Istoria românilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 din seria Istoria românilor |
|
| Dacia | |
| Perioada medievală | |
| Renaşterea naţională | |
| Războiul de independenţă | |
| Regatul României | |
| România Mare | |
| Al doilea război mondial | |
| Comunismul | |
| Republica Moldova | |
| România contemporană | |
- Acest articol realizează doar o sinteză a fiecărei perioade din Istoria Românilor; detalii în articolele separate (Vezi legăturile în cutia de lângă).
Cuprins |
[modifică] Dacia
Teritoriul României din ziua de astăzi era locuit prin anul 200 î.Hr de daci, un trib trac. Sub stăpânirea lui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat centralizat care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Statul dac a fost divizat, şi nu s-a mai unificat din nou până în 87 d.Hr., sub conducerea lui Decebal. Statul dac a susţinut o serie de conflicte cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecuta in timpul Imparatului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reasezare strategica a granitelor de la Dunare ale imperiului pentru un mai eficient management si aparare mai eficace a provinciilor din aceasta zona. Din Dacia de la nord de Dunare au fost retrase elementele de ocupatie ( armata ), insa colonistii si alte elemente de populatie romana care apucasera deja sa intemeieze orase si o viata sociala solida impreuna cu elementele locale de sorginte tracica au ramas in continuare pe acest teritoriu, astfel ca pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza romaneasca este aproape finalizata.
[modifică] Statele medievale româneşti
Au urmat mai multe valuri de invazii: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii, cumanii, uzii şi alanii in secolele X-XII şi tătarii în secolul XIII. Au fost create câteva mici formaţiuni prestatale româneşti, urmând ca abia în secolul XIV să se formeze principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.
Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii. În secolul XII, Transilvania se incearca organizarea unui Principat (in 1111 este atestat in izvoare Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar organizarea definitiva este cea de Voievodat ( in 1176 este atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius Voievod. Începând cu secolul XII şi în secolul XIII regii Ungariei au colonizat în Transilvania germani, evocaţi în izvoare sub numele hospites şi cunoscuţi sub denumirea generică de saşi.
În anul 1600, cele trei principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, la ordinul generalului Basta.
La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.
[modifică] Renaşterea naţională a României
Ca în majoritatea ţărilor europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor - independenţa completă pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluţiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populaţia celor trei principate să-şi recunoască unitatea limbii şi intereselor lor.
Delegaţii Adunărilor Ad-hoc au profitat de susţinerea lui Napoleon al III-lea şi de fragilitatea puterii otomane si ambiguitatea din textul Convetiei de la Paris din 1858, alegându-l în 1859, pe Alexandru Ioan Cuza, ca Domn al Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei. La 1861 el obţine recunoaşterea definitivă a unirii lor sub numele de Principatele Unite Române.
[modifică] Războiul de independenţă (1877-1878)
În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.
[modifică] Regatul României
Noul stat, aflat la confluenţa Imperiilor Otoman, Austro-Ungar şi Rus, cu vecini slavi pe trei părţi, aspira la vest, în principal la Franţa, pentru modelele sale culturale, educaţionale şi administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârşitul războiului, Imperiile Austro-Ungar şi Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia şi Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.
Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. Mişcarea naţionalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism şi resentimentul pretinsei dominaţii străine şi mai ales evreieşti asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membrii ai acestei mişcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul şi a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în acelaşi an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea mareşalului Ion Antonescu.
[modifică] România în Al Doilea Război Mondial
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 şi 1944, generalul Ion Antonescu conduce ţara ca dictator militar (conducător).
Prin Dictatul de la Viena, Romania este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS, România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a răsturnat dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor, grăbind astfel cu circa 9 luni sfârşitul celui de al doilea război mondial. România a luptat greu în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria şi Cehoslovacia, situîndu-se pe locul 4 în ceea ce priveşte efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaţilor şi rezultatele obţinute pentru victoria asupra fascismului. În acest sens, drept o recunoaştere deplină a meritelor României, Franţa avea să ceară acordarea ţării noastre a statutului de cobeligerantă. URSS, chiar dacă a recunoscut realele merite ale României, avea să se opună acordării acestui drept ţării noastre.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au fost pierdute pe nedrept. RSS Moldova a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica Moldova.
[modifică] Comunismul în România
La mai putin de 3 ani dupa ce trupele sovietice ocupa Romania (in 1947), regele Mihai I este fortat sa abdice si e proclamata Republica Populara Româna, stat comunist.
La începutul aniilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967. Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la creerea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Seduşi de politica străină "independentă" a lui Ceauşescu, liderii vestici au fost pe punctul de a se revolta contra unui regim care a devenit la sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe.
Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980.
După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie. Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat îmrepună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată şi populaţie. O coaliţie de guvernare imporvizată, Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului şi a contracepţiei, au fost abrogate.
[modifică] România începând cu 1989
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câştigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă.
De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Minerii au atacat şi sediile şi casele liderilor opoziţiei. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbra de Ion Iliescu si aparatl sau represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întros la Bucureşti pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.
O nouă Constituţie democratică a fost proiectată de Parlament şi adoptată după un referendum popular. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcata de scandaloase privatizari si fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la innapoierea economica si stoparea progresului si a reformelor necesare la acel moment.
Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe preşedintele Iliescu după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) şi Iliescu au câştigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-minsitru. Anii 2000-2004 au marcat din nou revenirea la putere a fostei oligarhii din anii 1990-1996. Perioada guvernarii PSD poate fi mentionata in istorie ca apogeul coruptiei institutionalizate patronate de un partid cu veleitati de partid unic si o camarilla protejata de Ion Iliescu Adrian Nastase. Este epoca baronilor PSD, epoca nenumaratelor abuzuri si delapidari.
În 2002, România a fost invitată să adere la OTAN. În acelaşi an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic faţă de scopul ţării de a adera în 2007. Totuşi, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-şi poată atinge scopul.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în fruntea unei coaliţii formate din P.N.L. şi P.D., alături de U.D.M.R. şi P.U.R. (ulterior Partidul Conservator).
[modifică] Vezi şi
- România
- Istoria Dobrogei
- Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
- Lista domnilor Ţării Româneşti (până în 1859)
- Lista domnilor Moldovei (până în 1859)
- Listă de domnitori transilvăneni (până în 1918)
- Regii României (1859 - 1947)
- Reginele României (1859 - 1947)
- Preşedinţii României (din 1947)
- Premierii României (din 1862)
[modifică] Legături externe
Istoria: Albania • Andorra • Armenia • Austria • Azerbaijan • Belarus • Belgia • Bosnia şi Herţegovina • Bulgaria • Croaţia • Cipru • Republica Cehă • Danemarca • Elveţia • Estonia • Finlanda • Franţa • Georgia • Germania • Grecia • Islanda • Irlanda • Italia • Letonia • Liechtenstein • Lituania • Luxemburg • Republica Macedonia • Malta • Marea Britanie • Moldova • Monaco • Muntenegru • Norvegia • Olanda • Polonia • Portugalia • România • Rusia • San Marino • Serbia • Slovacia • Slovenia • Spania • Suedia • Turcia • Ungaria • Ucraina • Vatican
Teritorii: Åland • Muntele Athos • Akrotiri şi Dhekelia • Insulele Faroe • Gibraltar • Guernsey • Jan Mayen • Jersey • Insula Man • Svalbard
