Limba italiană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

limba italiană (lingua italiana)
Vorbită în:	Italia, Elveţia, Malta, Vatican, San Marino, Argentina, Brazilia, Mexic, Venezuela, Libia şi alte
Regiune:	Europa de Sud, America, Africa
Număr de vorbitori:	70 milioane
Loc:	19 – 20
Clasificare genetică:	Indo-Europene  Italice   Romanice    Romanice de vest     Italiană
Statut oficial
Limbă oficială în:	Italia, Elveţia, Uniunea Europeană, San Marino, Slovenia, Somalia, Vatican, Istria
Reglementată de:	Academia della Crusca
Coduri de limbă
ISO 639-1	it
ISO 639-2	ita
SIL	ITA
naţională   oficială   minoritate naţională   minoritate
Vezi şi: Limbă - Listă de limbi

Limba italiană este o limbă romanică vorbită de aproape 62 milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia. Italiana standard este bazată pe dialectele toscane şi este într-un fel o limbă intermediară între limbiile sudului Italiei şi limbiile galo-romanice ale nordului. Italiana are consoane duble (sau lungi), ca şi limba latină (dar spre deosebire de majoritatea limbiilor romanice moderne, de ex. franceza şi spaniola). Ca şi în majoritatea limbiilor romanice (cu excepţia notabilă a francezei), accentul este distinctiv.

Italiana este limbă oficială în Italia, San Marino şi în cantoanele sau regiunile Ticino şi Graubünden ale Elveţiei. Este de asemenea a doua limbă oficială în Vatican şi în regiunile de graniţă ale Sloveniei. Este de asemenea vorbită în Croaţia (peninsula Istria).

Unii afirmă că toscana a devenit limba standard italiană, datorită faptului că este atât de apropriată de latină, însă alte limbi vorbite în Italia sunt chiar mai apropriate acesteia (ex. sardo-logudorese dar şi unele idiomuri sud-italiene). Nu este nici frumuseţea limbii lui Dante, ci mai degrabă puterea economică pe care Tuscana o avea la acel moment, luând în considerare influenţa Pisei. De asemenea creşterea importanţei culturii din Florenţa în perioada Umanesimoului (înainte de Rinascimento) a făcut ca limba sa vulgară să fie importată rapid la Roma.

Italiana este de asemenea limba folosită în termeni muzicali, ca şi pianoforte, fortissimo, ş.a..

Cuprins 1 Pronume 2 Verbe 2.1 Conjugarea indicativului prezent regulat 3 Grafie şi fonetică italiană

[modifică] Pronume

Pronumele sunt în general puţin necesare în italiană şi sunt folosite mai ales pentru a elimina ambiguitatea în înţelesul unei propoziţii. De obicei, ca şi în română, terminaţia verbului dă informaţii despre subiect.

	Singular	Plural
Pesoana I	io - eu	noi - noi
Persoana a II-a	tu - tu (o persoană, familiar)	voi - voi (plural, familiar)
Persoana a III-a	lei - ea Lei - Dvs. (o pesoană, politeţe) lui (egli) - el	loro - ei Loro - Dvs. (plural, politeţe)

Lei şi Loro (scrise cu L mare) au un înţeles special în plus faţă de înţelesurile lor de "ea" şi "ei". Lei este forma de politeţe a lui tu (care este folosit doar pentru o singură persoană, familiar, pentru copii, sau pentru a se ruga la Dumnezeu), iar similar, Loro este forma de politeţe pentru voi.

[modifică] Verbe

Infinitivul verbelor italiene are una dintre următoarele terminaţii, ori -are, -ere sau -ire. Majoritatea verbelor italiene sunt regulate.

Întrebările sunt formate prin creşterea intonaţiei la sfârşitul propoziţiei, ca şi în majoritatea limbiilor europene, posibil prin inversarea subiectului şi verbului de asmenea, ca şi în limba română (vezi exemplele de mai jos).

[modifică] Conjugarea indicativului prezent regulat

Această conjugare de bază este folosită pentru a indica că ceva se întâmplă în acest moment.

-are	Singular	Plural
Persoana I	-o	-iamo
Pesoana a II-a	-i	-ate
Pesoana a III-a	-a	-ano

Exempli: mangiare, "a mânca".

Io mangio. (sau doar Mangio.) Eu mănânc (sau doar Mănânc.)

Antonio mangia. Antonio mănâncă.

Antonio mangia? Antonio mănâncă?

Mangia Antonio? Mănâncă Antonio?

guardare, "a se uita"

Noi guardiamo la televisione. (sau doar Guardiamo la televisione.) Noi ne uităm la televizor. (sau doar Ne uităm la televizor.)

---

-ere	Singular	Plural
Persoana I	-o	-iamo
Pesoana a II-a	-i	-ete
Persoana a III-a	-e	-ono

Exemplu: lèggere, "a citi"

Lèggono i libri. (Ei) Citesc cărţile.

Leggo il giornale. (Eu) Citesc ziarul.

---

Unele verbe regulate terminate în "-ire" se conjugă normal, iar altele de conjugă în funcţie de "-isco". Nu este altă posibilitate decât cea de memorare care cum se conjugă.

-ire (forma normală)	Singular	Plural
Persoana I	-o	-iamo
Persoana a II-a	-i	-ite
Persoana a III-a	-e	-ono

Exemplu: partire, "a pleca"

Partite. Plecaţi. (plural; folosit pentru a vorbi cu două sau mai multe persoane cu care eşti familiarizat.)

Parti. Pleacă. (singular; folosit pentru a vorbi cu o singură persoană cu care eşti familiarizat.)

Pàrtono. Depinzând de context, ar putea însemna după context, la fel ca şi în română Pleacă (ori Tu să pleci ori Ei pleacă).

---

-ire (forma -isco)	Singular	Plural
Perosna I	-isco	-iamo
Persoana a II-a	-isci	-ite
Persona a III-a	-isce	-iscono

Exemplu: capire, "a înţelege".

Io capisco sau doar Capisco. "Eu înţeleg." sau doar "Înţeleg."

Capisci? "Înţelegi?"

---

[modifică] Grafie şi fonetică italiană

Dublu consoane a citi puternic Exempli: "Fatto"/fa'tt o/;"Tutto";Piazza"/pia'ttsa/

i /i/

e, é /e/ închis

e, è /ɛ/

a /a/

o, ò /ɔ/

o, ó /o/ închis

u /u/

Consoane oprite

p /p/

b /b/

t /t/

d /d/

c înainte de vocalele velare, ch- înainte de vocalele palatale, q înainte de u în unele cuvinte, k în cuvinte strâine /k/¹

g- înainte de vocale velar, gh- înainte de vocale paletale /g/¹

¹ la fel ca şi în limba română

Africate

z /ţ/ Exempli: "Piazza"(Piaţa)/pia'ţţsa/;Pizza/pí'ţţsa/

z /dz/ Exempli:"Zanzara"(ţânţar)/dzan'dzara/;“Organizzazióne”/organiddzat’tsióne/

c- înainte de vocale paletale; ci- înainte de vocale velare /tS/

g-