Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol trebuie îmbunătăţită.
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor.
Acest articol a fost etichetat în luna ianuarie 2006.

Steagul NATO

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în franceză; în română cel mai des se foloseşte abrevierea NATO, dar şi abrevierea OTAN este folosită câteodată) este o organizaţie internaţională pentru colaborarea defensivă stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949. Celălalt nume oficial al ei este echivalentul în limba engleză, North Atlantic Treaty Organisation, sau NATO.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară:

Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

Cuprins

1 State Membre
2 Istorie
- 2.1 Secretarii Generali ai NATO
3 Vezi şi
4 Legături externe

[modifică] State Membre

Hartă a statelor membre NATO

De la fondarea NATO în 1949 sau împreună cu anul de aderare.

Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria).

Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

[modifică] Istorie

Pe 17 martie, 1948 Benelux, Franţa, şi Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înţelegerea NATO.

URSS şi statele aliate ei au format Pactul de la Varşovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizaţii au fost forţe oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varşovia s-a dezintegrat.

NATO şi-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia şi Montenegru începând cu 24 martie şi terminând cu 11 iunie, 1999.

Trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate pe 8 iulie, 1997. La întâlnirea la vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie, 2002 şapte ţări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România. Ţările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o cerere abia în 2002 şi este abia la începutul procesului.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-şi dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franţa la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie, 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară şi cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE), sunt localizate la sud de Bruxelles în oraşul Mons.

Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

Pe 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul.

Pe 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august acelaşi an. Decizia a venit după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.