Ion Luca Caragiale
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ion Luca Caragiale (n. 30 ianuarie 1852, Haimanale, judeţul Dâmboviţa — d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post mortem.
[modifică] Primii ani
S-a născut în zorii zilei de 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870), frate cu Costache şi cu Iorgu Caragiale, s-a născut la Constantinopol, ca fiu al lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea, la sfârşitul anului 1812, în suita sa. Atras de teatru, Luca se căsătoreşte în 1839 cu o bună actriţă şi cântăreaţă, Caloropulos, de care se despărţise, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
Viitorul mare clasic absolvise Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care îl numeşte, în Grand-Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul începe să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar, tânărul Iancu, fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă, în 1868 obţinuse de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi obţine mutarea familiei la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie.
Îl cunoscuse pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale este numit sufleor şi copist la Teatru Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Colaborează la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţiale (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). Se născuse, prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.
[modifică] Ziarist, publicist, poet
Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din Bucureşti, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozităţi. Apropierea de ziaristică este confirmată cu certitudine, însă odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde şi-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car şi Policar, în care sunt vizibile vioiciunea şi verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea poemei Versuri în Revista contimporană de la 1 octombrie 1874. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale apare trecut printre scriitorii care formau „comitetul redacţional”. Un moment esenţial îl constituie colaborarea la Revista contimporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I.L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă şi-l revendică însă de la apariţia bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai şi iunie 1877, Caragiale va redacta singur „foiţa hazlie şi populară”, Claponul (şase numere). În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independenţă, a fost conducător al ziarului Naţiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franţa - 1907, Bucureşti). Ziarul, cu numeroase rubrici scurte şi cuprinzătoare, a fost suprimat numai după şase săptămâni. Punându-şi în practică experienţa gazetărească de până acum, Caragiale îşi începe în decembrie 1877 colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. În 1878 - 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu şi de Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare publică comedia într-un act Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Tot în 1878 a început să citească din scrierile sale la şedinţele Junimei. În 1879 publică în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. După trei ani de colaborare, în 1881 se retrage de la Timpul. Este numit, cu decret regal, revizor şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ. Din iunie 1885 îşi începe seria articolelor literare şi politice la Voinţa naţională, condusă de A. D. Xenopol. La moartea lui Eminescu publică articolul În Nirvana. Colaborează cu articolele politice şi literare la ziarul junimist Constituţionalul, sub semnătura C. şi cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans. Din 1896, colaborează sub pseudonimele Ion şi Luca la Lumea veche, revistă umoristică. Scrie la Ziua articole politice şi un reportaj la moartea lui Al. Odobescu. Conduce, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice şi în Timpul şi-a publicat piesele de teatru. Când Slavici şi Coşbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 şi până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură şi artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 susţine la Universul seria de Notiţe critice, care va oferi materialul volumui Momente. Prin articolul despre Teatrul Naţional, de la 19 noiembrie 1899, indispune comitetul teatral, al cărui membru era. Ziarul Die Zeit din Viena publică, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.
Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale şi-o asumă indirect, cu o pedagogie implicită a prezentării aspectului social sub forma ironiei pentru îndreptarea tuturor relelor.
Colaborarea susţinută în presă, de la publicaţiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice şi Viaţa românească, după 1900, Timpul, Constituţionalul, Epoca), dar şi în publicaţii mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuţă, om sucit şi La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul şi interviul, articole politice, dar şi foiletoane având tematică şi aliură stilistică diversă: „Începând cu «mofturile» sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) şi până la scrierea «Momentelor» (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această faţă a personalităţii sale, în publicistică mai este o faţă, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o faţă gravă, preocupată până la nelinişte şi frământare interioară de destinul nostru naţional, pe fundalul mişcării politice confuze, superficiale, improvizate şi iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale şi poetul, simţindu-se singur în redacţia Timpului, se va fi gândit la tovărăşia perechii sale de destin!” (Marin Bucur). Prin modul de a scrie şi prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale devin sinteze satirice concentrate. O mişcare caracteristică face să alterneze observaţia de moravuri cu generalizarea şi cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen şi aşa destul de elastic.
Din relaţiile lui Caragiale cu publicaţiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenţei sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.
[modifică] Moftul român
În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârşitul anului 1889, Caragiale înfiinţează revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă naţională, organ depentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schiţe caragialiene, Moftul român s-a dovedit şi un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902, cu numeroase colaborări (Teleor, E. Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la Bucureşti.
[modifică] Conferenţiar
Autorul comediei O scrisoare pierdută a fost atras de fiecare dată de contactul cu publicul, arătând o predilecţie deosebită pentru participarea la conferinţe şi şezători literare, frecvente în vremea sa. În aceste împrejurări îşi manifestă calităţile sale de „causeur” fermecător şi inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituţie fondată în 1865, din iniţiativa unor cărturari patrioţi (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu-Urechia), şi care îşi propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a ştiinţei şi a culturii, I. L. Caragiale a început să conferenţieze din 1892. Dramaturgul a prezentat aici conferinţa Gaşte şi gâşte, care a provocat iritarea societăţii Junimea şi a lui Titu Maiorescu.
La 9 mai 1893 Caragiale ţine o conferinţă la clubul muncitorilor despre Prostie şi inteligenţă, cu aluzii împotriva lui Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, prezintă conferinţa Prostie, „în faţa unei colosale adunări”.
Din 1898 interpretează, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre Momentele sale, încredinţate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În seria conferinţelor ştiinţifico-culturale (care aveau loc, de regulă, joia şi duminica seara), I.L. Caragiale era programat cu „lecturi literare”, la 9 ianuarie 1900, presa bucureşteană înregistrând cu entuziasm evenimentul: „O conferinţă a eminentului nostru prozator este un adevărat şi fericit eveniment literar”. Din toate intervenţiile sale va răzbate ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris şi vorbit): „Citind, el trăieşte acele scene şi ne face şi pe noi să le trăim. Intră în personajele sale şi le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile şi expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părţile mişcătoare, te înduioşează. Caragiale este ceea ce se numeşte un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate” (Universul, 1898).
[modifică] Director de teatru
I.L. Caragiale a fost, printre altele, şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În anul 1888, Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Naţional, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I.L. Caragiale.” În vârstă de numai 36 de ani, marele maestru al dramaturgiei româneşti a reuşit să deschidă stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de P. Gusty, în care interpreţii au obţinut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câţiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu şi Constantin Nottara) şi „sabotat” de unele ziare bucureştene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze înainte de începerea noii stagiuni, în 1899, după ce dovedise totuşi evidente resurse de organizator şi o nebănuită energie.
[modifică] I.L. Caragiale şi „Junimea”
De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi va fi, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale puternicilor ei adversari. Se poate afirma că destule dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale se datoresc şi calităţii sale de junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, atât de bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, va beneficia, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale se retrage în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă, postul fiind refuzat de dramaturg. Participă frecvent la şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, îşi mărturişeşte preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie citeşte, la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută, reprezentată, la 13 noiembrie, în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888, Titu Maiorescu îl numeşte director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi îi prefaţează volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale prezintă însă la Ateneu o conferinţă cu titlul Gaşte şi gâşte literare, împotriva Jinimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, P.P. Negulescu îi scrie lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relaţiilor personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 îşi reia Caragiale legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale.
Scriind despre Comediile d-lui Caragiale (1885), şi referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu şi Gherea, evidenţiază realismul tipurilor şi al mediului social: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu crede că e necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficţiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea ficţiunii ideale”.
Şeful literar al Junimii a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa O noapte furtunoasă (Convorbiri literare, 1 octombrie - 1 noiembrie 1879) va avea în fruntea ei această dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoştinţă şi devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale citeşte la Titu Maiorescu drama Năpasta, care va fi dedicată, în volum, d-nei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul se menţinea în relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, în mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul şi redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia îi dedică O scrisoare pierdută, N. Gane). În anii activităţii sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a şi tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu Junimea devine definitivă în 1892, când îşi întrerupe colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari şi a lui Titu Maiorescu devine obsesivă. De-abia peste câţiva ani, colaborând la Epoca (1896), fostul junimist va regreta despărţirea de Maiorescu, evidenţiind marile calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale îi trimite acestuia o călduroasă telegramă: „Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereţii un bătrân şcolar urează ilustrului învăţător la mulţi ani cu sănătate şi veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.” La răspunsul de mulţumire, Caragiale revine cu o altă urare: „Bătrânul şcolar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta graţie din partea ilustrului şi totdeauna neuitatului învăţător. Încă o dată, la mulţi ani, cu sănătate şi veselie, trăiască Titu Maiorescu.” Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conştient de locul uriaş deţinut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale încercă în anul următor (1909) „o nouă şi ultimă expresie a unei «mea culpa»“ (Şerban Cioculescu): „Un şcolar puţin însemnat, care a ştiut mai mult să te supere decât să se folosească de învăţăturile dumitale, îşi permite, cu tot respectul, a-ţi trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulţi ani, sănătos, cuminte şi vesel! aşa cum din tinereţe îl ştie bătrânul şcolar. I.L. Caragiale”. Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare a relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu va realiza o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, o interesantă simbioză între o mare inteligenţă şi nestatornicia unui caracter dificil şi imprevizibil: „Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc.” Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, este şi părerea lui Duiliu Zamfirescu. Acesta credea că spiritul maliţios faţă de lucrările unor confraţi citite la Junimea ar putea fi trecute cu vederea graţie „marii lui inteligenţe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică şi de muncită, în care arama şi diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca şi aceea artistică, era una duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia manifestărilor umoristice şi cinice, şi alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniştit şi măcinat de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.
[modifică] „Câteva păreri” - consideraţii estetice
Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opţiunea estetică a scriitorului este categorică şi definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înţelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr-un cum” (s.n.). Condiţia obligatorie a artei este talentul, puterea de invenţie a scriitorului, expresivitatea, şi niciodată considerente de şcoală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii şi de erudiţie fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului. Şi această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”.
Raportat la doctrina naturalistă, punctul central al concepţiei lui Caragiale este antinaturalist: arta, literatura nu este o copie fidelă a realităţii, o transpunere sau o „fotografie a ei”, ci o creaţie foarte personală, care porneşte, negreşit, de la realitatea (umană şi socială), dar nu rămâne în limitele ei brute. Artistul ordonează totul la nivelul fantaziei, după legile ei specifice, creează un organism în care individualul capătă, în chip necesar, atributele generalului. Opera este o ficţiune a realului, „răsfrângerea unei vedenii personale”, pentru că omul (artistul) „vrea să facă şi el altă minune şi atunci, dintr-o lume, el mai face încă una - aceasta, închinuită, însemnează mai mult pentru el decât cealaltă în fiinţă.”
În Câteva păreri este exprimată, printre altele, ideea fundamentală a adecvării formei la fond, a alegerii registrului lingvistic potrivit conţinutului exprimat într-un anumit context. Dintre numeroasele elemente generatoare ale comicului la Caragiale şi care au drept efect râsul, în diverse aspecte şi dimensiuni, o importanţă deosebită îl are comicul verbal. Ridiculizarea comportamentului lingvistic al personajelor evidenţiază unele exprimări greşite sau neconforme cu limba literară:
- fonetisme dialectale („pi gios”, „mişăi”);
- hiperurbanisme fonetice („nifilist”, pentru „nihilist”);
- fonetismele unor neologisme („ezirciţ” şi „izerciţ”, „coraj”);
- forme şi construcţii greşite („au venitără”; „reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”);
- etimologii populare („renumeraţie”: remuneraţie; „cerneală violentă”: violetă);
- improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte şi bătaie”);
- clişeele lingvistice şi automatismele verbale („aveţi puţintică răbdare”, „curat murdar”, „avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei” etc.)
Toate aceste forme datează, localizează şi tipizează personajele (T. Vianu), reprezentând un anumit mod de a privi şi de a reflecta lumea.
[modifică] Premii
Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentaţii, Teatrul Naţional din Bucureşti acorda în primul deceniul al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiaţi în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa, I.L. Caragiale, pentru piesele: D-ale Carnavalului, O noapte furtunoasă şi Năpasta, Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul şi sobolul, Ave Maria, Crăciunul lui Osman şi Înşir'te Mărgărite. La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Naţional, pentru piesa D-ale Carnavalului, din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura şi V. A. Urechia.
[modifică] Un patriot român
Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: 1907 - din primăvară până'n toamnă. În subtitlu: Câteva note, datate: partea întâi - 1907, martie: partea a doua - 6 septembrie, şi partea a treia - octombrie 1907. Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.” Tot atunci îi trimite prin Delavrancea lui Mateiu o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie, să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi nici un rău arătându-se pe biatra noastră ţară.”
[modifică] I.L. Caragiale şi ASTRA
I.L. Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiştilor şi ale militanţilor pentru cauza naţională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care V. Goldiş i-a trimis-o la 26 februarie 1911 în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poţi să-ţi dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naţionale. Să ne ajuţi acum cu puterea de leu a d-tale la biruinţă. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiţă literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie şi învingerea noastră e sigură.” În acest timp la Braşov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică şi în manifestările anuale ale Societăţii de lectură a studenţilor. Printre militanţii societăţilor culturale româneşti din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale se aflau şi Valeriu Branişte, George Moroianu şi Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar şi un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecţiune din partea publicului, mai ales în ţara românească unde munca scriitorilor e răsplătită aşa de ingrat.” În Gazeta Transilvaniei de la Braşov apar articole şi informaţii despre sărbătorirea lui Caragiale la Bucureşti. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA este reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociaţiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 - 30 august 1911). Au fost prezenţi Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Octavian Goga, O.C. Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 - 17 august 1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniţi din toate judeţele ţării. Printre delegaţii trimişi de organizaţiile culturale de la Bucureşti s-au aflat şi scriitorii: N. Iorga, G. Coşbuc, Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziţii, conferinţe sau alte acţiuni, a fost prevăzut şi un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoţie văzând cutezanţa şi măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestaţie românească, din Transilvania, de la 1848 şi până atunci”. Au mai fost prezenţi la manifestări Sextil Puşcariu şi J. Urban Zarnic.
„De la început Asociaţia a fost a lui Şaguna şi a lui Suluţiu, şi a sibienilor şi a blăjenilor ... şi aceasta alcătuieşte însuşirea ei de căpetenie şi cea mai scumpă ... Unde dezbină legea uneşte cartea, lumina ...” (Nicolae Iorga)
Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului român - ASTRA, cum i s-a spus în mod curent, a fost înfiinţată la 21 octombrie 1861 la Sibiu, de către „inteligenţiile româneşti ardelene”, cum erau numiţi intelectualii vremii.
Statuetele Asociaţiei precizau următorul scop al acestui for cultural: „Înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare şi editare de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ltiinţă şi arte şi alte asemenea. Asociaţia va avea un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, şi arhivar, un casier, un controlor - toţi aleşi pe trei ani.”
După elaborarea înfiinţării Asociaţiei, cei 212 membri înscrişi s-au întâlnit în şedinţa inaugurală, la Sibiu, în ziua de 23 octombrie 1861, alegându-i să conducă Asociaţia pe mitropolitul Andrei Şaguna - preşedinte, Timotei Cipariu - vicepreşedinte şi George Bariţiu - secretar. Adevăratele ţeluri urmărite de Asociaţie erau conturate din prima zi: dorinţa fierbinte să fim o singură naţiune!
Până la Unire, în fruntea ASTREI au fost ca preşedinţi personalităţi politice şi culturale proeminente: Andrei Şaguna, Vasile Pop, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Micu-Moldovan, Alexandru Mocioni, Iosif Şuluţiu-Sterca, Andrei Bârseanu, iniţiatori de mari înfăptuiri, ideologi şi animatori înflăcăraţi.
După ani de muncă laborioasă a ASTREI (conferinţe, editări de cărţi, înfiinţări de şcoli), Cipariu declara în 1867 următoarele: „Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvinte între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba.”
Publicaţiile ASTREI:
- Transilvania - editată la Braşov (1 ianuarie 1868 - 15 decembrie 1878) şi la Sibiu (1 ianuarie 1881 - 1946), cu unele întreruperi (în prezent apare la Sibiu);
- Analele Societăţii Academice Române - publicaţie de prestigiu în istoria ştiinţei şi a culturii româneşti. Apare la Bucureşti în 1868, în volume anuale care cuprindeau rapoartele sesiunilor, comunicările şi conferinţele ţinute de Academie, alegerile colectivelor de conducere, premierile anuale;
- Tribuna - apare la Sibiu, de la 14 aprilie 1884 şi până la 16 aprilie 1903, şi a fost condusă, în primii ani, de Ioan Slavici. Ziarul a însemnat, după opinia lui I. Breazu: „triumful Convorbirilor literare în Transilvania”, datorită activităţii lui I. Slavici şi a lui G. Coşbuc.
[modifică] Sărbătorirea maestrului
La 23 februarie 1901, un grup de prieteni sărbătoresc 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului, scriitorul pune această dată şi pe una dintre cele mai reuşite fotografii ale sale. Evenimentul devine „naţional”. Marii săi prieteni - scriitori, artişti, ziarişti, oameni politici - îi organizează un banchet prezidat de Petre Grădişteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele sărbătorit: Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu şi actorul Iancu Brezianu. B.P. Hasdeu îi trimite o felicitare foarte elogioasă şi prietenească. La banchet i se oferă maestrului câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint şi un tablou pictat de I.V. Voinescu. În acea zi a fost tipărit un număr festiv şi unic, de revistă, cu titlul Caragiale (8 pagini). Are pe copertă un desen de N.S. Petrescu şi o caricatură de Jiquidi, iar textele - proză şi poezii - sunt semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.
Evenimentul a consolidat argumentul cel mai convingător pentru etapa de consacrare deplină a marelui scriitor, care, prin comediile, schiţele şi nuvelele lui, a căror forţă satirică o simţim până azi neîntrecută, rămâne cel mai mare creator de tipuri de la noi, concurând, ca şi Balzac, starea civilă. El a reconstituit o amplă imagine a societăţii contemporane, văzută mai ales din unghiul comicului, dovedind un adevărat geniu al situaţiilor dramatice şi al limbajului, care îl situează printre marii comediografi ai lumii.
[modifică] Opera literară
[modifică] 9 iunie 1912
În 1912, în ţară sunt organizate acţiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu participarea celor mai importanţi scriitori ai timpului. Marele dramaturg răspunde la numeroase urări primite din ţară şi străinătate: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” În martie, refuză subscripţia publică propusă de prof. C. Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă naţională. În primăvara anului 1912 vine în ţară cu scopul de a susţine şi a prezenta debutul lui lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista Viaţa românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912). În zorii zilei de 9 iunie, Caragiale moare subit în locuinţa sa din Berlin. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912 s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, O. Densuşianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea şi alţii. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe, menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor.”
[modifică] Cronologie
- 30 ianuarie 1852: Se naşte Ion Luca Caragiale, în satul Haimanale, fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei, satul primind mai apoi numele de Ion Luca Caragiale.
- 1859–1860: Primele studii cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti.
- 1860–1864: Urmează clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti.
- 1864–1867: Trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti.
- 1867–1868: Clasa a V-a liceală la Bucureşti.
- 1868 - 1870: Studiază la Conservatorul din Bucureşti, la clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său, Costache.
- 1870: Numit copist la Tribunalul Prahova.
- 1871–1872: Este propus de Mihail Pascaly sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
- 1873–1875: Colaborează la Ghimpele, semnând Car şi Policar.
- Publică poema Versuri în Revista contemporană (semnează cu numele întreg).
- 1875–1876: Scrie la Alegătorul liber.
- 1876–1877: Corector la Unirea democratică.
- Redactează în întregime revista umoristică Claponul.
- Scoate, împreună cu Frédéric Damé, ziarul Naţiunea română.
- Apare Calendarul Claponului.
- 1877–1878: Publică seria de foiletoane Cercetare critică asupra teatrului românesc, în România liberă.
- Colaborează la Timpul, chemat de Eminescu.
- La Teatrul Naţional se prezintă piesa Roma învinsă, de D. Parodi, în traducerea lui Caragiale.
- 1878, 26 mai: Începe să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, la Titu Maiorescu.
- La Iaşi, citeşte la Junimea O noapte furtunoasă.
- 1879: De Paşte, se află la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
- Publică în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă.
- 1881: Se retrage de la Timpul.
- octombrie: Este numit cu decret regal, revizor şcolar pentru circumscripţia districtelor Suceava şi Neamţ.
- 1882: Este mutat, la cerere, în circumscripţia Argeş - Vâlcea.
- 1883, 23 februarie: Comitetul Teatrului Naţional din Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă. Caragiale refuză.
- 1884, 1 martie: Prima reprezentaţie a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi.
- 17 martie: Participă la şedinţa Junimii, în prezenţa lui V. Alecsandri.
- 6 octombrie: Însoţit de Titu Maiorescu, citeşte la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută.
- 13 noiembrie: În prezenţa reginei, are loc prima reprezentaţie a Scrisorii pierdute, bucurându-se de un succes extraordinar.
- 1885, 12 martie: Se naşte Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.
- 8 aprilie: Reprezentaţia comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie, fluierată la premieră.
- iunie–octombrie: Publică articole literare şi politice la Voinţa naţională.
- 1888, 26 iunie: Cu decret regal, I.L. Caragiale este numit director general al Teatrului Naţional din Bucureşti.
- 1889, 7–8 ianuarie: Se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano Burelly.
- 5 mai: Demisionează de la direcţia teatrelor, după căderea guvernului junimist.
- mai: Apare volumul de Teatru (în prefaţă, studiul lui Titu Maiorescu despre Comediile d-lui I.L. Caragiale).
- 15 iunie: Moare poetul-nepereche Mihai Eminescu. Caragiale publică articolul În Nirvana.
- octombrie: Colaborează cu articole politice şi literare la ziarul junimist Constituţionalul, sub semnătura C. şi pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin şi Hans.
- 1890, 3 februarie: Premiera dramei Năpasta. Piesa apare la Editura Haimann şi este dedicată d-nei Ana T. Maiorescu.
- Este profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
- 1891, 14 aprilie: În şedinţa Academiei Române, volumele Teatru şi Năpasta sunt respinse de la premiere (20 de voturi contra, 3 pentru).
- 1892, 9 mai: Conferinţă la Ateneu cu titlul Gaşte şi gâşte literare, împotriva Junimii.
- Conferinţa şi articolul Două note vor determina ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. Violente diatribe antijunimiste.
- Publică volumele Note şi schiţe şi Păcat, O făclie de Paşte, Om cu noroc, 3 novele.
- Îşi exprimă intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov.
- 1893, 24 ianuarie: Apare revista Moftul român (prim-redactor: Anton Bacalbaşa).
- 1894, 1 ianuarie: Apare revista Vatra, sub conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc.
- 1895, 20 aprilie: Are loc o reprezentaţie neautorizată a comediei O scrisoare pierdută la Teatrul Naţional din Bucureşti.
- 30 decembrie: Se reprezintă la Cernăuţi Năpasta, în traducerea în germană a lui Adolf Last.
- 1896, ianuarie–aprilie: Colaborează la revista umoristică a lui Alceu Urechia - Lumea veche (semnează Ion şi Luca).
- februarie–martie: Scrie, fără semnătură, articole politice, reportaje, la Ziua, ziar condus de Gh. Panu.
- aprilie: Publică volumul Schiţe uşoare.
- aprilie–iunie - Conduce Epoca literară, supliment al ziarului politic Epoca.
- octombrie–noiembrie: Scrie la Sara; publică la Europa o serie de editoriale politice săptămânale.
- 1897: Apar volumele Schiţe, Notiţe şi fragmente, Calendarul Dacia pentru anul 1898.
- 27 aprilie: Conferinţă la Iaşi: Păreri literare. Articole redacţionale în Epoca.
- 1898, ianuarie–martie: Publică o serie de articole în Evenimentul de la Iaşi.
- 1899, 27 septembrie: Îşi începe, la Universul, seria de Notiţe critice, care va da materialul volumului Momente.
- 1907, 23 februarie: Este sărbătorit cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate literară.
- 18 noiembrie: Seria a II-a a revistei Moftul român.
- 10 octombrie: Momente şi schiţe
- 18 decembrie: Caragiale intentează acţiune în calomnie lui Const. Al. Ionescu (Caion), care a publicat în Revista literară două articole de plagiat.
- 1902, 2 martie: Respins de Academia Română de la premiul Năsturel-Herescu, cu volumul Momente.
- 1903, 24 februarie: Încercare de a se muta la Cluj.
- noiembrie: Domiciliază provizoriu la Berlin.
- 1905, 14 martie: Se stabileşte definitiv la Berlin.
- iulie: Primeşte vizita lui Delavrancea.
- 1907, 3 aprilie: Publică, sub semnătura Un patriot român, în ziarul Die Zeit, prima parte din scrierea politică 1907.
- Publică broşura 1907, din primăvară până-n toamnă. Delavrancea îi scrie emoţionat prietenului său: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...”
- Publică în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul şi viţelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având în facsimile autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii Convorbirilor critice şi să dea modestului râu. măreţia fluviului ...”
- 1908, 15 februarie: Îşi reia legăturile cu Titu Maiorescu.
- 1909: Colaborează, din nou, la Universul, publicând povestiri şi schiţe. Publică la Noua revistă română.
- 1910: Apar Schiţe nouă.
- 1911, februarie–mai: Colaborează la Românul din Arad.
- 1912, 9 iunie: Moare subit, în locuinţa de la Schöneberg, Berlin. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant din Erster Schöneberg Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă.
- 18 noiembrie: Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară, depus la biserica Sf. Gheorghe şi urmat de prieteni până la locul de veci, din cimitirul Şerban-vodă, în ziua de joi, 22 noiembrie.
[modifică] Aprecieri critice
[modifică] Sică Alexandrescu, Caragiale şi editorii săi [1]
Caragiale este prezentat ca un apărător înverşunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceştia să-i respecte textul integral, ortografia şi punctuaţia. Conştiinţa de artist impecabil şi scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărra le face reproşul „sosului greşelilor de ortografie şi punctuaţie” şi a „enormelor greşeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat ştiinţific cu ediţiile „Socec”, „Şaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ţinându-se seamă, riguros, consecvent dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.
[modifică] Baconski, A. E. Caragiale şi Arghezi [2]
A. E. Baconski schiţează unele „înrudiri şi vecinătăţi” între Caragiale şi Tudor Arghezi. La ambii este evident acelaşi patriotism, aceeaşi ţintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franţuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”.
[modifică] Nicolae Steinhardt Secretul “Scrisorii pierdute” [3]
Nicolae Steinhardt a constatat că opera lui Caragiale a fost citită din două perspective pînă în 1975. Perspectiva „stângistă” era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei româneşti, considerată „dreapta” românească, a viciilor şi a regimului ei politic, avându-i ca reprezentanţi pe Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu şi cea „naţionalistă”, avându-i ca reprezentanţi pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu care blamau pe scriitor pentru pretinsa ură faţă de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus cea de-a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creştin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândeţea, stâlp al creştinismului.
[modifică] Titu Maiorescu Comediile domnului Caragiale[4]
Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorinţa de a-l apăra pe scriitor de atacurile în presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitate dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nici o preocupare practică, în sensul că el generalizează.
[modifică] Note
- ↑ Sică Alexandrescu, Caragiale şi editorii săi în Viaţa Românească, 1951, nr. 10 (octombrie), p. 293-307
- ↑ Baconski, A. E. Caragiale şi Arghezi în Viaţa Românească, XV 1962, nr. 6 (iunie), p. 221-222
- ↑ Nicolae Steinhardt, Secretul “Scrisorii pierdute” în revista Ethos, Paris, 1975, p. 83
- ↑ Titu Maiorescu, studiul Comediile d-lui I.L. Caragiale, 1885
[modifică] Bibliografie
- Liviu Papadima, Caragiale, fireşte, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999
- Titu Maiorescu, Comediile domnului Caragiale (1885)
- Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1935)
- Şerban Cioculescu, Viaţa lui Ion Luca Caragiale (1940)
- Şerban Cioculescu, Ion Luca Caragiale (1967)
- Şerban Cioculescu, Caragialiana (1974)
- Alexandru Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, 1976
- Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983, reeditare la Editura Humanitas, 2000
[modifică] Vedeţi şi
[modifică] Legături externe
- Scrieri Politice
- Despre Eminescu
- Comediile d-lui I.L. Caragiale, studiu critic de Titu Maiorescu
- Momente şi schiţe
- Caragiale.net: opere
Categorii: Articole de calitate | Naşteri în 1852 | Decese în 1912 | Ion Luca Caragiale | Absolvenţi ai Liceului Sfinţii Petru şi Pavel | Academicieni români | Academicieni români aleşi post-mortem | Autori români | Autori satirici români | Directori ai Teatrului Naţional din Bucureşti | Dramaturgi români | Scriitori români
