Vasile Alecsandri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Medievală Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 -Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană
Scriitori români
Listă de autori de limbă română Scriitori pe categorii Romancieri - Dramaturgi Poeţi - Eseişti Nuvelişti - Proză scurtă
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
Toate articolele din serie
editează

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821 la Bacău, d. 22 august 1890) a fost un poet, autor, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, academician român, creator al teatrului românesc şi a literateraturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

[modifică] Cronologie

21 iulie 1821 - S-a nascut Vasile Alecsandri, fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După alţi cercetători anul naşterii s-ar putea să fie 1819 sau chiar 1818.
1827 - După ce familia se stabileşte la Iaşi, viitorul poet studiază în particular cu Gherman Vida, un împătimit cărturar de origine maramureşeană.
1828 - Vasile Alecsandri-tatăl cumpără moşia Mirceşti în lunca Siretului, spaţiu imortalizat în Pasteluri.
1828 - 1834 - Este intern la pensionul Cuenim, unde este coleg cu Mihail Kogălniceanu.
1834 - Împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Negulici, este trimis la studii la Paris, unde îşi dă bacalaureatul în anul 1835.
1837 - Pregăteşte un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care n-o termină.
1838 - Apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata.
1839 - Vine în ţară şi ocupă un post de administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri face o călătorie în Italia, care devine motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
1840 - Apare la Iaşi revista Dacia literară; aici publică nuvela Buchetiera de la Florenţa.
- Direcţia Teatrului Naţional din Iaşi este preluată de V. Alecsandri, C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu
1843 - Apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina, Hora, Crai nou.
1844 - Împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrămioare.
- 11 ianuarie - Se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
1845 - Cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie, îi dedică poezia Steluţa.
1847 - Moare Elena Negri; ciclul Lăcrămioare îi este dedicat în întregime.
1848 - Scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea României.
- Este unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.
- După înfrângerea mişcării, exilat, călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
1850 - După o absenţă de aproape doi ani, V. Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul.
- La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă.
1852 - Apare volumul Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri.
- Tipăreşte Repertoriul dramatic, primul volum de teatru care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Peatra din casă, Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în provincie.
- Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, prietenul lui V. Alecsandri.
1853 - Apare volumul Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a.
- Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine şi lăcrămioare.
1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
1855 - Se îndrăgosteşte de tânără Paulina Lucasievici, de care va avea o fată, Maria, în noiembrie 1857. Se vor căsători foarte târziu, în 3 octombrie 1876.
1856 - Apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, Hora Unirii.
1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
1860 - Se stabileşte până la sfârşitul vieţii la Mirceşti, chiar dacă lungi perioade de timp este plecat din ţară în misiuni diplomatice.
1863 - Ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii.
1867 - Este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.
1868 - În diverse numere ale Convorbirilor literare, Alecsandri publică pasteluri.
1871 - Cu ocazia serbărilor de la Putna, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române.
- Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul <Doinelor şi lăcrămioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
1874 - Publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa.
1875 - Se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) şi Teatru (IV).
1876 - Se publică volumul Proza.
1877 - Odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri.
1878 - Apare volumul Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în războiul de neatârnare din 1877.
1880, 30 septembrie - I se joacă drama Despot Vodă.
- La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine.
1881 - Scrie feeria naţională Sânziana şi Pepelea.
- Apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă şi Ostaşii noştri.
1883 - Termină drama Fântâna Blanduziei.
1885 - Teatrul Naţional prezintă drama Ovidiu a lui V. Alecsandri.
1886 - Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare articolul Poeţi şi critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“.
22 august 1890 - Vasile Alecsandri se stinge din viaţă după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu tot onorul la conacul său de la Mirceşti.

[modifică] Opera. Evoluţie şi tendinţe

În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi a unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, aşa - zis de limpezire, de obiectivare a viziunii şi mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi atinge expresia artistică matură în pasteluri şi în unele legende. O a treia îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă) e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei. Deşi începuturile limbii aristice româneşti, şi implicit începuturile poeziei, pot fi împinse departe în timp (Cantemir, cronicari, Dosoftei), conştiinţa scrisului, cu tot ceea ce aceasta implică (datoria de a exprima cât mai bine o realitate sentimentală, concretă sau abstractă) apare mult mai târziu. Iar dincolo de orice evoluţie, literatura română, începe a călători printre modele, dând propria sa replică Istoriei. "După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>" (Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Cartea Românească, p.11) Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile, transfigurate în aşa zisele "universuri compensative": revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

O astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: Pasteluri, publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869. Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). Ela va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Macedonski, Coşbuc, Pillat, Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci ele sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: "Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt". Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.