Transilvania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol trebuie pus în formatul standard.
Puteţi contribui la îmbunătăţirea conţinutului şi a formei sale.

Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este o provincie istorică a României, cu o bogată tradiţie statală de sine stătătoare.

[modifică] Poziţia geografică. Terminologia

Harta României, cu Transilvania, Crişana, Sătmar şi Maramureş în portocaliu
(Banatul în galben)

Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află judeţele Alba,Bihor Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălaj şi Sibiu. Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, spre vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală (="ţara de peste pădure"), suprafaţa ei totală măsurând aproximativ 57.000 km². A doua componentă a termenului include, într-un sens extensiv, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, adică Părţile Vestice sau Partium, care au fost alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric intracarpatic şi au constituit împreună Principatul Transilvaniei. Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la est de Carpaţii Orientali şi nord de Carpaţii Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.

Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României. Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populaţiei României.

[modifică] Etimologia

Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este un cuvânt compus din termenii "trans" (peste, dincolo) şi "silva" (pădure), care, în traducere, ar fi echivalentul expresiei româneşti "dincolo de pădure". Termenul maghiar erdő este echivalentul cuvântului românesc "pădure" (fino-ungar: ered = izvorî). În secolul 12, în maghiara veche Ardealul era numit Erdő-elve = Erdő-elő = Erdély = începutul pădurii sau înainte de pădure. De exemplu Muntenia în maghiară e "Havas-elve" (Havasalföld). (se poate spune că ungurii şi romanii priveau din direcţii diferite). Regionimul german Siebenbürgen, echivalentul german al celui românesc "Transilvania", respectiv maghiar "Erdély", este un cuvânt compus din cuvintele "sieben" (şapte) şi "Burg" (cetate) şi semnifică în limba română "şapte cetăţi", (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).

Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar în forma "ţara Ardil" în limba ebraică („Ereţ Ardil”, „ארדיל”), pe la 960 şi "Ardeliu" în anul 1432. Unii cercetători consideră forma "Ardeal" o derivare din limba maghiară, transformare produsă şi în cazurile Erdöd>Ardud etc. Anumiţi cercetători, însă, au adus în discuţie diverşi termeni de origine indoeuropeană, derivaţi din rădăcina *"er(a)dh", din care ar proveni, printre altele, şi celticul "Arduenna" (pădure). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului "ard" (cu sensul de "înălţime") şi în toponomastica europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardilla, etc.), deci ar însemna "loc înalt şi păduros". S-a luat, de asemenea, în considerare faptul că ungurii - ca trib care trăise în stepă - nu aveau în vocabular cuvântul "pădure", trebuind să-l împrumute de undeva. Totodată s-a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar "a" iniţial tinde să fie transcris "e", potrivit sistemului fonetic maghiar. Una peste alta, nici un lingvist - fie el maghiar sau român - nu a reuşit să explice în totalitate cuvântul "Erdély" decât prin "Erdö" - "pădure", "ely" - "peste, dincolo", "Ţara de peste pădure", etimoanele nefiind atestate însă altundeva în limba maghiară. A se observa faptul că, de exemplu, românescul "bărbier" a dat în maghiară "borbely", acest cuvânt neînsemnând nicicum "dincolo de barbă"! Alţi cercetători derivă Ardealul din sanscrită: "HAR-DEAL" (în ebraică, HAR = Munte), Grădina Domnului, ceea ce se suprapune peste o veche tradiţie românească, şi anume aceea că Ardealul este Grădina Maicii Domnului.

Pe larg, problema etimologiei cuvântului "Ardeal", a fost tratată de către Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa "Ardeal, pământ şi cuvânt românesc" (Editura Miracol, Bucureşti, 2001, ISBN 9739315607), autorul punând faţă în faţă diversele teorii apărute de-a lungul timpului şi evaluându-le sub toate aspectele.

[modifică] Geografia Transilvaniei

Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara Românească de către Carpaţii Meridionali şi în est de Moldova de către Carpaţii Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia şi Ivano-Frankovsk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din regiune este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul) urmat de Braşov ca populaţie (vezi secţiunea separată din acest articol pentru populaţii şi o listă mai completă).

[modifică] Istoria Transilvaniei

[modifică] Antichitatea târzie. Primul mileniu

Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al Regatului Dac, Sarmizegetusa Regia. Regatul Dac a fost cucerit în anul 106 d. Chr. de Imperiul Roman. În timpul împăratului Hadrian (117-135), imediat după cucerirea Daciei, devenita provincie imperială, teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat şi inclus în Dacia Superior. O nouă organizare teritorial-administrativă este iniţiată între anii 158-159 de împăratul Antonius Pius (138-161). Teritoriul de azi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia Porolissensis, cu capitala la Porolissum (azi Moigrad), şi Dacia Apulensis cu capitala la Apulum (azi Alba Iulia). Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa (azi Sarmizegetusa), Apulum, Napoca (azi Cluj-Napoca), Potaissa (azi Turda), Porolissum (azi Moigrad), Aquae (azi Călan). O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu organizarea teritorial-administrativă şi militară are loc şi un intens proces de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani. Nou veniţii au contribuit, în această perioadă, la pătrunderea şi răspândirea creştinismului în mediul populaţiei localnice. Practicarea creştinismului este atestată prin mărturiile scoase la lumină de cercetările arheologice. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium descoperit la Biertan, cu inscriptia "ego Zenovius votum posui", datat în secolul al IV-lea. O înflorire deosebită cunoaşte extracţia minereurilor de aur. În faţa atacurilor insistente ale carpilor - daci liberi-, şi goţilor, împăratul Aurelius (270-275) decide retragerea administraţiei şi a legiunilor romane la sudul Dunării de Jos.

După retragerea aureliană (271 d. Chr.) a trupelor la sudul Dunării de Jos, teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari şi pecenegi. Populaţia autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost forţată să părăsească oraşele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase, pentru o apărare mai bună. Descoperirile arheologice atestă faptul că, o vreme, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană a fost folosit pe post de fortăreaţă, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum este cazul gepizilor, au reuşit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia, treptat avansând către interiorul arcului carpatic.

Istoria Transilvaniei în "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea administraţiei romane (271 d. Chr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secole IX-XII, constituie până în prezent un obiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste. Totuşi se poate remarca o profesionalizare şi o debarasare de ideologii naţionaliste în discursul istoric românesc despre Transilvania. Istoriografia română oficioasă susţine, în general, că după retragerea aureliană o mare parte a populaţiei romanizate a rămas în zonele ei de locuire de la nordul Dunării de Jos, respectiv pe teritoriul actual al Transilvaniei, fără însă a exclude deplasări limitate şi timpurii, în ambele sensuri, de la sudul Dunării spre nord sau de la nordul Dunării spre sud, ale protoromânilor. Istoriografia central- şi vesteuropeană (maghiară, istorici germani contemporani, specializaţi în istoria sudesteuropeana) se situează, în general, pe o poziţie divergentă, incercând să probeze că românii au imigrat de la sudul Dunării de Jos şi au pătruns treptat sau fost colonizaţi pe acest teritoriu de către regii arpadieni între secolele X-XIII. Prezumptivele zone balcanice sunt zonele muntoase din Bulgaria, Macedonia, Bosnia de azi cu o serie de toponime conţinând etnonimul 'vlah'. Mărturiile arheologice, toponimele şi hidronimele existente în Transilvania, tind să nu confirme teoriile continuităţii româneşti în Transilvania, fara insă a putea exclude categoric o realitate a continuităţii.

Cele mai timpurii izvoare istorice scrise cu referire la Transilvania nu amintesc nici pretinsa imigraţie, nici pretinsa prezenţă a românilor sau a unor forme statale româneşti anterioare venirii maghiarilor. Din contra, cronicile maghiare şi anume "Gesta Hungarorum" (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla - cel mai probabil al II-lea), "Chronicon Hungaricum" (Cronica Ungurilor) a lui Simon de Kéza, "Descriptio Europae Orientalis" (Descrierea Europei Orientale), "Chronicon Pictum Vindobonense" (Cronica pictată de la Viena), cronicele slave (Istoriile popoarelor) şi ruseşti "Chronica Nestoris" sau "Povest vremennych let" (Povestea anilor care au trecut), redactate între secolele XII-XIV, atestă pe teritoriul Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, atât prezenţa românilor, a acelor "blahi" sau "vlahi", sau dizlocarea lor de către unguri, cât şi existenţa mai multor formaţiuni statale anterioare începutului procesului cuceririi ei de către maghiari. Anonymus evocă, printre altele, lupte ale maghiarilor cu şefi locali: Gelou, Glad şi Menu Morout. Referinţele etnologice ale izvoarelor anterior precizate sunt confirmate şi de două documente scrise, emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului Arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale.

[modifică] Voievodatul Transilvaniei

Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de Gyula şi Kende, care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia în ultima treime a secolului al XII-lea, în perioada guvernării regelui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în "ţările" românilor, autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV. Cucerirea s-a consumat in trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, "indagines", "gyepü" sau "presaka", erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri supravegheate de trecere, denumite "porta", "clusa" sau "kapu", fiind apărate de grupuri militare, amintite în izvoarele scrise timpurii maghiare sub numele "speculatores", "sagitarius" sau "örök". Teritoriul din faţa acestor sisteme fortificate a fost denumit, în mod corespunzător, "terra ultrasilva".

În cel mai timpuriu document scris maghiar cu referire la Transilvania, un act de danie al regelui Géza I al Ungariei (1074-1077), emis în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de" Terra ultra silvam" ("ţara de dincolo de pădure"). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeste teritoriul în cauză "in ultrasivanis partibus".

În paralel cu ocuparea s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, şi un amplu proces de colonizare a Transilvaniei. Greutăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal datorită împotrivirii românilor autohtoni şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei, astfel încât regii maghiari s-au văzut nevoiţi să colonizeze aici popoare europene precum saşii, secuii sau Cavalerii teutoni. Astfel, alături de unguri un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat secuii şi, începând cu mijlocul secolului al XII-lea, în perioada guvernării regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), diverse populaţii - germani, valoni şi francezi- provenite din teritoriile aflate la stânga Rinului de Mijloc, din Imperiul German, cunoscute ulterior sub numele generic de saşi.

Concomitent cu aceste procese, regii maghiari au procedat la organizarea unor structuri proprii, laice şi ecleziastice, pe teritoriul Transilvaniei. În anul 1111 apare evocat primul demnitar laic, acel "Mercurius princeps Ultrasilvanus" cât şi primul episcop catolic al Transilvaniei, "Simion Ultrasivanus", cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad (Bellegrad), azi Alba Iulia, evocat într-un document din anul 1111, emis de regele Coloman (1095-1116). Organizarea teritorial-administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei debutează probabil în secolul al XI-lea, în teritoriile deja anexate statului maghiar situate în vestul provinciei. Din prima treime a secolului al XI-lea datează prima biserică catolică din Alba Iulia, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania şi anume cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca datează însă abia din secolul al XII-lea. Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este evocat nominal primul voievod al Transilvaniei, "Leustachius Voyvoda", probabil identic cu Leustachius, comite de Dăbâca (Dobâca), atestat în anul 1164.

În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord asupra Imperiului Latin (1204-1261) de al II-lea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor, regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) aşează în Ţara Bârsei la 1211 ordinului Cavalerilor Teutoni (Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comendurii ordinului teuton în Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategii proprii şi anume crearea unui stat cruciat "pro defensio Christianitatis" (pentru apărarea creştinătăţii) supus autorităţii Curiei Papale, ordinul teuton a intrat în conflict cu coroana maghiară, cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul 1225.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii dobândesc prin "Andreanum", o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare teritorial-administrativă şi ecleziastică proprie pe teritoriul Comitatului Sibiului (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, a fost compus din şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune (Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul administrativ şi juridic al Comitatului Sibiului va fi reorganizat. Începând cu anul 1486 adunările generale ale obştii sasilor vor fi desemnate sub numele Universitatea Natiunii Sasilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii vor beneficia şi ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-estul Transilvaniei, de o organizare teritorial-administrativă scăunală şi de privilegii similare. Din cele şapte unităţi teritorial-administrative secuieşti originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), formate în secolele XIII-XIV, se vor constitui în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune secuieşti.

Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar (jus valachicus) în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi sau de voievozi, era organizată în interiorul unor "ţări" (terrae). Autonomiile locale ale acestor "ţări" româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate, în parte, de autorităţile statului maghiar, încetează o dată cu dispariţia dinastiei arpadiene (1301). În secolele XIV-XV, "ţările" vor fi reorganizate sub forma unor districte româneşti ("districtus volachales" sau "districtus valachorum"), conduse de demnitari maghiari numiţi de coroană. Sunt cunoscute un număr de aproximativ 60 districte româneşti. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost şi biserica ortodoxă a românilor din Transilvania. Deja în primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri "greceşti" (ortodoxe) din Regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive îndreptate împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.

Eforturile statului maghiar de organizare politică, teritorial-administrativă şi de colonizare a Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice scrise contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, sustinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.

Pe fondul acestui viguros proces de reconstrucţie a Regatului Ungariei se fac resimţite, începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în rândul marii nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului Transilvaniei Roland Borşa (1282-1294) şi a urmaşului său Ladislau Kán (1294-1315), stările au instaurat un regim congregaţional, care apare în izvoare sub denumirea "regnum Transilvanum", autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente vor conduce la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, care va fi restaurată abia în timpul guvernării regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-1342).

Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea si, mai ales, în secolele XIV-XV grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii se constuite treptat în stări. Datorită structurii prevalent etnice a stărilor, ele vor fi denumite oficial pe la 1500 "nationes" (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi (congregationes, universitas), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti din Transilvania.

Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431 Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg (1384-1437) o parte a iobăgimii transilvănene, scutită pâna atunci de efortul militar, este obligată începând din anul 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418) al Ţării Româneşti au înlăturat şi ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania şi centrul Europei. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania sa de o spori gradul de autonomie al Voievodatului Transilvaniei faţă de Regatul Ungariei. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matia Corvinul al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matia dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor sale, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe miscări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de către ţăranii români dar corora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari(număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului şi a dijmei episcopale. În urma răscoalei,s-a semnat actul constitutiv al uniunii "Unio Trium Nationum" uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată şi care a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala condusă de secuiul Gheorghe Doja (Dózsa György) din anul 1514.

Decesul prematur al regelui Matia, marea răscoala tărănească de la începutul secolului al XVI-lea şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, exprimată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a rasfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere pe tronul Ungariei, a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1526-1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de Est şi Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria Centrală şi de Vest (la vestul Dunării) erau conduse de Ferdinand. Părţile care ii susţineau s-au angajat în confruntări militare, aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei jură credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi recunosc suzeranitatea Inaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotarâri ale Dietei, pune bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund (1542-1571)

[modifică] Principatul Transilvaniei

Transilvania, 1635

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuşi un dar de complezenţă ("munus honorarium") Porţii Otomane, în valoare de 10.000 de ducaţi anual. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări europene, inclusiv Imperiul Otoman, de pe o poziţie de egalitate. Trebuie subliniat faptul că Principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi nici Bihorul (unde se instaurase Paşalâcul de Oradea). În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii sale. Totodată, adoptă câteva măsuri menite a uşura situaţia românilor din principat. Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva Împăratului Romano-German Ferdinand I de Habsburg.

Transilvania intră în componenţa Imperiului Austriac, ca principat autonom, la sfârşitul secolului XVII. În anul 1685 trupele Imperiului Austriac intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în anul 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de către Imperiul Austriac în anul 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Pozarevac, în Serbia).

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa Bisericii Române Unite la Blaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.

În ciuda sinodului Unirii cu Biserica Romei, anumite comunităţi, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat unirea (deja în anul 1701 au fost transmise împăratului austriac proteste ale locuitorilor din zona Braşovului) sau au retractat la mijlocul sec. al XVIII-lea actul Unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat şi Crişana au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce în Maramureş, Sătmar şi nordul Transilvaniei majoritatea românilor au acceptat unirea cu Roma.

Administraţia austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe teritoriul Transilvaniei. Acestea arată, începând cu secolul XVIII, în mod constant o majoritate românească.

Steagul Transilvaniei

[modifică] Transilvania în timpul Revoluţiei paşoptiste

[modifică] Transilvania în Imperiul Dualist

Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost anexată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. Au continuat măsurile discriminatorii împotriva românilor şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor.

[modifică] Unirea Transilvaniei cu România

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi. Adunarea Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români.După unirea din 1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancţionează unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică condusă de Béla Kun. Forţele comuniste maghiare au atacat atât noul stat cehoslovac cât şi trupele române din Transilvania în speranţa de a face joncţiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia şi Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit ofensiva contra forţelor maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919.

Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabileste frontiera între Regatul României si Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia şi Polonia şi în sud-vest cu Iugoslavia se stabileşte la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost deosebit de dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureşul istoric şi din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.

Între cele două războaie Ungaria a dus o luptă susţinută pentru repararea "nedreptăţii istorice" de la Trianon. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, "Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru ca cele mai mari pretenţii teritoriale sunt impotriva ei". În aceste condiţii statele succesoare ale Dublei Monarhii au incercat să organizeze alianţe capabile să lupte contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă, alianţă între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Cu toate acestea limitele sistemului de la Versailles au devenit vădite în anii 1930 când Hitler a devenit liderul statului german, proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, iar slăbiciunea militară Franţei şi Marii Britanii a devenit evidentă. Acordul de la München din 1938 prin care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia şi destrămarea Cehoslovaciei în anul 1939 au marcat sfârşitul Micii Antante.

În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca urmare a prăbuşirii sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea şi guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuţiilor însă tratativele de la Turnu Severin din vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiţii, miniştrii de externe ai Reichului şi ai Italiei, Joachim von Ribbentropp şi Galeazzo Ciano au convocat la Viena la data de 30 august 1940 pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei şi au impus un acord care prevedea trecerea unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătraţi în componenţa Ungariei, teritoriu cunoscut ;i sub numele de Transilvania de Nord. Acordul, numit în istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la Viena" (primul fiind cel prin care Ungaria a anexat în 1939 teritorii din sudul Slovaciei), prevedea anexarea de către Ungaria a teritoriului actualelor judeţe Satu-Mare, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor şi parte din judeţul Arad. Sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad şi Mureş) şi Banatul (judeţele Timiş şi Caraş-Severin) au rămas în componenţa Regatului României.

Hotărârea a nemulţumit ambele state, atât România dar şi Ungaria care se aşteptase la o restabilire a frontierei de dinainte de 1918 dintre România şi Austro-Ungaria.

Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu semnată de România cu Puterile Aliate în cel de-al doilea război mondial la data de 12 septembrie 1944, după lovitura de palat condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea ca statele aliate "sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiţia confirmării prin Tratatul de Pace". Statul sovietic urmărea la rândul său să utilizeze problema Transilvaniei în relaţiile politice dintre România şi Ungaria în perioada postbelică. Semnificativ este faptul că, deşi armata română a participat la luptele din nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităţilor civile române în teritoriul cedat la Viena până la data de 6 martie 1945 când la Bucureşti a fost instalat guvernul dominat de comunişti condus de dr. Petru Groza.

În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliaţi şi România şi Ungaria (ambele au avut statut de ţări învinse în cel de-al doilea război mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar şi o mică parte a teritoriului dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului judeţ Satu-Mare). Cu toate acestea tratatele de pace de la Paris, din 1947 consacră revenirea la frontiera dintre România şi Ungaria existentă la data de 1 ianuarie 1938 (cea stabilită prin Tratatul de la Trianon) şi nulitatea dictatului de la Viena. În perioada 1952-1968, pe teritoriul Transilvaniei a funcţionat temporar Regiunea Autonomă Maghiară

[modifică] Stema Transilvaniei

Stema Transilvaniei

Stema Transilvaniei este alcătuită dintr-un scut împărţit în două câmpuri egale printr-o fâşie orizontală roşie. În câmpul superior este reprezentată pe jumătate o acvilă cu aripile desfăşurate. În stânga şi dreapta acesteia se află soarele şi luna, simboluri ale secuilor, al rolului militar defensiv al acestora. Acvila este reprezentată doar pe jumătate ca simbol al poziţiei defensive pe care o are (ea însăşi se află într-o cetate, fâşia roşie). În câmpul inferior sunt reprezentate simbolic cele şapte cetăţi săseşti ale Transilvaniei, de la care provine numele german al Principatului Transilvania -Siebenbürgen.

[modifică] Economie

Una dintre cele mai avansate regiuni din România din punct de vedere economic şi cultural, Transilvania este bogată în resurse naturale, în special lignit, minereu de fier, plumb, mangan, aur, cupru, gaze naturale, sare şi sulf. Ca industrie, Transilvania conţine centre majore de procesare a fierului şi oţelului, cât şi complexe industriale chimice şi textile. Printre ocupaţiile importante se numără creşterea de animale, agricultura, producţia viticolă şi de fructe.

În Transilvania, pe lângă români, locuiesc şi alte comunităţi etnice importante: maghiari şi germani, dar şi rromi.

[modifică] Judeţele Transilvaniei

[modifică] Oraşele Transilvaniei

Oraşele cele mai mari, în termeni de populaţie, ale Transilvaniei în sens larg (care cuprinde şi Crişana şi Maramureşul), sunt (conform recensământului din 2002):

Cluj-Napoca - 318.027
Braşov - 283.901
Oradea - 206.527
Arad - 172.824
Sibiu - 155.045
Târgu Mureş - 149.577
Baia Mare - 137.976
Satu Mare - 115.630
Bistriţa

[modifică] Populaţia istorică

Provincii istorice româneşti

An	Total	Români	Maghiari	Germani
1850	1.823.222	57,2 %	26,8 %	10,5 %
1869	4.224,436	59 %	25 %	9,5 %
1880	4.032.851	57 %	26 %	9,0 %
1890	4.429.564	56 %	27,1 %	12,5 %
1900	4.840.722	55 %	29,5 % %	11,9 %
1910	5.262.495	53,7 %	31,6 %	10,7 %
1919	5.259.918	57,1 %	26,5 %	9,8 %
1920	5.208.345	57,3 %	25,5 %	10,6 %
1930	5.114.214	58,3 %	26,7 %	9,7 %
1941	5.548.363	55,9 %	29,5 %	9 %
1948	5.761.127	65,1 %	25,7 %	5,8 %
1956	6.232.312	65,5 %	25,9 %	6 %
1966	6.736.046	68 %	24,2 %	5,6 %
1977	7.500.229	69,4 %	22,6 %	4,6 %
1992	7.723.313	75,3 %	21 %	1,2 %

[modifică] Personalităţi

Emil Cioran (n. 8. April 1911, Răşinari † 1995, Paris), scriitor
Gabriel Báthory 1608–1613, principe al Transilvaniei
Hermann Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu, † 28 decembrie 1989, Nürnberg), fizician
Johannes Honterus (n. 1498 ,† 23 ianuarie 1549, Braşov), învăţat şi reformator umanist
Liviu Rebreanu (n. 1885 Tirlisua, † 1944 Valea-Mare, Piteşti)
Mihai Viteazul 1599‒1600
Samuel von Brukenthal (n. 1721 † 1803), guvernator al Transilvaniei
Sigismund Báthory 1581–1597, 1599–1602, principe al Transilvaniei

[modifică] Izvoare istorice

Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842.
Hurmuzaki, Eudoxiu de şi Nic. Densuşianu, Documente privitóre la Istoria Românilor, vol. I-II, Bucuresci, 1887-1890
Zimmermann Fr. und Werner C., Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (Hrsg. Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, G. Gündisch), Bd. I-VI, Hermannstadt, Köln, Wien, Bukarest, 1892-1991.
Szenpétery E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Budapest, 1937.
Popa-Lisseanu G., Izvoarele Istoriei Românilor, vol. I-VII, Bucuresti, 1934-1937.
Documente privind istoria României. C - Transilvania. Veacurile XI-XIII, vol. I-II; Veacul XIV, vol. I-IV, Bucureşti, 1952-1953.
Györffy György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae pertinentia, vol. I, Budapest, 1992.

[modifică] Bibliografie

Philippide Alexandru, Originea Romînilor, vol. I-II, Iaşi, 1923-1927.
Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933.
Lupaş Ioan, Voevodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII, în: Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XVIII, Bucureşti, 1936-1937.
Makkai Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946.
Klein Karl Kurt, Transsylvanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsätze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbürgen, München, 1963.
Györffy György, Az Árpad-kori Magyarország történeti földrajza, vol. I-III, Budapest, 1963-1987.
Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967.
Popa Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
Göckenjahn Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden 1972.
Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1972-1979.
Moga Ioan, Scrieri istorice 1926-1946 (editat de M. Dan şi A. Răduţiu), Cluj, 1973.
Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981.
Horedt Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982.
Horedt Kurt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986.
Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
Köpeczi Béla (Hrsg.), Kurze Geschichte Siebenbürgens, Budapest, 1990.
Kristó Gyula, Die Entstehung der Komitatsorganisation unter Stephan dem Heiligen, în "Setlement and Society in Hungary" (edit. F. Glatz), vol. I, Budapest, 1990.
Armbruster Adolf, Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und Westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie, Köln, Wien, 1990.
Mályusz Elemér, Az erdély magyar társadalom a középkorban, Budapest, 1988.
Pop Ioan-Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991.
Papacostea Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993.
Pop Ioan-Aurel, Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în: Istoria României. Pagini Transilvane (Coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 9-44.
Pop Ioan-Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania. Cluj-Napoca, 1996.
Pop Ioan-Aurel, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în sec. XII-XVI, în: O istorie a Românilor (coordonatori: Stephen-Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop), Cluj-Napoca, 1998, p. 75-128.
Lukács Antal, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999.
Busuioc-von Hasselbach Dan Nicolae, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2000.
Madgearu Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001.