Imperiul Roman
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Articole în Guvernul Roman | |
|---|---|
| Regatul Roman | |
| Republica Romană | |
| Imperiul Roman | |
| Principate | Dominate |
| Imperiul de Apus | Imperiul de Răsărit |
| Sfântul Imperiu Roman | |
| Magistraţi obişnuiţi: | |
| Magistraţi extraordinari: | |
|
|
| Oficiali împuterniciţi - oficii, titluri, onorifice: | |
|
|
| Politică şi legislaţie: | |
|
|
| modifică | |
Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convenţional pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr. sub Octavian (Caesar Augustus). (Deşi Roma deţinea un imperiu cu mult înainte de autocraţia lui Augustus, statul pre-augustian este descris în mod convenţional ca Republica Romană.) Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, ca şi regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul, până la dispariţia sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar şi în perioada modernă.
Influenţa Imperiul Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum şi în multe alte aspecte ale vieţii de zi cu zi devine inevitabilă. Vezi Cultura Romană.
[modifică] Ascensiunea lui Augustus
Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, şi-a solidificat poziţia prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul următor. Avea o muncă predefinită; anii de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie. Mai mult, Roma nu era pregătită să accepte controlul total al unui despot.
Octavius (sau Octavian) era bun tactician. Mai întâi a desfiinţat armatele sale şi a ţinut alegeri. El a fost ales în funcţia puternică de consul. În 27 î.Hr. a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să renunţe şi la supremaţia militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat şi titlul de Augustus (cel venerat).
Augustus ştia că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcţia de Consul. În 23 î.Hr. a renunţat la această funcţie, în favoarea a două altor puteri. În primul rând i-a fost garantată funcţia de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să pună afaceri înaintea sa. De vreme ce funcţia de tribun era în mod tradiţional asociată cu plebeii, aceasta i-a consolidat poziţia pentru mai târziu. În al doilea rând a primit o nouă competenţă în forma unei puteri "imperiale", care îi oferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că în 23 î.Hr. Augustus şi-a asumat funcţia de Împărat al Romei. Totuşi, el folosea adesea titlul civil "Princeps", sau "Primul Cetăţean".
Ca împărat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrăzneală; datorită geniului său a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme monetare şi impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil ce consta din cavaleri şi oameni liberi (foşti sclavi). S-a îngrijit şi de beneficiile de pensionare pentru soldaţi.
Era un maestru al propagandei, şi patronatul său asupra scriitorilor romani Horace, Titus Livius şi (în special) Virgil i-a permis să-şi cimenteze poziţia prin intermediul poeziei şi a prozei. Folosirea jocurilor şi a ceremoniilor, special pentru a se celebra pe le însuşi şi pe familia sa, i-a sporit popularitatea.
Augustus a fondat de asemenea şi primul grup de pompieri din lume şi a creat o forţă de poliţie regulară pentru Roma.
De fapt, controlul lui Augustus peste întregul Imperiu era aşa de absolut, încât i-a permis chiar să-şi numească succesorul, un obicei abandonat şi ridiculizat încă de la fondarea Republicii. La început el l-a desemnat ca succesor pe Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp, însă, acesta a murit otrăvit prin mâncare (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, conform cărora Marcellus ar fi fost otrăvit de soţia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt îndoielnice.
După moartea lui Marcellus, Augustus şi-a măritat fiica cu Marcus Agrippa, mâna sa dreaptă. Din această căsătorie au rezultat trei copii: Gaius Caesar, Lucius Caesar şi Postumus Agrippa (numit aşa pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intenţiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moştenitorii săi au devenit evidente când acesta i-a adoptat ca proprii săi fii. Augustus a arătat afecţiune şi faţă de fiii săi vitregi (copii Liviei din prima căsătorie, Nero Claudius Drusus Germanicus şi Tiberius Claudius), după ce aceştia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.
Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorţeze şi să se căsătorească cu văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp după aceasta s-a pensionat. Totuşi, luând în considerare moartea prematură a ambilor fraţi vitregi ai săi, Gaius şi Lucius în anii 2 şi 4 d.Hr., precum şi a fratelui său Drusus în anul 9 î.Hr., Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de către Augustus.
La 19 august 14 Augustus a murit. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa şi Tiberius au fost numiţi co-moştenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost exilat şi menţionat ca mort în jurul aceleiaşi dăţi. Nu se ştie dacă a murit de moarte naturală, dar drumul lui Tiberius era liber acum să-şi asume aceleaşi puteri ca şi tatăl său vitreg.
