Ion Antonescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti — d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar şi om politic român, şeful secţiei Operaţii al Marelui Cartier General al Armatei în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până în ziua de 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi conducător al statului. Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de al doilea război mondial, rămas în istoriografie sub numele de "Sfântul război pentru reîntregirea teritorială" de partea Germaniei şi a Axei, singurii care au oferit României garanţii în privinţa returnării teritoriilor anexate in mod abuziv de Uniunea Sovietică.
Cuprins |
[modifică] Tinereţea şi cariera militară
Antonescu s-a născut într-o familie burgheză cu ceva tradiţii militare; a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. A absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904 şi Academia Militară de la Saint-Cyr în 1911 ca şef de promoţie.
Ca locotenent, Antonescu a luat parte la represiunea răscoalei ţărăneşti din 1907 din zona oraşului Galaţi. În 1913 a participat la luptele celui de al doilea război balcanic din Bulgaria, primind cea mai înaltă decoraţie militară românească. Pe durata luptelor de pe frontul de răsărit al primului război mondial (1916-1918), Antonescu a avut funcţia de Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. În această funcţie el a fost creatorul planurilor de apărare cu succes a Moldovei în faţa invaziei trupelor germane conduse de Feldmareşalul Mackensen, din a doua jumătate a anului 1917, (în condiţiile în care restul României fusese deja ocupate de germani în anul 1916).
Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de 'Câinele roşu'.
Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al "şcolii Superioare de Război" între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
A participat cu succes la primul război mondial, fiindu-i recunoscute meritele de însuşi regele Ferdinand: "Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război".
[modifică] Regimul antonescian
Cedările teritoriale din vara anului 1940 au marcat falimentul total al regimului carlist. În timpul domniei lui Carol al II-lea, România pierduse 99 738 km2 cu o populaţie de 6 821 000 locuitori, reprezentând aproape 1/3 din teritoriul şi populaţia ţării. Acţiunile de protest împotriva Dictatului de la Viena au devenit manifestări contra regelui Carol al II-lea, considerat principalul vinovat pentru impasul în care ajunsese România. Dorind să iasă din acest impas şi să rămână în fruntea statului, Carol al II-lea i-a încredinţat generalului Antonescu formarea guvernului la data de 4 septembrie 1940. A doua zi, 5 septembrie 1940, regele a suspendat Constituţia din 1938, a dizolvat Parlamentul şi i-a acordat puteri depline lui Ion Antonescu, la cererea acestuia. În seara aceleiaşi zile Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice şi să părăsească ţara. Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 şi a cedat tronul fiului său Mihai I.
Dispunând de "puteri depline", generalul Ion Antonescu şi-a transferat o parte din prerogativele fostului suveran Carol al II-lea şi s-a proclamat "Conducător al Statului". El nu răspundea în faţa nici unui for politic pentru actele sale şi conducea prin decrete-legi. Dorind să ţină sub control instituţia monarhică, Ion Antonescu i-a redus foarte mult prerogativele, multe dintre ele fiind simbolice: numirea primului ministru, comanda oştirii, conferirea de distincţii, numirea de ambasadori etc.
Generalul a încercat să atragă la guvernare cele două partide importante – P.N.Ţ. şi P.N.L. – însă fără succes, deoarece acestea au refuzat să colaboreze cu un regim dictatorial. În consecinţă, la 14 septembrie 1940, Ion Antonescu formează un guvern de specialişti şi legionari în care el deţinea preşedenţia Consiliului de Miniştri, iar Horia Sima – conducătorul legionarilor – vicepreşedenţia. În aceeaşi zi România este declarată, printr-un decret, stat naţional-legionar.
Se instaura astfel un regim dictatorial cu caracteristicile de rigoare: anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea antisemitismului şi ultranaţionalismului.
De la început legionarii au încercat prin toate mijloacele să preia controlul al aparatului de stat. Au folosit descinderile, maltratările, sechestrările de persoane, arestările ilegale. Promovând vendeta, au asasinat, în special, pe acei oameni politici care s-au opus ascensiunii lor, cum ar fi Virgil Madgearu (fost ministru), Nicolae Iorga (consilier al regelui Carol al II-lea), Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Victor Iamadi (fost ministru) şi mulţi alţii. Acţiunile criminale au culminat cu asasinatul, în masă, de la închisoarea Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost ucişi cu bestialitate 64 de deţinuţi, toţi foşti demnitari. Tensiunea în ţară era în continuă creştere.
Ion Antonescu, adept al "ordinii legale" şi al "liniştii publice", a emis în 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind reprimarea infracţiunilor "în contra ordinei publice şi intereselor statului" şi în 5 decembrie 1940, un alt decret, care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care "instigau la rebeliune".
La întâlnirea cu Hitler din 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a solicitat acordul acestuia pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare şi controlul exclusiv al puterii politice. Întors în ţară, a desfiinţat "comisiile de romanizare" – controlate de legionari –, l-a destituit pe ministrul de interne, legionarul Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari. Aceste măsuri au grăbit declanşarea rebeliunii legionare din 21 – 23 ianuarie 1941. Legionarii s-au dedat la crime, jafuri, masacre, au devastat instituţii, provocând mari distrugeri. Ion Antonescu, cu ajutorul armatei – profund ostilă "cămăşilor verzi" – va înăbuşi rebeliunea. Aproximativ 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse. Legionarii au fost îndepărtaţi din conducerea statului.
La 27 ianuarie 1941, Ion Antonescu a format un nou guvern, din militari şi tehnicieni, în care postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri îl ocupa profesorul Mihai Antonescu.
Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 este abrogată denumirea de "stat naţional-legionar" şi orice activitate politică este interzisă.
În condiţiile excepţionale impuse de participarea României la război, guvernul Antonescu a intensificat măsurile de reprimare a vieţii politice. Au avut loc arestări, deportări, s-au înfiinţat lagărele de muncă, a fost interzisă activitatea sindicatelor.
Între anii 1941 – 1944 economia românească a fost obligată să facă faţă presiunilor germane. La 4 decembrie 1940 s-a încheiat Acordul economic româno-german pe 10 ani, însă cererile repetate ale germanilor de a se creşte producţia de materii prime necesare susţinerii efortului de război au întâmpinat opoziţia lui Ion Antonescu, iar pătrunderea capitalului german în economia românească a fost limitată.
Pe plan politic, deşi activitatea partidelor a fost interzisă, Ion Antonescu a manifestat îngăduinţă faţă de activitatea conducătorilor liberali şi naţional ţărănişti.
Guvernul antonescian a promovat o politică antisemită, care a vizat izolarea cetăţenilor români de origine evreiască în societate, şi nu exterminarea lor în masă. Deşi au fost organizate unele pogromuri împotriva evreilor din Basarabia şi nordul Bucovinei care simpatizau cu comunismul, totuşi Ion Antonescu a refuzat punerea în aplicare a soluţiei finale.
Pe plan extern, principalul obiectiv al lui Ion Antonescu a fost o alianţă fermă cu Germania. În 1940, Germania nazistă era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunilor sovietice. Din acest motiv, în timpul vizitei sale în Germania, a semnat la 23 noiembrie 1940 actul aderării României la Pactul Tripartit (sau Axa: Germania, Italia, Japonia) şi a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.
Între noiembrie 1940 şi august 1944 pot fi deosebite două etape în ceea ce priveşte implicarea României în politica Axei:
- I. noiembrie 1940 – iunie 1941: aderarea la Axă fără participarea la război;
- II. iunie 1941 – august 1944: beligeranţă alături de Axă.
La 22 iunie 1941 România a luat parte, alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul contra U.R.S.S. Pentru ţara noastră începea "Războiul sfânt", anticomunist, drept şi naţional, bucurându-se de aprobarea întregului popor. România urmărea în primul rând eliberarea provinciilor ocupate de sovietici – Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa – în iunie 1940. Până la sfârşitul lunii iunie 1941 au fost eliberate Basarabia şi nordul Bucovinei. În august 1941, generalul Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal.
La insistenţele lui Hitler, Antonescu a acceptat cererea germanilor de continuare a războiului dincolo de Nistru alături Germania, în speranţa că va obţine anularea Dictatului de la Viena. Armata română a angajat bătălii foarte grele la Odessa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi grele. Numai în bătălia Stalingradului (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180 000 de morţi, răniţi sau dispăruţi – pierderi umane – şi 1 miliard de dolari (cursul anului 1938) – pierderi materiale.
Zona dintre Nistru şi Nipru, numită „Transnistria”, a intrat sub administraţie românească (guvernator: Ghe. Alexianu). Hitler a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate către Bulgaria şi Ungaria, Maramureşul de Nord (Rutenia) şi Banatul Sârbesc. Mareşalul Antonescu s-a opus ocupării acestor zone, dar a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie cea germană. "Vă cer să faceţi cunoscut Führer-ului în cel mai scurt timp posibil avertismentul următor: dacă trupe ungureşti trebuie să pătrundă în Banatul iugoslav, eu nu voi ezita o singură secundă a pătrunde cu trupele, la rândul meu, şi a le combate!" (5 aprilie 1941). Hitler, care se pare că avea o stimă deosebită pentru Mareşal, a înţeles că ameninţarea era serioasă şi a dispus măsurile necesare.
Înfrângerea de la Stalingrad l-a făcut pe mareşal să înţeleagă că războiul era deja pierdut şi să caute o oportunitate pentru a ieşi din conflict.
În tot cursul anului 1943, în numele guvernului de la Bucureşti, diplomaţii români au făcut tatonări în rândul Aliaţilor în vederea încheierii unei păci separate. Pe de altă parte opoziţia, care a reuşit să-l atragă şi pe rege de partea ei, şi-a folosit influenţa pentru a obţine de la Aliaţi un armistiţiu avantajos. În condiţiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944 s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistiţiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 – martie 1944) şi Stockholm (noiembrie 1943 – iunie 1944) – din partea guvernului Antonescu, şi la Cairo (martie – iunie 1944) – din partea opoziţiei. În discuţiile purtate la Stockholm a fost abordată soluţia armistiţiului de către Frederic Nanu – ambasadorul României în Suedia – în numele mareşalului Antonescu, şi Alexandra Kollontay – ambasadorul U.R.S.S. în Suedia.
La 12 aprilie 1944, i-au fost comunicate delegaţiei române de la Cairo, condusă de Barbu Ştirbey, condiţiile armistiţiului: „capitulare necondiţionată”. Tratativele ulterioare au eşuat însă, deoarece au fost respinse de guvernul român. Antonescu nu avea încredere în promisiunile sovieticilor, făcute la Stockholm pe 13 aprilie, atâta vreme cât ele nu erau sprijinite şi de Marea Britanie şi S.U.A.
La 20 iunie 1944, partidele din opoziţie, P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R. au pus bazele unei coaliţii naţionale, Blocul Naţional Democrat care şi-a propus ca obiective: înlăturarea lui Ion Antonescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi revenirea la regimul democratic. Regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta refuză semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Se punea astfel la cale lovitura de stat din 23 august 1944. Pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat.
Foarte interesantă se dovedeşte a fi telegrama din imaginea alăturată, ceea ce dovedeşte clar că în jurul datei de 23/24 august 1944, Mareşalul dorea să încheie armistiţiul cu Puterile Aliate. De asemenea, generalul Titus Gârbea, conducătorul misiunii militare româneşti pe lângă OKW şi OKH, mărturisea că pe 21 august Antonescu i-a spus: „Eu mă duc la Grupul de armate general Friessner, iar mâine sau poimâine vin la Bucureşti să raportez regelui şi să-i predau puterea.”
Rezultatul arestării pripite a mareşalului Ion Antonescu - întrucât un armistiţiu încă nu fusese încheiat, cu toată declaraţia de la radio a regelui - a fost căderea frontului din Moldova, ceea ce a dus la căderea în prizonierat a zeci de mii de soldaţi români şi a ocupării de către trupele sovietice a unei zone din Bucovina mai mare decât cea cedată în urma ultimatului din 1940 şi în plus a Ţinutului Herţa.
[modifică] Procesul şi moartea
După ce a fost arestat, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, a fost ţinut în arest timp de doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat "exemplar". Condamnat la moarte de instanţa "Tribunalului Poporului" la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori săi apropiaţi, la 1 iunie.
Raportul oficial a consemnat că "Ion Antonescu a cerut să fie executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat, iar el a replicat: "Canaliile, canaliile!"
Inainte de executarea sa, Maresalul Antonescu a spus: "Istoria ma va judeca!".
"[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: 'Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!', după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu [1] erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea."
"A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasilescu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
[modifică] Antonescu şi fascismul
S-a spus adeseori că Mareşalul Antonescu a fost un "dictator fascist". Deşi regimul său este unul de factură autoritară, istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană drept o "dictatură moderată" datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în cel de-al Treilea Reich, în Italia fascistă ori în Uniunea Sovietică. ("O istorie sinceră a poporului român", ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, pag. 371-372.). În ceea ce priveşte orientarea sa politică lucrurile pot fi discutabile. Simpatiile Mareşalului au fost pro-engleze şi pro-franceze, durând din perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris. În problema politicii, însă, Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el "nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale". Dacă ar fi fost "fascist", foarte probabil să se fi manifestat obedient în faţa ordinelor Fuhrerului. În realitate el a avut întotdeauna o ţinută demnă în discuţiile cu Hitler. Însuşi dr. Goebbels recunoaşte în jurnalul său: "Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba" (19 februarie 1941).
[modifică] Antonescu şi Holocaustul
Rolul si responsabilitatea lui Antonescu în Holocaust sunt subiecte controversate. Pe de o parte, în România nu a fost aplicată "soluţia finală" de exterminare a evreilor, evreii de pe teritoriul administrat de România nu au fost trimişi în lagăre de exterminare, si chiar evrei străini şi-au salvat viaţa trecând în România. Pe de altă parte, antisemitismul guvernării -- prin exproprieri, deportări, si execuţii sumare în Basarabia, Transnistria, şi în teritoriile ocupate militar -- nu poate fi negat.
S-a spus că Antonescu nu era de acord cu doctrina rasistă a lui Hitler, ("doctrina rasei superioare"), şi că antisemitismul lui ar fi fost alimentat de fapt de naţionalismul economic. Ţinând cont de documentele ce ne-au rămas de la el, este discutabil dacă antisemitismul lui era de natură economică sau de natură metafizică şi prin aceasta bazat pe argumente rasiale.
„Nu voi afirma niciodată că Mareşalul a fost un filo-semit, sau că a fost indiferent în problema evreiască, ci aş spune cinstit, mai curând că a avut ca orientare spirituală această tendinţă antisemită. Dar el nu urmărea distrugerea fizică a evreilor, ci era împotriva lor, urmărind reducerea posibilităţii lor economice. Părându-i-se că în Basarabia şi Bucovina erau foarte mulţi evrei, că în 1940 avuseseră o atitudine nepotrivită şi faţă de curentul care Mareşalul afirma că se găsea atunci în Basarabia şi Bucovina, şi atunci a luat hotărârea pripită cu evacuarea evreilor. Că Mareşalul nu iubea pe evrei e sigur, nu a fost niciodată nici măcar indiferent faţă de ei, dar nu vă pot afirma că putea să aibă ştiinţă, cu atât mai puţin să organizeze pogromuri, sau ceea ce numiţi dvs. pogromul de la Iaşi.”
Poziţia lui Antonescu faţă de evrei pare să fie ambivalentă. Mama sa vitregă, Frida Cuperman, era evreică, la fel ca şi Raşela Mendel, despre care se spune ca i-ar fi fost logodnica pe vremea când era ataşat militar la Londra. În România de dinaintea primului război mondial, au fost numai acte sporadice de violenţă rasială. În perioada interbelică, au existat excepţiile pogromurilor de la Dorohoi, când unităţi militare române au ucis 10 soldaţi români de origină evreiască şi un număr de cetăţeni români de origină evreiască (între 53, numărul oficial, şi circa 200, numărul susţinut de comunitatea evreiască) şi de la Iaşi, când peste 13.000 de evrei au fost ucişi în iulie 1941 de catre armată, jandarmerie şi legionarii lui Horia Sima. În timpul revoltei legionarilor au fost 3 zile în care evrei din Bucureşti au fost atacaţi, jefuiţi, torturaţi (în clădirile poliţiei) şi omorâţi de legionari. Pană în 1942, Antonescu a permis şi chiar a încurajat mişcarea sionistă, gândind că prin emigrarea evreilor în Palestina aflată sub mandat britanic s-ar putea rezolva "problema evreiască". Această politică a fost oprită la insistenţele germane, si datorită refuzului britanic de a accepta imigrarea în Palestina a evreilor din România (de aceast refuz legându-se poate şi episodul încă neclar al scufundării vaporului Struma).
În acest timp, o mare parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina fuseseră anihilaţi. În 1941, după înaintarea armatei române dincolo de graniţa Nistrului, având ca pretext presupusele atacuri întreprinse de "grupuri de rezistenţă evreieşti", Antonescu a ordonat deportatrea în Transnistria a majoritatii evreilor basarabeni şi bucovineni, consideraţi cu toţii de către propaganda oficială "agenţi comunişti". "Deportarea" era un eufemism, cei mai mulţi evrei fiind ucişi în aşa numitele "trenuri ale morţii", în drumul către zona de "relocare" din răsărit. Puţinii supravieţuitori ai "trenurilor morţii" şi ai lagărelor din Transnistria s-au întors în România după război.
Alte crime au fost înfăptuite de plutoane ale morţii, (există documente care atestă ordinele explicite date de Antonescu în această chestiune), victimele fiind populaţia evreiască surprinsă de înaintarea armatei române în Transnistria ocupată. Mai multe zeci de mii de evrei au fost ucişi la Odessa (Masacrul de la Odessa), Bogdanovca, Akmecetka în 1941 şi 1942. Executanţii ordinelor lui Antonescu nu au lucrat cu precizia germanilor. Conform celor scrise de Raul Hilberg: "Au fost situaţii în care germanii au intervenit pentru a restrânge şi încetini avântul măsurilor româneşti. În acele timpuri, românii se mişcau prea rapid pentru birocraţia germană." [2]
Aproximativ 25.000 de romi au fost de asemenea deportaţi în Transnistria, şi se estimează că jumătate din ei au murit. [necesită citare]
[modifică] Note
- ^ Împreună cu Mareşalul Antonescu au mai fost executaţi vice-presedintele consiliului de ministrii si ministrul de externe Mihai Antonescu, Guvernatorul Transnistriei Alexianu şi generalul de jandarmi Piky Vasiliu.
- ^ Hilberg, "The Destruction of the European Jews", p. 759.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- BBC, "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"
- Raportul Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România
- WorldWar2.ro - Mareşalul Ion Antonescu
- Video - Ion Antonescu şi Horia Sima - 1940
- Video - Momente din procesul lui Ion Antonescu şi Verdictul
- Marea manifestatie Legionară - Ion Antonescu şi Horia Sima
| Predecesor: gen. Constantin Lăzărescu |
Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române 1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934 |
Succesor: gen. Nicolae Samsonovici |
| Predecesor: gen. Constantin Ilasievici |
Ministrul Apărării Naţionale 28 decembrie 1937 – 30 martie 1938 |
Succesor: gen. Gheorghe Argeşanu |
| Predecesor: Ion Gigurtu |
Prim-ministrul României 4 septembrie 1940 – 23 august 1944 |
Succesor: Iuliu Maniu |
| Predecesor: gen. Constantin Nicolaescu |
Ministrul Apărării Naţionale 6 septembrie 1940 – 27 ianuarie 1941 |
Succesor: gen. Iosif Iacobici |
| Predecesor: gen. Iosif Iacobici |
Ministrul Apărării Naţionale 22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942 |
Succesor: gen. Constantin Pantazi |
| Predecesor: Prinţul Mihail Sturdza |
Ministrul Afacerilor Externe 18 ianuarie 1943 – 1 ianuarie 1943 ad-interim |
Succesor: Mihai Antonescu |
|
|
 |
|---|---|
|
Alexandru Averescu | Constantin Presan | Ion Antonescu |
|
Categorii: Articole cu suport bibliografic incomplet | Naşteri în 1882 | Decese în 1946 | Conducători politici ai celui de-al doilea război mondial | Prim-miniştri executaţi | Miniştrii Apărării Naţionale | Români ai celui de-al doilea război mondial | Al doilea război mondial | Comandanţii Armatei Române | Mareşali români | Generali români | Militari români | Prim-miniştrii României | Criminali de război
