Nicolae Ceauşescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
|---|---|
| Preşedinte al Republicii Socialiste România  |
|
| Data naşterii: | 26 ianuarie 1918 |
| Decedat: | 25 decembrie 1989 |
| Începutul mandatului: | 11 iulie 1965 |
| Sfârşitul mandatului: | 22 decembrie 1989 |
| Predecesor: | Gheorghe Gheorghiu-Dej |
| Succesor: | Ion Iliescu |
| Locul naşterii: | Scorniceşti |
| Locul decesului: | Târgovişte |
| Politică: | Partidul Comunist Român |
| Soţie | Elena Ceauşescu |
| Copii: | Zoia Ceauşescu, Valentin Ceauşescu, Nicu Ceauşescu |
Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte) a fost conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea regimului comunist în această ţară, survenită între 17 - 22 decembrie 1989, cu puţin timp înaintea execuţiei sale.
[modifică] Copilăria şi începuturile carierei politice
Ceauşescu s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.
În 1932 devine membru al Partidului Comunist Român, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.
În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).
După acapararea puterii de către comunişti în 1947, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român(PMR), la doar câteva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.
[modifică] Ceauşescu la conducerea României
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social-Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară în Republica Socialistă România.
În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic (aparent) independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.
 Ascultă fragmente din discursul din 1968 |
În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Pe plan extern, Ceauşescu urmează un curs aparent independent faţă de cel Moscovei şi al majorităţii ţărilor blocului comunist. In CAER, la indicatia lui, delegatiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu exceptia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul si cu R.F.Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi presedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon si Ford). În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus incă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înnăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Corean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-corean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în Română şi distribuite pe scară largă în ţară.
Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinta locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
[modifică] Fuga lui Pacepa
În 1978, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) al Securităţii, părăseşte ţara şi obţine azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceauşescu de a restructura Securitatea nu reuşesc să-i îndepărteze pe toţi colaboratorii lui Pacepa şi să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0895265702) (în româneşte: Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceauşescu cu organizaţii teroriste arabe, activităţile intense de spionaj contra industriei americane, precum şi planurile bine ticluite de a atrage susţinere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internaţional se accentuează, paralel cu o înrăutăţire a situaţiei economice. Serviciile străine de informaţii îşi intensifică eforturile de infiltrare a Securităţii, în timp ce controlul lui Ceauşescu asupra aparatului începe să se clatine.
[modifică] Dictatura şi cultul personalităţii
Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Dictatorul era calificat adesea drept “geniul Carpaţilor” sau “marele conducător”, iar consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, drept “savant de renume mondial” şi "mama iubitoare" a poporului. La o şedinţă de deschidere a Marii Adunări Naţionale, Ceauşescu îşi face apariţia purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de “felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.
Pentru a evita noi situaţii de “gen Pacepa”, Ceauşescu numeşte membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcţii cheie de conducere.
[modifică] Statura politică a lui Ceauşescu
Pe parcursul "epocii Ceauşescu", România devine al patrulea mare exportator european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că dictatorul se visa laureat al Premiului Nobel pentru pace. În acest sens, Ceauşescu face mari eforturi pentru a obţine statutul de mediator în conflictul israelo-palestinian, (România fiind singura ţară in contact oficial cu ambii beligeranţi). Mai mult, în anii ’80, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii personalului Armatei Române cu 5%. În aceeaşi perioadă, mari "adunări populare" pentru susţinerea păcii mondiale sunt convocate frecvent la iniţiativa dictatorului.
[modifică] Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, aparenta sa independenţă faţă de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deşi departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea vestului. Regimul Ceauşescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanţarea programelor sale economice. În ultimă instanţă, datoria creată dă lovitura de graţie economiei româneşti. Realizând pericolul adus de datorii, Ceauşescu organizează un referendum şi introduce în constituţia României o clauză care interzicea pe viitor luarea de noi împrumuturi.
În ultimii săi ani la putere, Ceauşescu decide plata datoriilor externe cu orice preţ. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând astfel populaţia până şi de cele mai elementare alimente şi bunuri de consum. Plata întregii datorii externe, în valoare de 60 de miliarde de lei, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului communist. Cu toate acestea, pentru a evita deprecierea monedei româneşti, Ceauşescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în bancă.
[modifică] Conducere ineptă
Politica socială a regimului Ceauşescu a avut şi ea o contribuţie majoră la agravarea situaţiei interne. Întreţinerea forţată a sporului "natural" al populaţiei a reprezentat timp de decenii una din priorităţile regimului. Un element important al acestei politici este reprezentat de introducerea, în 1966, a unui decret care interzicea avorturile. Acest decret cu putere de lege permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depăşit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naştere la cel puţin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulţi copii ar fi avut dreptul la privilegii substanţiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulţi copii aveau dreptul la o maşină ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum şi o vacanţă gratuită pe an într-o staţiune balneară. În timp ce sporul populaţiei este întreţinut artificial, sărăcia şi slaba (mai precis inexistenta) educaţie sexuală duce la abandonarea a mii de copii nedoriţi în orfelinatele de stat, care se aflau într-o stare jalnică la acea vreme (şi probabil multă vreme după aceea), având drept consecinţă o rată înalta a mortalităţii infantile. Un alt element dezastruos este reprezentat de refuzul lui Ceauşescu de a lua la cunoştinţă faptul că epidemia de HIV/AIDS lua proporţii în România. În România anilor '80 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie "resterilizate" în orfelinate şi nu numai, propulsează România pe locul doi în topul infecţiilor pediatrice cu HIV în Europa sfârşitului de secol XX.
În 1987, o grevă a muncitorilor din Braşov este înăbuşită violent de către regimul Ceauşescu.
De-a lungul anului 1989, Ceauşescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european şi a "apărării socialismului" în aceste ţări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varşovia, cât şi de către China.
[modifică] Tensiune crescândă
În 1989, Ceauşescu pare a ignora total situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. În timp ce populaţia trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit, televiziunea naţională arată adesea imagini ale dictatorului vizitând magazine special "preparate" pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Nu de puţine ori, Ceauşescu face referinţă în interminabilele sale cuvântări la "înaltul nivel de trai" atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria Românei. Din păcate, aceste afirmaţii fără acoperire erau în crasă contradicţie cu experienţa cotidiană a românului de rând.
[modifică] Revoluţia din decembrie 1989
Articol principal: Revoluţia română din 1989
Evenimentele sângeroase de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist.
Spre exasperarea majorităţii covârşitoare a românilor, Ceauşescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989.
O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuinţa parohială pe care o ocupa de drept la Timişoara, pe motiv că acesta ar îndemna la ură etnică, întâmpină rezistenţă din partea enoriaşilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstraţie de sprijin. Acestora li se alătură şi români, iar demonstraţia capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliţiei şi Securităţii apar la faţa locului la 17 decembrie 1989 şi deschid focul asupra manifestanţilor.
La 18 decembrie 1989, Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soţiei sale, Elena, şi altor colaboratori apropiaţi, misiunea de a înnăbuşi revolta de la Timişoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în ţară, la 20 decembrie 1989, Ceauşescu ţine o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timişoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne şi de subminare a suveranităţii României. Pâna la cuvântarea lui Ceauşescu, mediile oficiale de informare evită cu stricteţe orice referinţă la evenimentele care se derulau în Timişoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara graniţelor ţării, precum Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. O "adunare populară" în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în faţa sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piaţa Revoluţiei. Demonstraţia degenerează în miscare de rasturnare a regimului. Soţii Ceauşescu, surprinşi de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populaţia capitalei se adună în Piaţa Revoluţiei, unde se confruntă cu unităţi ale miliţiei şi armatei. Din păcate, raportul de forţe înclină în favoarea forţelor de represiune, bine reprezentate numeric şi bine înarmate, care pînă la miezul nopţii reuşesc să degajeze piaţa şi să aresteze sute de protestatari.
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstraţiei din 21 decembrie, reacţia ineptă şi neajutorată a lui Ceauşescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga ţară. Până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile oraşe ale României. Moartea în condiţii suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunţată în 22 decembrie de către posturile naţionale de radio şi televiziune. Imediat după acest anunţ, o şedinţă extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceauşescu, care cu acest prilej anunţă că preia comanda armatei. Ceauşescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulţimii adunate în faţa sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forţează uşile şi pătrund în sediul CC, iar cuplului Ceauşescu nu îi rămâne decât opţiunea de a fugi cu un elicopter care îi aştepta pe acoperişul clădirii CC.
[modifică] Lovitura de stat
Modul exact în care s-au derulat evenimentele din 21-22 decembrie 1989, care în final au dus la căderea regimului comunist din România, este departe de a fi fost clarificat, în pofida celor aproape 16 ani care s-au scurs de atunci.
Mulţi, printre care se numără şi Filip Teodorescu, ofiţer superior de Securitate la acea vreme, afirmă că un grup de generali de Securitate făcând parte dintr-un grup de conspiratori, ar fi profitat de protestele din 16-22 decembrie pentru a lansa o lovitură de stat. Un alt fost ofiţer de Securitate, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că lovitura de stat, în pregătire încă din 1982, ar fi fost planificată pentru noaptea de Anul Nou ’89-’90. Dată fiind evoluţia neaşteptată a evenimentelor, planul ar fi fost adaptat spontan noilor condiţii. Ministrul Apărării, generalul Milea, ar fi fost asasinat fie de către complotişti, datorită faptului că acesta ar fi refuzat să colaboreze, fie de către fidelii lui Ceauşescu, pe motiv că generalul ar fi refuzat să ordone armatei deschiderea focului asupra protestatarilor.
În acest moment, nu se ştie cu certitudine dacă această conspiraţie a fost reală şi dacă autorii ei sunt cei numiti de colonelul Burlan.
Explicaţii alternative susţin că evenimentele din decembrie 1989 ar fi fost rezultatul unei combinaţii de elan revoluţionar şi confuzie inerentă, sau că diverse personaje din aparatul militar ar fi profitat în mod oportunist de revolta spontană a populaţiei, pentru a acapara puterea pentru ei sau pentru persoanele pe care le susţineau.
La 22 decembrie 1989, armata nu are comandant, cu Ceauşescu (oficial încă la comandă) părăsind scena şi ministrul apărării, Vasile Milea, asasinat. Conducerea militară a Bucureştiului ordonă trupelor să se alăture demonstranţilor.
Filip Teodorescu şi alţii afirmă că diverse unităţi militare ar fi fost trimise să lupte unele contra altora de către liderii conspiraţiei, sub pretext că diverse obiective strategice, ca de exemplu aeroportul Otopeni, s-ar afla sub controlul "teroriştilor". Scopul acestor acţiuni ar fi fost răspândirea fricii şi atragerea armatei de partea conspiratorilor. Acte deliberate de terorism au fost în mod cert comise în decembrie 1989, în timp ce la baza altor incidente a stat confuzia.
[modifică] Sfârşitul lui Ceauşescu
La 22 decembrie 1989, soţii Ceauşescu părăsesc capitala la bordul unui elicopter, împreună cu Emil Bobu şi Manea Mănescu. Fac o scurtă escală la Snagov, după care îşi continuă drumul spre Târgovişte, unde abandonează elicopterul.
Cei doi fac autostopul şi sunt luaţi in maşină. În final, fiind aflaţi în custodia miliţiei, cei doi sunt predaţi autorităţilor militare. La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecati, după un proces sumar de un tribunal militar ad-hoc, condamnati la moarte si executati, la cateva minute dupa pronuntarea sentintei. Tribunalul respectiv şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu a facut front comun cu procurorul, în loc să îşi apere "clientul".
 |
Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate) |
[modifică] Altele
Ceauşescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceauşescu, o fiică, Zoia Ceauşescu (1949 - 20 noiembrie 2006) şi un fiu mai tînăr, Nicu Ceauşescu (1 septembrie 1951 - 25 septembrie 1996).
Salariul oficial al lui Ceauşescu era de 18000 lei (aproximativ 1200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioada). Din această sumă, Ceauşescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi.
Garda personală a lui Ceauşescu era foarte puţin numeroasă în comparaţie cu cea a actualilor guvernanţi ai României, constând in numai 40 de membri, responsabili pentru protecţia întregii sale familii, precum şi a locuinţelor acestora. Şeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susţine că Ceauşescu se credea iubit de popor şi nu simţea nevoia protecţiei. Acest detaliu ar putea explica uşurinţa cu care Ceauşescu a fost înlăturat si capturat în decembrie 1989.
[modifică] Bibliografie
- Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite ("Sărută mâna pe care nu o poţi muşca"), ISBN 0679401288
- Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui Ceauşescu se destăinuie, Editura Ergorom, 2003.
- Marian Oprea, "Au trecut 15 ani - Conspiraţia Securităţii" în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
- Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
- Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism) ("Douăzeci şi cinci de conferinţe despre istoria modernă a Balcanilor), [3] 1996, în special Lecture 24: The failure of Balkan Communism and the causes of the Revolutions of 1989 ("Conferinţa 24: Eşecul comunismului balcanic şi cauzele revoluţiilor din 1989") (în engleză)[4]
- John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu ("Viaţa şi timpurile răului ale lui Nicolae Ceauşescu"), ISBN 0091746728
- Filip Teodorescu, et al., Stenograma şedinţei de audiere din 14 decembrie 1994
- Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă in România anilor 1965-1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-28-0882-9
[modifică] Legături externe
- Politicienii şi Revoluţia din 1989
- Clipa 638: Cum a fost ucis Milea, probabil de către Stănculescu, şi viaţa fammiliei Ceauşescu
- Stenograma procesului Ceauşescu
- Arhivă de materiale legate de Ceauşescu
- AP, 30 Sep 1989
- Reuters, 25 Oct 1989
- Video, Adevarul despre Revoluţia din decembrie 1989
- Video, Nicolae Ceauşescu
| Preşedinţii României | |||
| Republica Populară România (1947 - 1965) | Constantin Parhon | Petru Groza | Ion Gheorghe Maurer | Gheorghe Gheorghiu-Dej |  |
|
| Republica Socialistă România (1965 - 1989) | Nicolae Ceauşescu | ||
| România după 1989 | Ion Iliescu | Emil Constantinescu | Ion Iliescu | Traian Băsescu | ||
| Predecesor: - |
Preşedintele României 28 martie 1974 – 22 decembrie 1989 |
Succesor: Ion Iliescu |
