Cubism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Serie de articole despre artă

Istoria artei

Arta preistorică

Arta paleoliticului
Arta mezoliticului
Arta neoliticului
Arta rupestră

Arta antică

Arta medievală

Arta occidentală

Arta contemporană

Arta etnografică

Arta occidentală
Arte orientală
Arta Americilor
Arta africană
Arta Oceaniei

Între anii 1908 şi 1914 are loc în Franţa cea mai importantă revolţie în istoria picturii, după cea a descoperirii perspectivei în perioada Renaşterii. Iniţiat de francezul Georges Braque şi spaniolul Pablo Picasso, cubismul va dobândi în scurtă vreme numeroşi adepţi. Această direcţie artistică va juca un rol uriaş în transformarea artelor plastice în secolul al XX-lea. Cubismul este consecinţa unor transformări de lungă durată, nu a fost teoretizat prin vreun manifest sau declaraţii programatice. Un prim semn îl constituie tabloul "Domnişarele din Avignon" (1907) al lui Picasso, în care pentru prima dată un pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiţionala artă figurativă şi de modul de reprezentare bazat pe perspectivă.

[modifică] "Cubul" lui Braque

Georges Braque - Viaduct în Estaque, 1908

În vara anului 1908, Braque lucrează la Estaque, în apropiere de Marsilia, în mijlocul peisajelor pictate deja de Cézanne. Din acest dialog iau naştere pânze puternic geometrizate, în care perspectiva începe să dispară. Refuzate la "Salonul de Toamnă", tablourile sunt expuse în galeria lui Kahnweiler. Louis Vauxcelles, criticul care lansase şi termenul "fauves", remarcă faptul că pictorul reduce toate motivele sale la "scheme geometrice, la cuburi". Anul următor termenul cubism va fi din nou folosit, tot pentru a caracteriza o operă aparţinând lui Braque, iar în cele din urmă, în anul 1910, operele lui Picasso sunt apreciate ca fiind "cubiste". Nici Braque, nici Picasso nu au avut vreodată intenţia să creeze pătrate sau cuburi. Nu-i deranjează totuşi să accepte acest termen, la fel cum au făcut-o la vremea lor şi impresioniştii sau fauviştii, un calificativ cu valenţe iniţial peiorative.

[modifică] Cubismul, o artă realistă

În ciuda aparenţelor, cubismul nu reprezintă distrugerea realismului, el pune sub semnul îndoielii doar realismul iluzoriu, care reproduce ceea ce vedem. Realismul iluzoriu nu este nici obiectiv, nici absolut, nici unicul posibil - el este doar rezultatul pur al convenţiei.

Pablo Picasso - Natură moartă cu vioară, 1914

Kahnweiler scrie pe această temă: "Pictura nu a fost niciodată o oglindă a lumii exterioare, şi totodată nu a fost niciodată asemenea fotografiei; a însemnat crearea unor semne, care au fost întotdeauna interpretate exclusiv de contemporani, bineînţeles graţie unei educaţii anterioare. Dar cubiştii au creat fără îndoială semne noi şi tocmai aceasta a constat multă vreme dificultatea descifrării tablourilor lor".

Georges Braque - Femeie cu chitară, 1913

După părearea lui Braque şi Picasso, vechea manieră de reprezentare a devenit anacronică deoarece a pierdut orice urmă de contact cu lumea exterioară. Pentru a restabili acest contact şi a reda această lume atât pe cât este posibil, ambii pictori se vor strădui să distrugă orice iluzie numai pentru a crea un nou tip de spaţiu în pictură, o nouă manieră de reprezentare. Cea veche era bazată pe perspectivă, cea nouă în schimb pe apropiere. Graţie acestei apropieri, acestei intimităţi, cubismul prezintă fiinţe şi lucruri într-o manieră în care nu au mai fost până atunci percepute. Dar, odată cu propunerea unei noi modalităţi de reprezentare se naşte în mod inseparabil şi o nouă concepţie asupra lumii. Nimic nu este aşadar mai greu decât transpunerea ei în viaţă, astfel putându-se explica şi violenţa scandalului şi polemiciloir pe care operele pictorilor cubişti le stârnesc.Aceşti artişti sunt comparaţi cu "o bandă de răufăcători care se comportă în lumea artei ca nişte huligani din viaţa de zi cu zi".

[modifică] Fazele cubismului

Istoricii de artă disting trei faze ale cubismului:

[modifică] Prima fază - faza precubistă - până în 1910

Prima fază, cunoscută sub numele de precubistă, durează până în anul 1910 şi se află sub puternica influenţă a lui Cézanne şi celebrei lui recomandări de a "reda natura prin intermediul cilindrului, sferei şi conului". Braque şi Picasso, care pictau în această perioadă personaje, peisaje şi naturi moarte, nu se mulţumesc numai cu încercările de renunţare la perspectivă, ci aspiră mai ales să reducă motivele la forme geometrice fundamentale.

[modifică] A doua fază - faza analitică - 1910 - 1913

Pablo Picasso - Vioară, pahar, pipă şi călimară, 1912

Caracteristică pentru această fază (numită şi "cubism ermetic") este opţiunea artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate. Gama cromatică devine neobişnuit de sumară, bazându-se în principal pe tonuri de cafeniu şi cenuşiu. Ambii artişti îşi dau seama de faptul că deformarea din ce în ce mai puternică şi atracţia pentru monocromie poate duce în cele din urmă la abstract. Pentru a evita acest lucru şi pentru a recrea trimiterea concretă la realitate, ei vor propune noi tehnici artistice. Braque introduce în tablourile sale litere tipărite, se serveşte de un şablon în pictură, foloseşte pieptenele pentru obţinerea facturilor vălurite şi recurge la imitaţii de tapet, lambriuri şi marmură. Tot el va plăsmui apoi construcţiile din hârtie, va lipi pe desen fâşii de hârtie decupate dintr-o bandă care imită lemnul, realizând astfel primul său colaj (collage).

[modifică] Ultima fază - faza sintetică

Odată cu adoptarea tehnicii colajelor, pe care şi Picasso va începe să o folosească, artiştii intră în ultima fază a cubismului - cea sintetică.

Juan Gris - Peisaj la Ceret, 1913

Noua tehnică readuce culoarea în operele cubiştilor, permiţându-le totodată restabilirea contactului cu realitatea graţie asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute.

Compoziţiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările analitice - ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuşi forme copiate după natură, ci semne simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esenţiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.

Pablo Picasso - Muzicanţii, 1921

Sticla, de pildă, este sugerată cu ajutorul unor tăieturi verticale şi orizontale, prima indicând forma profilului ei, cea de a doua, volumul. În timpul perioadei sintetice, pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului, devine al treilea participant la acest dialog.

Braque îşi expune lucrările pentru ultima oară la "Salonul Artiştilor Independenţi" în Anul 1909, Picasso refuzase cu mai mult timp în urmă să mai participe la expoziţiile Salonului. Numai cei care frecventează atelierele celor doi artişti şi cei care participă la expoziţiile organizate la Galeria Kahnweiler au ocazia să cunoască realizările lor, dar nu se pot plânge de lipsa adepţilor. Astfel, începând din 1911, artiştii care se pronunţă de partea cubismului se adună şi îşi expun lucrările într-o sală a "Salonului Artiştilor Independenţi" şi apoi la "Salonul de toamnă". În 1912, se organizează o expoziţie strict cubistă intitulată "Section d'Or" la galeria "La Boetie", din iniţiativa lui Marcel Duchamp.

[modifică] Urmaşii

Cubismul se va răspâni ca urmare a acestor expoziţii, dar uneori picturile realizate sunt doar o caricatură a operelor aparţinând protagoniştilor acestei mişcări artistice. Printre cubiştii-imitatori (numiţi şi "cubisteurs"), mulţi nu au înţeles principiile revoluţiei cubiste. După cum scrie pictorul şi criticul italian Ardengo Soffici, "...ei par să deformeze, geometrizeze şi cubizeze fără niciun scop şi la întâmplare, ascunzând banalitatea lor înăscută şi academismul".

Robert Delaunay - Soare, turn şi aeroplan, 1913

O excepţie o constituie Robert Delaunay, iniţiatorul "cubismului orfic" - termen propus de poetul Guillaume Apollinaire - care va crea opere absolut originale de inspiraţie cubistă. Juan Gris nu numai că reuşise să înţeleagă şi să-şi însuşească inovaţiile cubiste, dar a ştiut să atragă atenţia asupra existenţei altor posibilităţi de exprimare artistică. Printre artiştii din generaţia următoare, care au recurs la achiziţiile tehnice şi de concepţie ale cubismului, orientându-se ulterior spre alte experimente, sunt de menţionat Fernand Léger şi Marcel Duchamp.

Cubismul va avea însă repercusiuni mult mai durabile, iniţiind toate mişcările importante în arta modernă europeană şi americană. Fără cubism nu ne putem imagina colajele lui Max Ernst, operele suprarealiste ale lui Joan Miró, realizările lui Roy Lichtenstein şi, privind problematica mai în ansamblu, arta pop, acele "ready mades" ale lui Duchamp sau, în sfârşit, întreaga artă abstractă.

Arta occidentală până în secolul 20