Dobrogea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic.
(Vezi Wikipedia:Verificabilitate)

Dobrogea(portocaliu) şi Cadrilater(galben). Fâşia de la Mangalia spre Silistra(portocaliu închis)

Dobrogea (bulgară Добруджа) reprezintă teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră şi mai este cunoscută sub numele de Dacia Pontică sau Sciţia Minor.

Principalele oraşe sunt: Constanţa, Mangalia, Tulcea.

[modifică] Geografie

Este limitată la nord de Delta Dunării şi de Munţii Măcinului, la est de Marea Neagră, vest de Dunărea de Jos, iar la sud cuprinde judeţele Dobrici şi Silistra. Apele curgătoare: Taiţa, Teliţa, Slava, Casimcea, sunt puţine la număr fiind scurte şi cu un debit mic, se varsă în lacurile de pe ţărmul Mării Negre. Lacurile sunt lacuri sărate ca de exemplu Techirghiol, Babadag, Goloviţa, Tasăul. Totuşi, lacurile Babadag şi Goloviţa sunt de aproximativ 60 de ani lacuri cu apă dulce.

[modifică] Populaţie

Conform datelor recensământului din 2002, cele două judeţe din partea românească a Dobrogei au o populaţie de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români. Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 ruşi lipoveni şi restul greci şi aromâni.

[modifică] Istorie

Pentru detalii, vedeţi articolul Istoria Dobrogeivedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Aşezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat armatele perşilor, apoi cele romane iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare după care a urmat stăpânirea musulmană care ne-au dizlocat de la ţărmurile mării şi devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani şi Constantinopol. Astfel vechiul leagăn al poporului român s-a cufundat în întunericul barbariei. Abia după 1877 Dobrogea s-a trezit din nou la lumina civilizaţiei din care un ultim val de sălbăticie în anii 1916 - 1918 părea că voieşte s-o smulgă.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor din eneolitic din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

În secolele VI - IV î. Chr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis. Coloniile greceşti se organizează după modelul polis-ului grecesc. Iniţial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, şi Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetăţii propriu-zise.

În aceeaşi perioadă încep să se constituie şi formaţiunile statale ale geţilor. Inscripţiile de la Histria menţionează relaţii cu "regii" geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos (sec. III î. Chr).

În antichitate, provincia istorică Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Scythia Minor (denumire romană). Unii istorici folosesc şi denumirea de Dacia Pontica. Numele actual vine de la Despotul Dobrotici din sec. 14. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susţinea că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau daci. Sciţii au venit mai târziu, şi acelaşi Pliniu cel Bătrân, susţinea că sciţii, aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii. În final, urma sciţilor se pierde printre daci. Cucerită de romani în anul 46 a fost inclusă în provincia romană Moesia.

Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului, constituind parte a limesului danubian.

Intră apoi sub dominaţie bizantină, devine autonomă şi mai apoi independentă (cu seria de conducători Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco), este alipită Ţării Româneşti de către Mircea cel Bătrân şi mai apoi intră în componenţa Imperiului Otoman. Se pare, după anumiţi cercetători, că Dobrogea sau părţi din aceasta, au reintrat pentru scurt timp în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Vlad Ţepeş (1462 - câteva luni) şi a lui Mihai Viteazul (1599 - 1601).

Dobrogea intră în componenţa Imperiului Otoman după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418). Deoarece în secolele XIV - XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanţă strategică sau economică. Această situaţie se menţine şi în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. XVII). Situaţia se modifică dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII -XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia şi Rusia. Situaţia devine dramatică după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia şi Turcia.

În perioada Imperiului otoman se stabilesc pe teritoriul Dobrogei populaţii turcice (anatolieni, selgiucizi) şi, în perioada de extindere a Imperiului rus, tătari din Crimeea. De asemenea, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, se stabilesc pe teritoriul Dobrogei, adepţii Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare, numiţi lipoveni.

Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea şi în perioada otomană. Deşi istoriografia a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu români după 1878, în fapt, au existat sate româneşti pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). De asemenea, Dobrogea a fost utilizată drept păşune pentru oi de către păstorii români din Ardeal, în special de către cei din zona Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceştia erau cetăţeni austrieci şi beneficiau de anumite facilităţi din partea autorităţilor otomane şi române.

Existenţa unei populaţii române semnificative este probată şi de faptul că, in 1870, autorităţile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălăşescu (născut în judeţul Sibiu, călugărit la Căldăruşani), drept director al şcolilor româneşti din Dobrogea. Nifon Bălăşescu înfiinţează 21 de şcoli româneşti în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârşova, Măcin).

Dobrogea devine parte a României după independenţă, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populaţia Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari şi cerchezi). Tot la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca regiunea din jurul Mangaliei şi fâşia care se extindea până in dreptul oraşului Silistra să revină de altfel României deoarece acest teritoriu conţinea o populaţie compactă românească in jurul oraşului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci şi de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei oraşul Silistra şi chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreaţa oraşului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.

Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanţa provinciei, deoarece asigura ieşirea la mare a statului român. Astfel se construieşte Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul ţării, iar oraşul Constanţa devine principalul port la Marea Neagră. Are loc şi o stabilire sistematică a românilor din alte provincii (în special din Muntenia şi a românilor din Transilvania) în Dobrogea sporind ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populaţii rurale relativ înstărite.

Cadrilaterul a fost alipit României în anul 1913, după cel de-al doilea război balcanic, prin prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti.

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operaţiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen cuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reuşit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova - Cobadin - Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi şi croaţi din armata austro-ungară, formată în Rusia.

În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a ocupat Cadrilaterul şi fâşia Mangaliei timp de 2 ani. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabileşte frontiera din 1913 între România şi Bulgaria, atribuind din nou Cadrilaterul României.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condiţiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina şi Tulcea) decad în condiţiile reducerii dramatice a comerţului şi navigaţiei pe Dunăre. Constanţa continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă oraşul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerţului şi incertitudinile legate de noul statut al navigaţiei prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroşi români din alte prvincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a judeţului se aşează numeroşi aromâni. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a incheiat la data de 7 septembrie 1940 Tratatul de la Craiova, care restabilea frontiera din 1912 între România şi Bulgaria. Tratatul a instituit şi un transfer obligatoriu de populaţii între cele două state: toţi bulgarii din nordul Dobrogei şi toţi românii din Cadrilater urmau să-şi părăsească domiciliul şi să se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni asupra ţăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României. Această politică a ruinat satele Dobrogei şi a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanţa. În aceste condiţii, şi în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistenţă contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acţionat în perioada 1949 - 1952.

De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special deţinuţi politici, supuşi unui regim de exterminare. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 şi au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosinţă Canalul Poarta Albă - Năvodari.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei româneşti. Dispariţia flotei comerciale române, declinul general al navigaţiei pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanţa, de principal punct de tranzit al exporturilor româneşti şi declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.