Limba română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Română (Română)
Vorbită în:	România, Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA, Germania.
Regiune:	Europa de Sud-est
Număr de vorbitori:	limbă maternă: 24 milioane a doua limbă: 4 milioane [1]
Loc:	36
Clasificare genetică:	Indo-Europene  Italice   Romanice    Romanice de est     Română
Statut oficial
Limbă oficială în:	România, Republica Moldova, Voivodina (Serbia)
Reglementată de:	Academia Română
Coduri de limbă
ISO 639-1	ro
ISO 639-2	rum (B), ron (T)
SIL	RUM
naţională   oficială   minoritate naţională   minoritate
Vezi şi: Limbă - Listă de limbi

Limba română (sau dacoromână) este o limbă indo-europeană, din grupul italic, făcând parte din subgrupul estic al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei.

Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie). Limba română se bucură de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (unde poartă numele de limba moldovenească,^[2] fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Cuprins 1 Distribuţie geografică 1.1 Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină 1.2 Româna pe Internet 2 Clasificare şi limbi înrudite 2.1 Vitalitatea limbilor înrudite 2.2 Limba moldovenească 3 Graiuri 4 Istorie 4.1 Romanizarea 4.2 Continuitatea 4.3 Primele atestări 5 Influenţa altor limbi 5.1 Limba dacă 5.2 Uniunea lingvistică balcanică 5.3 Limbile slave 5.4 Alte influenţe 5.5 Neologisme 6 Vocabular 7 Gramatică 8 Sunete 8.1 Diftongi 8.2 Triftongi 8.3 Evoluţii fonetice 9 Ortografie 9.1 Istoric 10 Româna liturgică 11 Probleme istorice, imixtiuni politice, dezinformare referitor la limba română 12 Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x 13 Autori 14 Cum se numeşte limba română în alte limbi 15 Vezi şi 16 Note 17 Legături externe 18 Bibliografie

[modifică] Distribuţie geografică

Ţări şi teritorii vorbitoare de limbă română (Românime)

ţară	vorbitori (%)	vorbitori	populaţie (2005)
Asia
neoficială:
Israel	3,7%	250 000	6 800 000
Kazahstan 1	0,1%	20 054	14 953 126
Rusia 1	0,12%	178 000	145 537 200
Europa
România	91%	19 736 517	21 698 181
Moldova 2	76,5%	2 588 355	3 383 332
Transnistria 3	31,9%	177 050	555 500
Voivodina (Serbia)	1,5%	29 512	2 031 992
neoficială:
Timoc (Serbia) 4	5,9%	42 075	712 050
Ucraina 5	0,8%	327 703	48 055 439
Ungaria	0,08%	8 482	10 198 315
America
neoficială:
Canada	0,2%	60 520	32 207 113
Statele Unite	0,11%	300 000	281 421 906
1 Mulţi sunt moldoveni, inclusiv deportaţi 2 Datele se referă la raioanele din dreapta Nistrului (fără Transnistria şi municipiul Tighina) În Moldova, limba se numeşte "moldovenească" 3 Independenţa Transnistriei nu este recunoscută Aici limba se cheamă "moldovenească" şi este scrisă în alfabetul chirilic 4 Împărţiţi oficial în vlahi şi români 5 În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în Transcarpatia 31 800, în teritorile peste Nistru 48 000. [3]

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Nu este exclus ca însuşi numele ţării să semnifice etimologic aria lingvistică a limbii române, mai degrabă decât Romania, denumirea administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Imperiului Bizantin.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

• Republica Moldova, ca limbă oficială, este limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori (redenumită limba moldovenească din motive politice).
• Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială.
• Ţările vecine României şi Republicii Moldova, şi anume în Ucraina, Ungaria, Serbia (Valea Timocului), şi Bulgaria.
• Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru.
• Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, româna a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan şi Turkmenistan.
• Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită emigraţiei), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa şi America de Nord.^[3]
• Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu şi Lacu.

[modifică] Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS Moldovenească (aşa cum se numea Republica Moldova pe atunci), aproximativ 4% din populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.^[4] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 6% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o conversaţie în limba română.^[5]

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări.^[6] În unele şcoli bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Giula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat la Israel.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din 38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic şi altele.^[7]

[modifică] Româna pe Internet

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină,^[8] arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Trendul limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează şi anumitor schimbării operate la metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005, prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia celorlaltor limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italianei de 3,05 la sută şi a portughezei de 1,87 la sută.

Este evident că valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de 0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.^[9][10]

[modifică] Clasificare şi limbi înrudite

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă sau portugheză.

Este general acceptată ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est,^[11] care sunt foarte apropiate genetic de aceasta, şi sunt considerate de unii lingvişti a fi chiar dialecte ale aceleiaşi limbi:^[12]

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru limbi formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice. Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

[modifică] Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

• Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
• Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.^[13]

[modifică] Limba moldovenească

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova şi după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca de sine stătătoare,^[14] deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin legislaţia moldovenească.^[2]

[modifică] Graiuri

Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligible între ele. Graiurile limbii române, în afară românei standard, includ:

• Româna bănăţeană
• Româna crişeană
• Româna moldovenească (România)
• Româna moldovenească (Republica Moldova)
• Româna maramureşeană
• Româna muntenească
• Româna timoceană

[modifică] Istorie

Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două motive principale: penuria izvoarelor istorice, in special a celor scrise, şi interesele politice. Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.

Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă şi în cealaltă privinţă.

[modifică] Romanizarea

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă de aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

[modifică] Continuitatea

Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de varianta continuităţii geto-dacice în regiune. Această teorie a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni - unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.

Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un timp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din consideraţii socio-lingvistice, se consideră că proporţia militarilor şi administratorilor romani la nord de Dunăre în comparaţie cu un număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte a împiedicat impunerea acestora din urmă în faţa vorbitorilor de latină vulgară. Acest lucru a determinat existenţa în întreg bazinul Dunării de Jos a unei limbi proto-româneşti, ca o "lingua franca", o limbă unică şi necreolizată, comună tuturor dialectelor române.

Astfel apare o ipoteză care ar explica trăsăturile latine atât de manifeste ale limbii române, prin existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia. Un argument comparativ adus deseori în discuţie aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice şi scotice din insulele britanice - care au fost ocupate militar şi continuu romanizate timp de aproape şase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).

Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg Niebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar şi de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea influenţei imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, graiurile din Muntenia, Moldova, Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie sunt aproape identice, existând şi relativ puţine regionalisme. Un filolog de reputaţia lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicităţii limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile şi „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu relativ mic faţă de aria lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normare euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicităţii în care se află limba română drept una „fără precedent“. Maturitatea şi armonia limbii române pot fi puse în legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au râspândit, în neoliticul îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape ca latina, se află limba dacilor.

Nenumăratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influenţa lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

[modifică] Primele atestări

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi Teofilact din Symocatta secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiiei militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacşu, o scrisoare din 1521, în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor româneşti din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a alfabetului latin:

Liturgiariu: "Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."

Transliterare: "Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând ţărână din pământ, şi cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."

[modifică] Influenţa altor limbi

[modifică] Limba dacă

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din limba dacă, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: balaur, brânză, mal; a se vedea listă de cuvinte dacice). Câţiva lingvişti afirmă că albanezii ar fi daci neromanizaţi, care au migrat înspre sud.

Un alt punct de vedere afirmă că aceste cuvinte non-latine (multe cu corespondente albaneze) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de păstori romanizaţi care migrau din Albania, Serbia şi Grecia de nord în spaţiul carpato-danubiano-pontic, devenind mai târziu poporul român. Totuşi, substratul est-romanic pare să fie o limbă limbă satem, în timp ce limbile paleo-balcanice vorbite în nordul Greciei (limba macedoneană antică) şi Albania (limba iliră) erau mai degrabă limbi centum.

Se consideră că limba dacă era o limbă satem, asemenea limbii trace. Daca era ori o limbă apropiată limbilor albaneze sau balto-slavice, ori o membră a unei subfamilii distincte a limbilor indo-europene.

[modifică] Uniunea lingvistică balcanică

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-iliră iar greaca formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect, precum şi evitarea infinitivului.

[modifică] Limbile slave

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti în cadrul serviciilor religioase, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate de sorginte slavă, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.^[15]

[modifică] Alte influenţe

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

• germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
• greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
• maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni)
• turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

[modifică] Neologisme

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploate). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvinte româneşti sunt de origine franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, deget / digital, apă / acvatic, frig / frigid, ochi / ocular).

Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu (interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi se acordă conform regulilor limbii române.

[modifică] Vocabular

Vocabularul reprezentativ (de bază) al limbii române, (cf. Sala, M. et.al., Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1988, p.19-79), situaţia se prezintă astfel:

• Elemente romanice 71.66%, din care
  • 30,33% latineşti moştenite
  • 22,12% franceze
  • 15,26% latineşti savante
  • 3,95% italiene
• Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
• Slave total 14,17%, din care
  • 9,18% slava veche
  • 2,6% bulgăreşti
  • 1,12% ruseşti
  • 0,85% sârbo-croate
  • 0,23% ucrainene
  • 0,19% poloneze
• Germane 2,47%
• Neogreceşti 1,7%
• Traco-dace de substrat 0,96%
• Maghiare 1,43%
• Turceşti 0,73%
• Englezeşti 0,07% (în creştere)
• Onomatopee 0,19%
• Origine incertă 2,71%

Procentajul elementului autohton este discutabil, mulţi cercetători considerînd că ar avea o pondere mai mare (în paralel cu existenţa unor false slavisme şi maghiarisme) - circa 2%.

[modifică] Gramatică

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

[modifică] Sunete

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocala /ø/ poate să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

[modifică] Diftongi

• Diftongi desscendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
• Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

[modifică] Triftongi

• cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
• cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

[modifică] Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de cea a celelaltor limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

• apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

  lat. cera > rom. ceară

  lat. sole > rom. soare

• iotacism [e] → [i]

  lat. herba > rom. iarbă

• consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

  lat. octo > rom. opt

  lat. lingua > rom. limbă

  lat. signum > rom. semn

  lat. coxa > rom. coapsă

• rotacism [l] → [r]

  lat. caelum > rom. cer

• consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]

  lat. deus > rom. zeu

  lat. tenem > rom. ţine

Româna este singura limbă romanică importantă care încă păstrează fonemul /h/. În spaniola din America Latină, <j> se pronunţă [h], dar acest lucru nu se datorează conservării fonemului, ci este o evoluţia ulterioară formării limbii spaniole (fonemul original castilian este /x/). În câteva dialecte ale portughezei, funcţie de fonemele alăturate, <r> se pronunţă [h], dar, la fel, se pare că fonemul original ar fi fost <r>. În aceste dialecte, <r> corespunde la două foneme, [r] şi respectiv [h].

[modifică] Ortografie

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

[modifică] Istoric

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine pâna la Conciliul de la Florenţa (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric.

Primele documente româneşti erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirlic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârşitul secolului al XVIII, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î şi ç.

• á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
• â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
• î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etomologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
• é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi ea şi oa.
• ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

• Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
• Un an sau in sau en se citea în.
• Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
• Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viaţă).
• che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
• di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
• k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
• sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene. Exemplu: „Bucuresci“.
• u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
• Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
• formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, d cu sedilă, ě, ê, ş, ţ, ů, precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirlic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

[modifică] Româna liturgică

Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română.

O dată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă de asemenea - anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogăţit pe mai departe un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este un monument de limbă română liturgică.

[modifică] Probleme istorice, imixtiuni politice, dezinformare referitor la limba română

Probleme istorice, imixtiuni politice şi o perioadă de dezinformare au avut tangenţă cu limba română în istoria dezvoltării sale şi a ariei în care aceasta este vorbită.

Cea mai importantă contestare a originii şi a locului unde aceasta este vorbită de la origini, este bazată pe teoria de ideologie politică falită a lui Sulzer apoi pe aceea a lui Roessler. Din punct de vedere istoric, acea contestare continuă să alimenteze pe adversarii continuităţii daco-române, promovând interesele politice sau teritoriale ale revizionismului maghiar. În Transilvania, unde românii au fost identificaţi de surse externe ca anonimul dominican, sau chiar de sursele interne maghiare (cum sunt notarul anonim sau Simon de Keza din Bihor), pastores romanorum, decem regem potentes, sau duci români, între care Gelou dux Blachorum, cu toată majoritatea etnică permanentă de peste 2/3 din populaţie, vorbitorii limbii române au constatat negarea drepturilor lor legale, istorice, sau politice timp de sute de ani. Toţi istoricii importanţi români, şi cea mai mare parte dintre cei străini, dar nemaghiari, au discutat formulările trunchiate ale lui Roessler eliminându-le din dezbatere în folosul seriozităţii.

Este interesant însă de notat numărul de încercări recente de re-acomodare a neoroesslerienilor în dezbaterea istorică prin presupusa identificare a hunilor, ungurilor sau măcar a secuilor cu... vechii europeni.

Dificultăţile logice fără ieşire ale acestor contorsionisme ale revizionismului maghiar au tot o motivaţie politică, şi anume aceea de a justifica ştiinţific pretenţii de loc ştiinţifice. În nici un sistem logic ele nu au vreo valoare oarecare, cu excepţia posibilă a teoriei absurdului. Doar şi mai recent, un mic număr de lingvişti, filologi şi etimologişti maghiari au încercat să arate irelevanţa acestei acomodări. Un argument important împotriva teoriei lui Roessler ar putea fi chiar cuvântul neam, îndelung considerat de etimologiştii revizionişti maghiari drept a fi de origine hunică, şi care este, probabil, un cuvânt de origine indo-europeană. Apariţia mult mai veche faţă de momentul sosirii migratorilor asiatici prin Porta hunica, a acestui cuvânt, este atestată şi foarte bine argumentată, deoarece neamul este descris de sufixele etnonimice -(m)ean(u), ca acelea din Oltean, Ardelean, Muntean, Ungurean, Moldovean, Basarabean, Cotmeanu, etc. Mai mult, Gabriel Gheorghe a demonstrat perfect circulaţia sa cu totul remarcabilă (pan-românească înainte de a fi panonică). Aceasta era intensă cu mult înaintea formulărilor celebre din Codicele Voroneţean. Astfel,oglinda lingvistică a neamului este limpede prin însuşi cuvântul vechi european ce îl desemnează. Paradigma este, ca de multe ori, inversată prin folosirea serioasă a cercetării: Deoarece multe cuvinte maghiare sunt de fapt vechi cuvinte româneşti din Ardeal sau chiar româneşti din bazinul panonic (unde se află până azi o importantă comunitate românească), "argumentele" revizioniste nu servesc nici măcar interesele revizioniste, ci le desfiinţează.

Furtul scrierii vechi europene, care a fost numită de revizionimul maghiar scrierea "runelor maghiare" reprezintă o altă cacialma a noilor dar perseverenţilor proprietari ai istoriei scrisului. Cum pot fi atribuite semne care au fost atestate peste tot în aria lingvistică românească, derivând din scrierea cea mai veche a culturii neolitice a Crişurilor, apoi aceea numită cultura Vinca-Turdaş, cu precedente în cultura "aziliană", unei societăţi gentilice al cărei nume pur asiatic, turanic este ungur sau on ogur (zece săgeţi)? Ironia soartei este că fervoarea nărăvaşă cu care aceste inscripţii "rovasiros" (nu altceva decât răvaşe ale plutaşilor bistriţeni) au fost distruse din ordinul regilor Arpadieni, este întrecută doar de elanul contemporan de restituire a acestora, ca presupuse dovezi ale antichităţii europene a limbii maghiare. Răvaşitor!

Specialiştii limbii din Republica Moldova au fost de multe ori forţaţi să exagereze particularităţi ortoepice sau semantice ale Basarabiei istorice, anexată de Imperiul ţarist la 1812.

[modifică] Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x

Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

[modifică] Autori

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

• Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta
• Autorul anonim al Codicelui Voroneţean
• Coresi
• Mitropolitul Dosoftei
• Mitropolitul Varlaam
• Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană)
• Grigore Ureche
• Mihai Eminescu
• Bogdan Petriceicu Haşdeu
• Nicolae Densuşianu
• Ovid Densuşianu
• George Murnu
• Dan Botta
• Constantin Noica
• Rafail Noica

[modifică] Cum se numeşte limba română în alte limbi

• asturiană: el rumanu [4]
• bască: errumaniera [5]
• bulgară: Румънски език [6]
• catalană: romanès, la llengua romanesa
• cehă: rumunština [7]
• chineză: 罗马尼亚文 / 羅馬尼亞文 (pīnyīn: luó mǎ ní yà wén) [8]
• coreeană: 루마니아어
• ebraică:romanit רומנית
• engleză: Romanian language, Romanian [9]
• esperanto: rumana lingvo [10]
• finlandeză: romanian kieli, romania [11]
• franceză: le roumain, la langue roumaine [12]
• germană: Rumänisch, Rumänische Sprache [13]
• greacă: Ρουμανική γλώσσα [14]
• hindustană: रूमानीयन्
• italiană: la lingua rumena [15]
• japoneză: ルーマニア語 (ruumania-go) [16]
• macedoneană: Романски јазик
• maghiară: Román nyelv [17]
• neerlandeză: Roemeens [18]
• poloneză: Język rumuński [19]
• portugheză: língua romena [20]
• rusă: Румынский язык [21]
• sardă: su rumenu, sa limba rumena
• sârbă: Румунски
• spaniolă: idioma rumano [22]
• suedeză: Rumänska [23]
• tailandeză: โรมัน
• turcă: Rumence [24]

[modifică] Vezi şi

• Elemente problematice ale limbii române
• Conexiuni între limba română şi limba bulgară
• Limba română primitivă
• Academia Română
• Academia de Ştiinţe a Moldovei
• Gramatica limbii române
• Românime

[modifică] Note

[modifică] Legături externe

• Dicţionar explicativ al limbii române online
• Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung Primul document în limba română
• Ethnologue (Coduri lingvistice, în engleză)
• Codurile SIL şi ISO 639-x (în engleză)
• Etimologii indo-europene reconstituite de Julius Pokorny (în germană)
• Vastă dar incompletă descriere a problematicii Romaniei bizantine prin The Vlach Connection (în engleză)
• Tinerii moldoveni despre limba română
• O foaie a românilor din Ungaria
• Convieţuirea
• Despre toţi aromânii (în armână şi engleză)
• Părinteasca dimândare (în armână)
• Istro-română (în engleză)
• Ivan Duridanov (Limbile tracice, reconstruite, texte în engleză, dar cu gif-uri pentru simbolurile fonetice, nu UTF-8)
• Proiectul dicţionarului etimologic indo-european (texte în neerlandeză şi engleză, gif-uri sau UTF-8, la alegere)
• Sorin Olteanu (Tezaur în engleză, română, greacă, latină, UTF-8)
• Gabriel Gheorghe despre neam
• Limba primilor creştini ai Europei
• Despre limbile indo-europene în general
• O foaie a românilor din Ungaria
• Convieţuirea

[modifică] Bibliografie

• Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţeni romani la naţiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Naţională 94 (37)"04/14", ISBN 973-684-062-2

Limba română este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.