Şcoala pitagoreică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Şcoala pitagoreică a fost o şcoală filosofică fondată de Pitagora în secolul VI î.Hr.
Cuprins |
[modifică] Şcoala
Pitagorismul, urmărind dezrobirea sufletului din carcera trupului, prin viaţă cumpătată în slujba binelui şi dreptăţii, a recunoscut că mijlocul de a ne ridica peste micimile vieţii este cunoaşterea adevărată a lumii. Fiindcă pitagoreicii preţuiau muzica şi armonia ei, ca mijloace de înălţare sufletească, au efectuat cele dintâi cercetări ştiinţifice asupra muzicii.
La intrarea în şcoală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit în funcţie de capacitatea sa presupusă. Dicipolul tăcea şi asculta ce spuneau alţii timp de cel puţin doi ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere şi ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau voie să vorbească, să întrebe şi să-şi spună părerile, după ce învăţaseră lucrurile cele mai grele – tăcerea şi ascultarea – se numeau matematici (mathematikoi), căci vechii greci înţelegeau prin matematici geometria, muzica şi celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la cercetarea Universului şi a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi ).1
Contrar aparenţelor, nu este vorba de un ritual iniţiatic. Pitagoricii supuneau pe neofiţi la o tăcere care însemna o acţiune preparatorie în vederea însuşirii ştiinţelor. Tăcând şi ascultând, discipolii "începeau să devină erudiţi" în ceea ce "se numea ekhemythia ", adică "păstrarea cuvântului" (N. Nasta, Note la Pytagoras).
Încă din antichitate, s-a făcut o distincţie între pitagoricieni, care erau discipolii direcţi ai lui Pitagora, pitagorei, elevi sau urmaşi acelora şi pitagorişti, cei care trăiesc după principiile şcolii, dar din afară.
Această şcoală dispare prin secolul IV î.Hr., dar continuă să existe latent până către finele lumii antice, după ce reapare prin 100 î.Hr., dând naştere neopitagorismului. Dintre toate filosofiile dinainte de Socrate, numai şcoala pitagoreică izbuteşte să supravieţuiască mai multă vreme.
[modifică] Numărul
Este destul de greu de a spune clar care anume idei filosofice aparţin lui Pitagora şi care anume aparţin elevilor săi. Se poate spune însă că ideea fundamentală a pitagorismului a pornit de la întemeiatorul şcolii: principiul şi substratul lucrurilor sensibile este numărul (arithmos), care exprimă armonia şi raporturile statornice ale acestor lucruri. În locul determinărilor calitative (apă, aer) ale concepţiei de dinainte sau din vremea pitagoreicilor există acum determinări cantitative, măsurabile.
Numărul este esenţa lucrurilor, este forma şi legea lumii sensibile, este principiul lumii, ca apa lui Thales, ca apeironul lui Anaximandru, ca aerul lui Anaximene ori ca focul heraclitic. Pentru pitagoricieni totul era întruchiparea numerelor, inclusiv ceea ce noi numim noţiuni abstacte precum dreptatea, combinaţia, momentul oportun.
Aristotel referindu-se la această metodă în Metafizica, face o remarcă critică: "dacă totul trebuie să participe la număr, se va întâmpla ca multe lucruri să fie identice". Tot Aristotel se întreabă cum pot numerele să fie la cauzele lucrurilor şi evenimentelor din univers şi în acelaşi timp constituienţi ai cosmosului material.
[modifică] Contrarii
Pitagoreicii şi pitagoreii mai adăugau la contrariile originare, unitate-pluralitate, par-impar, limitat-ilimitat, alte şapte perechi până la împlinirea cifrei zece: dreapta-stânga, masculin-feminin, repaus-mişcare, dreaptă-curbă, lumină-întuneric, bine-rău, pătrat-oblong. Această listă a opoziţiilor are numeroase imperfecţiuni 2.
[modifică] Decada
În general, pitagoreicii considerau decada sacră, considerau că numărul 10 "este perfect şi cuprinde în sine întreaga natură a numărului (10 copruri cereşti, 10 perechi de contrarii). Astfel, pitagoricii reprezentau grafic numărul 10 sub forma tetraktys -ului, care a devenit simbolul lor sacru; dispuneau primele patru numere în felul următor:
* un triunghi cu laturile alcătuite din patru elemente.
* * Prin însumare, din orice vârf al triunghiului am porni,
* * * obţinem cifra 10 (1+2+3+4)
* * * *
[modifică] Astronomia pitagoreică
Pentru a explica structura şi ordinea universului, pitagoreicii pornesc de la cifra desăvârşită 10, baza sistemului zecimal, potrivit căreia ei caută să descopere cele 10 sfere cereşti, purtătoare de astre. În felul acesta, ajung la o originală, dar abstactă construcţie astronomică, în mijlocul căreia se află focul central, nu Pământul, iar în jurul acestuia se învârtesc 10 sfere, purtând 10 corpuri cereşti - Pământul, Luna, Soarele, cele 5 planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), apoi sfera stelelor fixe.
Mai trebuia o planetă, cerută de cifra magică 10, şi fiindcă n-au putut s-o descopere, o inventează şi o numesc "contra-Pământ" (antichthon), planetă invizibilă, opusă Pământului, dincolo de focul central. Noutatea acestei teorii era că centrul lumii nu mai era privit Pământul (geocentrism), cu un alt astru, pe care un peripatetic de mai târziu, Aristah din Samos, îl socoteşte Soarele (Helios), şi astfel se apropie de concepţia heliocentrică, ce se impune la începutul istoriei moderne prin Copernic.
[modifică] Pitagoreici
[modifică] Note
-
1 Conform Gheorghe Vlăduţescu, Ontologie şi metafizică la greci -Presocraticii, ed. Paideia, 1998 care îl citează pe Aulus Gellius, Noctes Atticae, I, 9, 2
-
2 Conform Mircea Florian, Recesivitatea
[modifică] Bibliografie
- W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei greceşti, ed. Teora, 1999
- Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, ed. Humanitas, 1996
- Filosofie - Analize şi interpretări, ed. Antet, 1996
- Gheorghe Vlăduţescu, Ontologie şi metafizică la greci -Presocraticii, ed. Paideia, 1998
| Şcoli filosofice ale Antichităţii |
| Şcoala milesiană | Şcoala pitagoreică | Şcoala eleată | Atomism | Sofism | Academia | Lyceum | Şcoala cinică | Şcoala cirenaică | Şcoala megarică | Stoicism | Epicurism | Scepticism | Noua Academie | Neoplatonism |
