Imperiul Bizantin
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Βασιλεία Ῥωμαίων |
|
---|---|
(Blazonul dinastiei Palaeologus) Motto: Βασιλερς Βασιλέων |
|
Tabel cronologic | |
330 | Constantin face oraşul Constantinopol capitala imperiului său. |
395 | Imperiul se divizează definitive în părţile de vest şi de est, după moartea lui Theodosius I. |
527 | Iustinian I este încoranat împărat. |
532-537 |
Iustinian construieşte catedrala Hagia Sophia (Ιερός Ναός Αγίας Σοφίας ) |
533-554 | Generalii lui Iustinian recuceresc Africa de nord şi Italia de la vandali şi ostrogoţi. |
568 | Invazia lombarzilor duce la pierderea celei mai mari părţi ale Italiei. |
634-641 | Armatele arabe cuceresc Levantul şi Egiptul. În următoarele decenii ei cuceresc cea mai mare parte a Africii de nord ca şi Sicilia. |
730-787; 813-843 | Controversele iconoclaste. Ca rezultat, Imperiul pierde posesiunile italiene ca şi unele teritotii din sud. |
1054 | Schisma. Ruptura definitivă între Biuserica Romei şi Biserica Constantinopolului. |
1071 | Împăratul Romanus al IV-lea este învins de turcii selgiucizi în Bătălia de la Manzikert. Cea mai mare parte a Asiei Mici este pierdută. În acelaşi an, ultimele avanposturi bizantine înItalia sunt cucerite de normanzi. |
1204 | Constantinopol este cucerit de cruciaţi. Se formează Imperiul Latin. |
1261 | Constantinopol este eliberat de împăratul bizantin din Nicea, Mihail Palaeologul. |
1453 | Turcii otomani cuceresc. Imperiul Bizantin dispare. |
Imperiul Bizantin este termenul folosit în mod convenţional pentru a numi Imperiul Roman de limbă greacă având capitala la Constantinopol, în Evul Mediu. În anumite contexte specifice, în mod obişnuit atunci când se vorbeşte despre perioada de dinaintea căderii Imperiului Roman de Apus, Imperiul Bizantin este numit şi Imperiul Roman de Răsărit. Nu există un consens în ceea ce priveşte data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305) datorită reformelor administrative pe care le-a introdus, care a împărţit împeriul în pars Orientis şi pars Occidentis. Alţii plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) şi a victoriei creştinismului împotriva pagânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului în jumătăţile de vest şi de est. Alţii plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat vestic, Romulus Augustus, a fost forţat să abdice, astfel lasându-l pe împăratul din estul grecesc ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală şi, până în 330, când împăratul Constantin I şi-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare şi creştinare erau deja în curs.
Cuprins |
[modifică] Originea denumirii "Imperiul Bizantin"
Articol principal: Nume ale grecilor
Numele Imperiul Bizantin este un termen modern care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului nu a apărut până în secolul al XVII-lea, când autorii francezi precum Montesquieu nu au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi francii, care, sub conducerea lui Charlemagne, fondaseră un imperiu în vestul Europei şi, având sprijinul Papei, încercau să-şi legitimeze cuceririle din Italia nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donaţia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă în vest ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit normal "Imperator Romanorum" (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraţilor franci, ci "Imperator Graecorum" (Împăratul grecilor), iar ţara condusă de acesta din urmă ca "Imperium Graecorum", "Graecia", "Terra Graecorum" sau chiar "Imperium Constantinopolitanus".
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat cel puţin parţial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiţi.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin.
[modifică] Identitatea
Seria Istoria Greciei |
|
---|---|
Civilizaţia egeeană | înainte de 1600 î.Hr. |
Grecia miceniană | cca. 1600–1200 î.Hr. |
Secolele întunecate greceşti | cca. 1200–800 î.Hr. |
Grecia antică | 776–323 î.Hr. |
Grecia elenistică | 323 î.Hr.–146 î.Hr. |
Grecia romană | 146 î.Hr.–330 |
Imperiul Bizantin | 330–1453 |
Grecia otomană | 1453–1832 |
Grecia modernă | după 1832 |
Subiecte | |
Istoria economică | Istoria politică |
Istoria militară | Istoria socială |
Literatura greacă | Nume ale grecilor |
"Imperiul Bizantin poate fi definit ca o ţară multietnică, care s-a dezvoltat ca un imperiu creştin, elenistic, şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox, un imperiu care a devenit o naţiune, aproape de înţelesul modern al acestui termen."
În secolele care au urmat cuceririlor arabe şi lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinaţională) a rămas prezentă, deşi părţile lui constituente din Balcani şi Asia Mică aveau o populaţie preponderent grecească. Minorităţile etnice erau importante din punct de vedere numeric, erau de religie eretică şi trăiau în special în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanţi printre aceste minorităţi.
Bizantinii se numeau pe ei înşişi Ρωμαίοι – Romaioi care devenise deja un sinonim pentru Έλλην - Elin, şi mai mult ca niciodatăpână atunci dezvoltându-şi o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Ρωμανία ", ("Romania", aşa cum se numea Imperiul Bizantin). Aceste realizări naţionaliste sunt reflectate în literatură, în special în cântecele acritice, unde "ακρίτες–akrites", cetăţenii zonelor mărginaşe, de graniţă, sunt slăviţi pentru luptele de apărare ale ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.
Dispariţia oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a făcut să dispară imediat societatea bizantină. Pe timpul ocupaţiei otomane, grecii au continuat să se definească atât ca Ρωμαίοι (Romaioi) dar şi ca Έλληνες (Elines), o trăsătură care a rezistat până la începutul secolului al XX-lea şi mai persistă încă în Grecia zilelor noastre, cu toate că Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.
[modifică] Origini
Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând astfel populaţia din provincii la un statut egal cu cei ai Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraniene, aşa cum se întâmplase odinioară cu Laţium şi întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Britania, Palestina sau Egiptul.
Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor la sfârşitul secolului al III-lea prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălat. Această diviziune a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop. Procesul de mutare a fost terminat în 330.
Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitalaă a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost de asemenea primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.
Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopole din 378. Înfrângerea de la Adrianopole şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit mai târziu de succesorul lui Valens, Teodosiu I (numit de asemenea "cel Mare"), care a domnit în ambele jumătăţi din 392. În 395 el a dat cele două jumătăţi fiilor săi, Arcadius şi Honorius. Arcadius a devenit împărat în est, având capitala la Constantinopol, şi Honorius a devenit împărat în vest, având capitala la Ravenna. Din acest moment se obişnuieşte să se numească cele două imperii ca "Imperiul Roman de Apus" şi "Imperiul Roman de Răsărit", mai degrabă decât "Bizantun".
[modifică] Istoria timpurie
"Imperiul Roman de Răsărit" a fost în cea mai mare parte scutit de dificultăţile celor din vest în secolele al III-lea şi al IV-lea, ("vezi şi Criza secolului al III-lea "), în parte datorită unui simplu fapt: cultura urbană era mai bine stabilită în occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului., au reuşit cel mult să obţină un tribut de la cei din răsărit. Theodosius al II-lea a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformându-l într-o fortăreaţa inexpugnabilă. Zeno I a fost conducătorul părţii răsăritene a imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit în 476. Zeno a negociat cu goţii, reuşind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.
În al şaselea secol, au început conflictele cu inamicii tradiţional al Imperiului Bizantin: Imperiul Persan, slavii şi bulgarii. Crizele teologice, precum chestiunea monofizismului, dominau de asemenea imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a genialului săui general Belisarius, imperiul a recucerit temporar unele dintre provinciile pierdute din occident, cucerind cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul codul legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă chiar şi de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune) în anii 530. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, Istoricul Procopius şi filozoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii, şi mai târziu bulgarii, au cucerit cea nai mare parte a Balcanilor, iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au invadaat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite de arabi, proaspeţilor convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Haraclius şi guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul, şi Exarhatul Africa au fost permanent încorporate în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria în 640, cea mai mare parte a Exarhatului Ravenna în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze două regiuni restrânse în „tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.
[modifică] Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială, a câştigat în uniformitate. Heraclius a elenizat complet imperiul prin impunerea limbii greceşti ca limbă oficială, terminând astfel cu tradiţiile latine şi romane în imperiu. Limba latină în guvernare, titlurile latineşti precum Augustus şi ideea că imperiul este unul cu Roma au fost rapid abandonate, permiţând imperiului să-şi câştige propria identitate. Mulţi istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului, şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin" în loc de "Roman de Răsărit" după această dată. Imperiul era de asemenea în mod clar diferit din punct de vedere religios faţă de fostele teritorii imperiale din vestul Europei, deşi provinciile sudice bizantine practicau creştinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.
Constans al II-lea (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face faţă permanentelor atacuri, în condiţiile în care viaţa urbană a intrat în declin, iar populaţia Constantinopol a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraş din lumea creştină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eşuat, în principal datorită superiorităţii navale bizantine, dar şi datorită monopolului deţinut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide şi a priceperii unor împăraţi războinici precum Leo al III-lea sau cei Isaurieni (717 - 741). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.
În ciuda faptului că imperiul a fost descris în mod fals ca şubred de istoricul Edward Gibbon în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caractierizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei ţăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informaţii, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie cu catâri, marinei sale (deseori insufiecient finanţată), cât şi doctrinelor militare raţionale, (diferite de cele ale lui Sun Tzu), care puneau accentul pe acţiunile secrete, efectul supriză, manevre de învăluire şi deplasarea rapidă a unor forţe superioare numeric în momentul şi locul ales de comandanţii bizantini
După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o ameninţare serioasă pentru interiorul ţării. A fost nevoie de apariţia unei alte civilizaţii, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forţele imperiale din Anatolia estică şi centrală.
Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leo al III-lea, ducând la revolte ale iconofililor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulţumită eforturilor Împărătesei Irina, în 787 a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci a fost afirmat că icoanele pot fi venerate dar nu şi idolatrizate. Irina a încercat şi o alianţa prin căsătorie cu Charlemagne, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eşuat. Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat în nici un fel la îmbunătăţirea relaţiilor cu biserica romano catolică şi Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câştige tot mai multă putere.
[modifică] Epoca de aur
Imperiul a ajuns la apogeu sub împăraţii macedonei în perioada de la la sfârşitul secolului al IX-lea – începutul secolului al XI-lea. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios, a cucerit controlul asupra Mării Adriatice, părţi din Italia şi asupra celei mai mari părţi a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinşi de Vasile al II-lea în 1014. Imperiul a căpătat un nou aliat, (şi totuşi câteodată inamic), în noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.
În 1054, relaţiile dintre bisericile ortodoxă şi catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declaraţie formală de separare instituţională, iar aşa numita Marea Schismă, (care a culminat cu excomunicarea reciprocă), a fost de fapt rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană.
Ca şi în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăţi generate de extinderea numărului marilor latifundii şi creşterea numerică a aristocraţiei agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă faţa nu numai inamicilor mai vechi: Sfântul Imperiu Roman şi Califatul Abbasid, dar şi unora mai noi. Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă şi datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de recrutare a sldaţilor pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduşi de împăratul Romanus al IV-lea de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută.
[modifică] Sfârşitul Imperiului Bizantin
După înfrângerea de la Manzikert o refacere parţială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraţilor din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexius Comnen, viaţa şi realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiad. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donaţiilor feudale (pronoia) şi a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianţe cu Occidentul s-au materializat în declanşarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deşi nepotul lui Alexius, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaţilor, nici una dintre părţi nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioşi cu privire la intenţiile cruciaţilor romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deşi cei trei împăraţi ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depăşiţi numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocraţii latifundiari, ceea ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe termen lung ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.
Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Oraşele-stat italiene, cărora Alexius le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ţinta sentimentelor antioccidentale. Veneţienii erau cei mai puţini iubiţi, deşi corăbiiloe lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o ameninţare continua, bizantinii conduşi de împăratul Manuel fiind înfrânţi în bătălia de la Myriokephalon în 1176.
Frederick Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celea de-a treia Cruciadă, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deşi scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei, şi, datorită influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul în 1204. A fost format aşa numitul Imperiu Latin, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reuşind să cucerească noi teritorii şi formând Imperiul Sârb în 1346.
Au apărut trei state succesoare ale Imperiului Bizantin: Imperiul Niceii, Imperiul Trebizondului, şi Despotatul Epirului. Primul, controlat de Paleologi, a reuşit să recucerească Constantinopol în 1261 şi să învingă Despotatul Epirului, revitalizând imperiu, dând însă prea multă importanţă provinciilor europene, în condiţiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare. Pentru o perioadă, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizaţi pentru a organiza un atac cu sorţi de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepţia a câtorva oraşe porturi.
Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acesta nu a fost acordat decât în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar cetăţenii simpli ortodocşi nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanţul să moară şi nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente.
Constantinopolul a fost considerat la început un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariţia tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al oraşului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corspunzătoare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopol pe 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a fost ultima oară văzut în viaţă intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele oraşului. Mehmed al II-lea a cucerit de asemenea Mistra în 1460 şi Trebizondul în 1461.
Mehmed şi moştenitorii lui au continuat să se considere adevăraţii moştenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariţia Imperiului Otoman de la inceputul secolului al XX-lea.
Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea a devenit primul ţar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moştenitorea de drept a Romei şi Constantinopolului, fiind pe drept o A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă şi în acţiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariţia sa la începutul secolului al XX-lea.
[modifică] Moştenirea şi importanţa Imperiului Bizantin. "Bizanţ după Bizanţ"
Se spune că istoria este scrisă de învingători, şi cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, aşa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolul al XX-lea a adus o creştere a interesului istoricilor pentru înţelegerea imperiului şi a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizaţiei europene. Contribuţiile la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi vieţii sociale a occidentului au fost recunoscute cu greu şi doar în ultima perioadă. Oraşul Constantinopol, numit pe drept cuvânt "Oraşul", a fost o metropolă cu o importanţa majoră în Evul Mediu, pe măsura importanţei pe care au avut-o Roma şi Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă făra nici o îndoială una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziţiei sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendinţa de a fi ignorată de clasicişti dar şi de medievaliştii occidentali. Şi totuşi, dezvoltarea culturilor vest europene, slave şi islamice nu poate fi înţeleasă fără întelegerea uriaşelor influenţe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără înţelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este în mod tradiţional delimitat în timp de căderea Romei în 476 şi căderea Constantinopolului în 1453.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară şi puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creştine vest-europene erau profund instabile şi incapabile să facă faţa unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi şi, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drmului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului în 1453 a închis ruta terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii islamice şi celei renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi greci care au fugit în vest după căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe. Influenţa teologică asupra vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa, chiar dacă se încearcă uneori să i se limiteze influenţâ doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat diferitele popoare slave şi alte popoare din Europa răsăriteană. Influenţa bizantină se simte şi în religia milioanelor de creştini din Etiopia, Egipt şi din Georgia şi Armenia
Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".
Bizanţ după Bizanţ reprezintă continuitatea unităţii spirituale, sub umbrela creştinismului ortodox a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Mari domnitori precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar, politic şi cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naţionalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spaţiul acesta al "Bizanţului după Bizanţ" este însă "colonizat" de către imperialismul rus începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spaţiul Balcanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.
Iată un citat din studiile lui Iorga privind chestiunea "Bizanţului după Bizanţ": “Dar în 1688 începe domnia în Ţara Românească a lui Constantin Brâncoveanu, şi patriarhia va fi condusă rând pe rând de clienţii domnilor Moldovei şi ai Ţării Româneşti, aceştia fiind ei înşişi protectorii recunoscuţi şi îndatoraţi ai noii Renaşteri greceşti.”
"Binefacerile lui Brâncoveanu s-au întins până la mănăstirea Sumela, lângă Trapezunt … Ultima stavropighie [lăcaş închinat, adică subordonat direct Patriarhiei de la Constantinopol] de seamă în ţările româneşti a fost cea a marii ctitorii a lui Brâncoveanu, Hurezi, Scaunul Ierusalimului primind în acelaşi timp şi splendidul lăcaş al lui Nicolae Mavrocordat, Văcăreştii. Patriarhia ajunsese pe atunci să nu-şi mai poată plăti datoriile, fiind silită să restrângă în modul cel mai modest cheltuielile de administraţie, cu «doi singuri preoţi şi doi diaconi, slujind rând pe rând», până când Grigore Matei Ghica, domnind atunci în Moldova, interveni pentru a face să înceteze administraţia nefericită a patriarhului Ieremia al III-lea.” (Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972, p.181, respectiv 184.)
[modifică] Vezi de asemenea
- Căderea Constantinopolului
- Imperiul Roman de Apus
- Lista subiectelor legate de Imperiul Bizantin
- Imperiul Roman
- Impăraţi Romani
- Împăraţi Bizantini
- Istoria Greciei
- Istoria Balcanilor
- Istoria Europei
- Istoria Orientului Mijlociu
- Imperiul Latin
- Imperiul Niceii
- Imperiul Trebizondului
- Despotatul Epirului
- Despotatul Moreii
- Mijloacele de plată bizantine
- Arta bizantină
- Arhitectura bizantină
- Muzica bizantină
- Aristicraţia şi birocraţia bizantină
- Armata bizantină
- Marina bizantină
- Familia Comnen
- Familia Paleolog
- Iacob Paleologul
- Calendarul Bisericii Ortodoxe Răsăritene
- Folosirea peiorativă a cuvântului bizantin
[modifică] Bibliografie
- Emilian Popescu, Bizantinologie
- Istoria lumii în date, Andrei Oţetea şa, Bucureşti, 1969;
- Pr. Mihai-Andrei Aldea, Istoria neamului ca teologie ----
[modifică] Legături externe
- Orthodox Empire
- Byzantium: Studii bizantine pe internet
- What, If Anything, Is A Byzantine? by Prof. Clifton R. Fox
- Neobyzantine Official Website