Renaşterea naţională a României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol face parte din seria Istoria românilor

Dacia

Perioada medievală

Renaşterea naţională

Războiul de independenţă

Regatul României

România Mare

Al doilea război mondial

Comunismul

Republica Moldova

România contemporană

Marea Schismă religioasă din 1054 a însemnat negarea drepturilor Românilor Ortodocşi din Transilvania de a practica religios ortodoxia. Ca atare, românii au fost consideraţi doar o naţiune tolerată, deşi au costituit întotdeauna populaţia majoritară a Transilvaniei. Pentru a fi recunoscuţi ca cetăţeni, românii trebuiau să se convertească la Catolicism. Ioan Corvin de Hunedoara este un exemplu tipic în acest sens. În unele oraşe transilvănene precum Braşov (pe atunci cetatea săsească Kronstadt), românilor nu li s-a permis nici măcar să locuiască între zidurile cetăţii.

Imperiul Otoman a început din secolul al XVII-lea sa desemneze domni fanarioţi (adică creştini aflaţi sub control otoman şi originari din cartierul Fanar al Istanbulului) atât în Moldova cât şi în Valahia. Motivul esenţial al acestei decizii politice externe a Porţii Otomane era asigurarea că episoade precum politicile independente şi pro-europene duse de Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu nu se vor mai repeta. În esenţă, această intervenţie în treburile interne ale Valahiei şi Moldovei însemna o accentuare a controlului asupra Ţărilor române. Totuşi, demn de remarcat, primul sistem şcolar organizat de stat ia fiinţă sub domnii fanarioţi.

Romantismul a adus în prim plan problema naţională în Imperiile Europene şi totodată a propagat ideea Statului Naţional. Imperii ca cel Habsburgic cuprindeau o multitudine de nationalităţi, aşa cum ar fi: români, cehi, slovaci, sârbi, sloveni, italieni, unguri, polonezi, etc.

Precum în majoritatea ţărilor europene, Revoluţia de la 1848 a cuprins şi Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fiind clar precedată de mişcarea pandurilor lui Tudor Vladimirescu în 1821. Scopurile revoluţionarilor români - independenţa completă pentru primele două ţări române şi emanciparea naţională în cea de a treia - au rămas neîndeplinite, dar au constituit baza unor evoluţii următoare.

In 1859, adunările ad-hoc ale Moldovei şi Valahiei, profitând de o lacună a actelor redactate de Marile Puteri cu privire la ţarile române, au ales acelaşi domnitor - Alexandru Ioan Cuza, în ciuda opoziţiei acestor Mari Puteri. Prin această dublă alegere (la 5 ianuarie şi 24 ianuarie 1859) a fost creat Principatul România. România da, dar o Românie fără Transilvania, care din 1867 a fost încorporată regatului ungar de catre Imperiul Habsburgic, transformat pentru 51 de ani (până în 1918) în Imperiul Austro-Ungar.

Emanciparea românilor în Transilvania a continuat însă. Românilor li s-a permis accesul în Universităţile Imperiale, cristalizandu-se astfel Şcoala Ardeleană şi impunându-se ca idee politică de anvergură ideea latinităţii românilor. În 1861, Asociaţia Transilvană pentru Literatură şi Cultură a poporului român (ASTRA) a fost fondată la Sibiu (pe atunci Hermannstadt), fiind protejată de guvernul local compus în majoritate din germani.

[modifică] Cronologie

Un afiş al Revoluţiei de la 1848 din România este prima dovadă clară de folosire a tricolorului romănesc.