Fugă (muzică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Fugă
Prin fugă se întelegea la sfârşitul secolului XIV un canon ajungând în secolul XV să fie considerată o imitaţie. De abia în secolul XVII fuga primeşte actualul ei sens. Originea fugii o găsim în evoluţia diferitelor forme polifone şi în special, a motetului vocal şi a ricercarului instrumental. Compozitorul care a realizat sinteza a tot ce s-a scris până la el, deschizând, în acelaş timp perspective noi conţinutului si formei de fuga a fost Johann Sebastian Bach.Prin lucrările sale Clavecinul bine temperat si Arta fugii, Bach a fundamentat ştiinţific si expresiv principiile de structurare a acestei forme, demonstrând, prin modele neegalate până în zilele noastre, perspectivele mari si potenţialul inepuizabil al fugii. În funcţie de numărul temelor, o fugă poate fi simplă, dublă, triplă. Deasemenea o fugă poartă în titlu numărul de voci pentru care este compusă. Cele mai fregvente fugi sunt cele la trei si patru voci, iar mai rare sunt cele la două voci şi cinci voci. Ca structură, o fugă se împarte în două sau trei secţiuni: expoziţie, divertisment si eventual repriză sau încheiere.
[modifică] Expoziţia
Expoziţia cuprinde trei elemente: tema, contrasubiectul si interludiul. Tema de fugă trebuie să aibă un contur melodico-ritmic clar. Caracterul temei poate fi divers începând cu redarea unui lirism reţinut mergând până la cea mai exuberantă sau dramatică expresie. Tema poate fi redusă ca proporţii de la 2-3 măsuri, sau mult mai amplă, până la 12-16 măsuri. Numeroşi compozitori înainte de a elabora efectiv fuga, obişnuiesc să facă un studiu asupra posibilitaţilor expresive şi tehnice ale temei alese. Astfel se pot determina de la început, anumite coordonate ale formei si scriiturii polifone. O temă de fugă apare în două ipostaze : de subiect (este expusă pe tonică) si de răspuns (este prezentată la dominantă, subdominantă sau mai rar pe altă treaptă). O temă de fugă începe cu treapta I, mai rar cu alte trepte.Sfârşitul poate coincide cu începutul sau nu. Răspunsul este tema de fugă expusă de regulă pe dominantă sau subdominantă. Deobicei, răspunsul, in cadrul expoziţie utilizeaza dominanta pentru a se respecta atât unitatea tonală a expunerilor cât şi legile fiziologice in relaţiile dintre voci : altist-sopran , bas-tenor, tenor-altist. Relaţia intervalică dublă între tonică şi dominantă, existenţa unor subiecte de fugă cu caracter modulator, ca si necesitatea de a menţine uniatetea tonală în cadrul expoziţiei a determinat existenţa a două categorii de răspunsuri : real si tonal. Răspunsul real înseamna o prezentare exactă a subiectului la dominantă. Dacă subiectul începe cu treapta a V-a, răspunsul va fi tonal. Când subiectul începe cu dominanta, răspunsul va începe cu tonica. Există şi excepţii de la aceste reguli, justificate de conţinut.
[modifică] Contrasubiectul
este linia melodică, pe care o continuă o voce după expunerea subiectului sau a răspunsului. Contrasubiectul este un contrapunct al oricărui profil melodic, ritmic si armonic ; completează si reliefează tema. Contrasubiectul pregăteşte apariţia subiectului pentru a doua oară. Reguli in privinţa menţinerii sau nu a contrasubiectelor nu există. De multe ori o fugă păstrează un contrasubiect in permanenţă, ceea ce poate da impresia unei fugi duble.
[modifică] Interludiul
e o desfăşurare muzicală, derivând din temă sau contrasubiect, sau având chiar un profil, propriu, indiferent de amploare si care are funcţiile : a) element contrastant între diferitele expuneri ale temei; b) element primordial in realizarea modulaţiilor.
a) Expunerea succesivă a unei teme de fugă la mai multe voci poate crea monotonie. Între expunerea primului subiect si răspuns nu poate apărea interludiul. În rest, interludiul poate apărea după fiecare expunere tematică, atât în expoziţie, cât şi în divertisment. Nu există reguli in privinţa interludiului, trebuie analizat in funcţie de rolul pe care i l-a dat compozitorul. b) Funcţia modulatorie a interludiului este evidenta atât în expoziţie, dar mai ales la sfarşitul ei, pentru a marca delimitarea dintre expoziţie şi divertisment şi pentru a spori importanţa deţinută de către cea de a doua secţiune a fugii. Pentru ca o expoziţie de fugă să poată fi considerată completă trebuie sa conţina in primul rând prezentarea temei la toate vocile. O expoziţie de fugă nu se poate încheia – din punct de vedere armonic – pe tonică. Uneori, la sfârşitul expoziţiei există acel interludiu cu rolul de legătură tonală cu divertismentul. Contraexpoziţia conţine o intrare în minus faţa de numărul celor din expoziţie. Contraexpoziţia trebuie să conţina doar trei intrări. Tonalitatea de bază se menţine şi în expoziţie cel puţin pentru prima pereche tematică subiect-răspuns. Contraexpoziţia recurge la o inversare a modului de expunere a temei între voci. Divertismentul este o diviziune a fugii, apărând elemente contrastante faţă de expoziţie, atât în ceea ce priveşte planul tonal, intrările tematice şi uneori prelucrări tematice. Nu de puţine ori, divertismentul începe cu tonalitatea de bază, deşi sfârşitul expoziţiei a fost marcat printr-o modulaţie. Structura divertismentului se apropie de cea a dezvoltării, în sensul că poate fi împarţit in faze sau cicluri. Prin fază se întelege o desfăşurare muzicală cuprinsă între două cadenţe perfecte, dacă mersul vocilor permite această fixare. Dacă in expoziţie interludiul reprezintă contrastul faţă de temă, care creşte progresiv după fiecare nouă expunere, în divertisment acest factor nu este necesar. Realizat prin intermediul imitaţiilor si al secventelor, el dinamizează desfăşurarea discursului muzical, schimbând culoarea armonică prin modulaţii. În cadrul divertismentului se folosesc mijloace de expesie specifice muzicii polifone cum ar fi : imitaţiile stricte şi libere, augmentarea si diminuarea valorilor, mişcarea contrarie a vocilor şi oprirea temporară a vocilor. În divertisment nu pot să mai apară teme noi, decât în fugile duble sau triple. În cazul în care fuga este alcătuită doar din două secţiuni expoziţie si divertisment -, ultima fază a divertismentului trebuie să pregătească fie coda, fie o cadenţă perfectă în tonalitatea de bază care să încheie. Repriza reprezintă de cele mai multe ori, o culminaţie expresivă şi dinamică a fugii. Această poate începe cu un răspuns la subdominantă, după care urmează subiectul expus pe tonică. Aceast inflexiune spre subdominantă din încheierea fugii, este proprie şi altor forme ale Barocului, de exemplu invenţiunea, şi s-a menţinut în sonata clasică pentru a marca încheierea sau coda. Această secţiune reprezintă uneori o culminaţie a desfăşurării muzicale. Din această cauză, tema este de multe ori prezentată registraţie mult îmbogăţită, iar acordurile finale pot conţine mai multe sunete decât numărul de voci.
