Frontul de Răsărit (Al Doilea Război Mondial)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Frontul de răsărit al celui de Al Doilea Război Mondial a fost teatrul războiului dintre patru ţări ale puterilor Axei (Germania nazistă, Italia, Ungaria, România) pe de-o parte, şi Uniunea Sovietică pe de altă parte, începând cu iunie 1941 până în mai 1945. În rusă războiul este denumit Marele Război pentru Apărarea Patriei (Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestviennaia Voina), un nume care face aluzie la Războiul Patriotic din 1812 pentru apărarea Rusiei în timpul unuia dintre războaiele napoleoniene. Al doilea război ruso-finlandez, Războiul continuu, poate fi considerat flancul nordic al frontului răsăritean. Unii oameni de ştiinţă care au studiat conflictul îl denumesc Războiul ruso-german, alţii îl numesc Războiul sovieto-german sau Războiul germano-sovietic.
Războiul a început la 22 iunie 1941, când Germania a invadat zona Poloniei ocupată de sovietici, şi s-a încheiat la 8 mai 1945, când Germania s-a predat la sfârşitul Bătăliei Berlinului. Sfârşitul războiului a avut printre rezultate ridicarea Uniunii Sovietice la rangul de superputere militară şi industrială, ocuparea Europei Răsăritene şi împărţirea Germaniei.
Frontul de răsărit a fost de departe cea mai largă şi sângeroasă scenă a celui de-al doilea război mondial: Axa a mobilizat aproximativ zece milioane de militari, dintre care două până la trei milioane au murit, iar Uniunea Sovietică a mobilizat aproximativ douăsprezece milioane de oameni, din care şase până la nouă milioane au murit. Atrocităţile împotriva civililor deveniseră lucruri obişnuite, o menţiune specială trebuind făcută pentru Holocaustul populaţiei evreieşti din zonele ocupate de germani. Alte douăzeci pâna la treizeci de milioane de oameni au murit din cauza bolilor, foametei sau a relelor tratamente. Populaţia germană din Prusia Răsăriteană şi din Silezia a fost strămutată în spatele liniei Oder-Neisse.
[modifică] Începuturile
Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939 stabilise o înţelegere de neagresiune între Germania (nazistă) şi Uniunea Sovietică, iar protocolul secret stabilea cum aveau să fie împărţite ţările baltice, Polonia şi România. În Campania poloneză din septembrie 1939, cele două puteri au invadat şi au împărţit Polonia, iar în iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Estonia, Lituania şi Letonia precum şi nordul Bucovinei şi Basarabia.
Împărţirea Poloniei a făcut ca Germania şi Uniunea Sovietică să aibă o graniţă comună pentru prima dată în istorie. Pentru aproape doi ani pe graniţă a fost linişte, vreme în care Germania s-a concentrat la cucerirea Danemarcei şi Norvegiei, Franţei şi Balcanilor.
Adolf Hitler nu a avut însă nici o clipă intenţia să respecte pactul cu Uniunea Sovietică. El a afirmat în cartea Mein Kampf că este nevoie de spaţiu vital pentru coloniştii germani în Europa de răsărit. El visa să colonizeze germanii (din rasa ariană, pentru el superioară) în Rusia occidentală şi să deporteze majoritatea ruşilor (considerată de el drept rasă inferioară) în Siberia, puţinii rămaşi urmând să fie folosiţi ca muncitori-sclavi. După epurările masive din armată care au avut loc în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului XX, Hitler considera Rusia slăbită din punct de vedere militar şi gata pentru a fi cucerită: "Trebuie numai să dăm un şut în uşă şi întreaga structură putredă se va prăbuşi."
Stalin se temea de un război cu Germania şi nu făcea nimic care să-l provoace pe Hitler. Chiar şi atunci când Germania a concentrat masiv trupe în Polonia răsăriteană şi când a făcut zboruri clandestine de recunoaştere peste graniţă, Stalin nu a luat în seamă avertismentele serviciilor proprii de contrainformaţii, aşa cum nu a luat în seamă nici sursele externe de spionaj. Mai mult, chiar în noaptea invaziei, trupele sovietice au primit o directivă semnată de Mareşalul Semion Timoşenko şi de Generalul de armată Gheorghi Jukov care ordonau: "nu răspundeţi la nici o provocare" şi "nu iniţiaţi nici o acţiune fără a avea ordine speciale". De aceea, invazia germană a luat prin surprindere conducerea politică şi militară sovietică.
[modifică] Invazia: vara anului 1941
Articol principal: Operaţiunea Barbarossa
La ora 04:45, la 22 iunie 1941, patru milioane de soldaţi germani, italieni, români şi din alte ţări membre ale Axei au forţat frontierele şi au intrat în Uniunea Sovietică. Timp de o lună, ofensiva dusă pe trei direcţii a fost imposibil de oprit, iar diviziile de tancuri (Panzer) au încercuit sute de mii de militari sovietici în pungi uriaşe care au fost apoi închise şi nimicite de infanteria care ataca cu viteză mai mică, în timp ce tancurile îşi continuau avansarea.
Obiectivul Grupului de Armate Nord germane era Leningradul, la care urma să se ajungă traversând ţările baltice. Forţele compuse din Armatele a 16-a şi a 18-a şi Al 4-lea Grup Panzer au avansat prin Lituania, Letonia, Estonia şi prin zona oraşelor ruseşti Pskov şi Novgorod. Grupul de Armate Centru era compus din două divizii Panzer (a 2-a şi a 3-a), care au atacat către est, au depăsit oraşul Brest-Litovsk pe flancuri şi s-au întâlnit în faţa Minskului, fiind urmate de Armatele a 2-a, a 4-a şi a 9-a. Forţele combinate de tancuri au atins râul Berezina în doar şase zile, la 650 de km de la linia de pornire. Următorul obiectiv a fost atingerea râului Nipru, sarcină care a fost îndeplinită pe 11 iulie. Următoarea ţintă, oraşul Smolensk, a fost cucerită pe 16 iulie, dar luptele din zona Smolensk au stopat avansarea germană până la mijlocul lunii septembrie, subminând practic blitzkriegul, (războiul fulger).
Grupul de Armate Sud, compus din Grupul Panzer I, Armatele a 6-a, a 11-a şi a 17-a, aveau ca sarcină avansarea prin Galiţia în Ucraina. Avansarea lor a fost însă destul de înceată, reuşind să cucerească coridorul către Kiev abia la mijlocul lui iulie. Armata a 11-a, ajutată de două armate româneşti, şi-a croit drum prin Basarabia spre Odessa. Grupul Panzer I s-a întors de la Kiev pentru o vreme, avansând în câmpia Niprului. Când a făcut joncţiunea cu Grupul de Armate Sud, la sud de Uman, Grupul Panzer I a capturat 100.000 de soldaţi sovietici în încercuirea de la Uman. În vreme ce Armata Roşie se retrăgea pe malurile estice ale râurilor Nipru şi Dvina, conducerea sovietică şi-a îndreptat atenţia către mutarea celei mai mari părţi a uzinelor din industria grea din zonă. Astfel, s-au demontat utilajele şi au fost transportate pe platforme auto şi pe calea ferată cât mai departe de linia frontului, în zone îndepărtate din estul munţilor Ural şi din Asia Centrală. O bună parte a populaţiei civile nu a putut fi evacuată împreună cu echipamentul şi au fost lăsaţi în urmă să moară, care era o soartă de preferat predării, prizonieratul sau traiul în zonele ocupate fiind socotite de către Stalin echivalente cu trădarea.
După cucerirea Smolenskului şi atingerea râului Luga, Grupurile de Armate Centru şi Nord îşi atinseseră primele obiective importante: să deţină controlul asupra zonei dintre râurile Dvina şi Nipru. Calea către Moscova, (aflată la numai 400 de kilometri), era larg deschisă.
Generalii germani au conceput un atac imediat asupra Moscovei, dar Hitler le-a nesocotit sfatul, având în vedere nevoia de a lua în stăpânire grânele şi industria grea din Ucraina, fără a mai lua în seamă marile rezerve sovietice masate în zona Gomel dintre flancul sudic al Grupul de Armate Centru şi Grupul de Armate Sud. Sarcina a fost dată celui de al doilea Grup Panzer, care s-a întors către sud şi a avansat către Kiev. Această manevră a durat toată luna august până în septembrie, dar când cele două grupuri de tancuri au făcut joncţiunea la Lokhviţa pe 5 septembrie, au fost făcuţi 665.000 de prizonieri sovietici, iar Kievul a fost cucerit pe 19 septembrie.
[modifică] Moscova şi Rostov: toamna anului 1941
Articol principal: Operaţiunea Typhoon şi Bătălia pentru Rostov
De abia acum s-a decis Hitler să reia atacul către Moscova, redenumind cu această ocazie Grupurile Panzer ca Armate Panzer. Operaţiunea Typhoon, care a fost pornită pe 30 septembrie, a găsit Armata a 2-a Panzer înaintând pe drumul asfaltat de la Orel (capturat pe 7 octombrie) către Plavskoie pe râul Oka, în vreme ce Armata a 4-a Panzer (transferată de la Grupul Nord la Centru) şi Armata a 3-a Panzer încercuiseră forţele sovietice în două uriaşe pungi: la Viazma şi Briansk. Grupul de Armate Nord luase poziţii în faţa Leningradului şi a încercat să taie calea ferată la Tikhvin la est. Aşa a început asediul de 900 de zile al Leningradului. La nord de cercul polar arctic, o forţa germano-finlandeză a încercat să ajungă Murmansk, dar nu a ajuns decât până la râul Litsa, unde a fost oprită.
Grupul de Armate Sud a forţat de la râul Nipru spre ţărmul Mării de Azov, avansând de asemenea către Harkov, Kursk şi Stalino. Armata a 11-a a înaintat în Crimeea şi a cucerit peninsula până în toamnă, (cu excepţia Sevastopolului, care a rezistat până pe 3 iulie 1942). Pe 21 noiembrie, germanii au cucerit Rostovul, poarta de intrare către Caucaz. În acest moment liniile germane erau prea întinse şi sovieticii au contraatacat elementele avansate ale Armatei I-a Panzer, forţându-le să se retragă din oraş şi de lângă râul Mius. Aceasta a fost prima retragere germană importantă din război.
În plină desfăşurare a Operaţiunii Tayphoon, vremea în Rusia s-a înrăutăţit. În a doua jumătate a lunii octombrie au căzut ploi torenţiale, transformând puţinele drumuri, acolo unde ele existau, în mocirle nesfârşite unde se împotmoleau vehiculele germane, caii şi oamenii. La numai 160 de kilometri distanţă până la Moscova, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult când temperatura a scăzut sub zero şi a început să ningă. Vehiculele au început să se mişte din nou, dar oamenii nu erau echipaţi cu haine groase de iarnă. Conducerea germană, care se aşteptase ca această campanie să dureze numai câteva luni, nu asigurase aprovizionarea armatelor cu echipament de luptă pentru iernile geroase ruseşti.
Pe 15 noiembrie, germanii au încercat pentru prima oară să încercuiască Moscova. Pe 27 noiembrie, Armata a 4-a Panzer s-a apropiat la 30 km de Kremlin atingând ultima staţie de tramvai la Himki, în timp ce Armata a 2-a Panzer, deşi a încercat, nu a reuşit să cucerească Tula, ultimul oraş rusesc care stătea în calea ei către capitală. Certuri furioase au marcat diferenţele de opinii dintre Hitler, care insista că atacul asupra Moscovei nu poate fi întrerupt, şi generalii săi, ale căror trupe erau complet epuizate de gerul cumplit. Momentul în care Hitler a început să se descotorosească de generalii care i se opuneau a coincis cu acela în care sovieticii au contraatacat masiv pentru prima oară.
[modifică] Contraofensiva sovietică: iarna anului 1941
Articol principal: Bătălia de la Moscova, A doua bătălie de la Harkov
În timpul toamnei, Jukov a transferat unităţi odihnite şi bine echipate din Siberia şi din Orientul Îndepărtat Sovietic la Moscova. Aceste trupe staţionau în Orientul Sovietic aşteptând un atac nipon, dar serviciile de spionaj au adus dovezi că japonezii deciseseră să atace în Pacificul şi Asia de sud-est. Pe 5 decembrie 1941, aceste întăriri au atacat liniile germane din faţa Moscovei, sprijinite fiind de noile tancuri T-34 şi de lansatoarele de rachete Katiuşa. Trupele sovietice erau pregătite pentru operaţiunile armate de iarnă şi aveau în componenţă şi câteva batalioane de schiori. Germanii îngheţaţi şi epuizaţi s-au retras în debandadă, fiind aruncaţi înapoi până pe 7 ianuarie 1942 între 100 şi 200 de kilometri.
Un nou atac sovietic a fost iniţiat la sfârşitul lunii ianuarie, concentrat pe joncţiunea dintre Grupurile de Armate Nord şi Centru, unde a şi reuşit o rupere a frontului. Coroborat cu atacul dinspre Kaluga spre sud-vestul Moscovei, ofensiva avea ca ţintă Smolenskul, dar germanii au reuşit să se replieze şi să respingă cele două atacuri separat. Un atac al trupelor de paraşutişti asupra oraşului Dorogobuzh aflat sub stăpânirea germană a fost un insucces catastrofal, paraşutiştii care au supravieţuit trebuind să se strecoare către zonele controlate de mişcările de partizani, care începuseră să se întărească în spatele liniilor germane. La nord, sovieticii au încercuit garnizoana germană de la Demiansk, (care a rezistat timp de patru luni fiind aprovizionaţi pe calea aerului), şi au stabilizat frontul în faţa oraşelor Holm, Velizh şi Velikie Luki.
În sud, Armata Roşie a forţat râul Doneţ la Izium şi a cucerit o pungă adâncă de 100 de kilometri. Intenţia era să fixeze Grupul de Armate Sud cu spatele la Marea de Azov, dar iarna s-a îmblânzit şi germanii au fost capabili să contraatace şi să oprească avansarea sovietică, (care aveau o linie de atac prea extinsă), în a doua bătălie de la Harkov.
[modifică] Luptele de pe Don, Volga, şi din Caucaz: vara anului 1942
Articol principal: Bătălia de la Voronej, Bătălia pentru Caucaz, Bătălia de la Stalingrad
Deşi s-au făcut planuri pentru un nou atac asupra Moscovei, pe 28 iunie 1942 s-a iniţiat un atac într-o direcţie diferită. Grupul de Armate Sud a preluat iniţiativa, stabilizând frontul în Bătălia de la Voronej şi după aceea urmând cursul râului Don spre sud. Planul era să asigure mai întâi controlul asupra râurilor Don şi Volga, după care ar fi urmat atacul asupra Caucazului cu bogatele lui câmpuri petrolifere. Vanitatea lui Hitler, dar şi unele considerente operaţionale, l-au făcut pe conducătorul nazist să ordone ca ambele obiective să fie atinse simultan. Rostov a fost recucerit pe 24 iulie, atunci când Armata I Panzer a intrat în luptă, după care atacul a continuat spre sud către Maikop. Ca o parte a acestei operaţiuni mari s-a desfăşurat Operaţiunea Şamil, un plan prin care grupuri de comando echipate precum trupele sovietice ale NKVD-ului au destabilizat apărarea din Maikop, permiţând armatei de tancuri să cucerească oraşul petrolifer fără a întâmpina o opoziţie importantă.
În acest timp, Armata a 6-a s-a îndreptat către Stalingrad, o perioadă îndelungată fără a avea ajutorul Armatei a 4-a Panzer care fusese desemnată pentru a ajuta Armata 1-a Panzer să forţeze Donul. Până când Armata a 4-a Panzer s-a alăturat din nou atacului asupra Stalingradului, apărarea sovietică, (Armata a 62-a, condusă de de Vasili Ivanovici Ciuikov), se întărise. După traversarea Donului, trupele germane au atins Volga pe 23 august, dar în următoarele trei luni, în Bătălia de la Stalingrad , Wehrmachtul nu a reuşit să cucerească integral oraşul, fiind obligat să lupte pentru fiecare stradă, într-o localitate complet transformată în ruine.
Către sud, Armata 1-a Panzer a ajuns la poalele munţilor Caucaz şi pe râul Malka. La sfârşitul lunii august, trupele de vânători de munte români s-au alăturat atacului din Caucaz, în timp ce Armatele a 3-a şi a 4-a române au fost transferate la Stalingrad, după îndeplinirea cu succes a sarcinii de curăţare a litoralului Mării de Azov. Românii au ocupat poziţii pe ambele flancuri ale oraşului pentru a ajuta trupele germane. Datorită conflictelor dintre români şi unguri cu privire la Transilvania, armatele celor două ţări erau separate de Armata a 8-a italiană.. Astfel toţi aliaţii Germaniei erau aici – inclusiv contingentul din Slovacia şi regimentul din Croaţia, ataşate Armatei 1-a Panzer, respectiv Armatei a 6-a germane.
Înaintarea către Caucaz s-a împotmolit, germanii fiind incapabili să atingă obiectivul principal, oraşul Groznîi. S-a schimbat direcţia de atac, s-a traversat râul Malka şi, la sfârşitul lunii octombrie, s-a intrat în Ossetia de Nord. În prima săptămână a lunii noiembrie, în suburbiile oraşului Ordjonikidze, Divizia a 13-a Panzer a fost respinsă şi tancurile au trebuit să se retragă. Ofensiva din Rusia se încheiase.
[modifică] Stalingrad: iarna anului 1942
Articol principal: Bătălia de la Stalingrad, Operaţiunea Saturn, A doua ofensivă Rjev-Sicevka, A treia bătălie de la Harkov
În vreme ce Armatele a 6-a şi a 4-a Panzer luptau să-si croiască drum printre ruinele Stalingradului, armatele sovietice se concentrau pe flancurile oraşului, în special în capetele de pod pe care românii nu reuşiseră să le elimine. De aici, ele au pornit contraatacul pe 19 noiembrie 1942. În Operaţiunea Uranus, două fronturi sovietice au străpuns liniile române şi s-au întâlnit la Kalaci pe 23 noiembrie, prinzând în capcană 300.000 de militari ai Axei. O ofensivă purtată simultan în sectorul Rjev, cunoscută drept Operaţiunea Marte, trebuia să avanseze până la Smolensk, dar a dat greş datorită flerului tactic al germanilor.
Germanii s-au grăbit să transfere trupe spre Rusia într-o încercare disperată de salvare a situaţiei, dar ofensiva nu a putut începe până pe 12 decembrie, timp în care armatele Axei erau înfometate şi prea slabe pentru a putea sparge încercuirea. Operaţiunea Winter Storm, începută viguros de trei divizii de tancuri transferate în zonă, dinspre Kotelnikovo către râul Aksai, s-a împotmolit la 65 de kilometri depărtare de ţinta finală. Pentru a împiedica încercările de aprovizionare şi de scoatere din încercuire a forţelor Axei, sovieticii au decis să-i atace pe italieni, operaţiunea începând pe 16 decembrie. Ceea ce au reuşit a fost să distrugă multe dintre avioanele care transportau provizii la Stalingrad. Scopul foarte limitat al ofensivei sovietice, deşi având ca ţintă finală Rostovul, i-a lăsat lui Hitler suficient timp să retragă Grupul de Armate A din Caucaz şi să-l plaseze pe Don.
Pe 31 ianuarie 1943, cei 90.000 de supravieţuitori ai Armatei a 6-a, (care numărase 300.000 de oameni), s-au predat, în frunte cu Mareşalul de câmp Friedrich Paulus (cunoscut şi sub numele de Friedrich von Paulus). Acesta primise bastonul de mareşal numai cu câteva ore înainte de a se preda, Hitler sperând ca Paulus va lupta pâna la capăt - nici un mareşal german nu mai fusese luat prizonier - sau, aşa cum i se sugerase, se va sinucide. În acel moment contingentul maghiar era total distrus, iar resturile armatelor germane, române şi ale trupelor auxiliare ruseşti au fost luate prizoniere, mulţi dintre ei trebuind să facă faţă acuzaţiilor de a fi fost criminali de război.
Sovieticii au avansat 500 de kilometri de la Don spre vest de Stalingrad, trecând prin Kursk, (cucerit pe 8 februarie 1943) şi prin Harkov (cucerit pe 16 februarie 1943). Hitler, pentru a salva poziţia din sud, a luat decizia să abandoneze intrândul de la Rjev, eliberând suficiente trupe germane pentru a asigura o ripostă eficientă în estul Ucrainei. Contraofensiva lui Manstein, sprijinită de excelent antrenatul Corp Panzer SS echipat cu tancuri Tiger, a pornit pe 20 februarie 1943 şi şi-a croit drum prin Poltava, recucerind Harkovul în a treia săptămână a lunii martie, când a fost oprită de dezgheţul de primăvară. Acest atac a arcuit în mod vizibil frontul, centrul fiind la Kursk.
[modifică] Kursk: vara anului 1943
Articol principal: Bătălia de la Kursk
După eşecul încercării de cucerire a Stalingradului, Hitler a încredinţat autoritatea întocmirii sezonului următor de luptă Statului Major al Armatei Germane şi l-a reinstalat pe Guderian într-un rol de frunte, de această dată ca Inspector al trupelor de tancuri. Dezbaterile dintre generalii Statului Major erau polarizate, iar Hitler era din ce în ce mai enervat de încercarea de a renunţa la punga de la Kursk. El ştia că în ultimele şase luni, poziţiile ruseşti de la Kursk fuseseră întărite puternic cu tunuri antitanc, şanţuri antitanc, mine antipersonal şi antitanc , reţele de sârmă ghimpată, tranşee, cazemate, artilerie şi mortiere. Dacă o ultimă ofensivă a blitzkriegului putea fi efectuată cu succes pe frontul răsăritean, atunci presiunea sovietică ar fi scăzut iar eforturile germanilor se puteau întoarce împotriva ameninţărilor aliaţilor de pe frontul de vest. Înaintarea avea să fie executată din punga de la Orel spre nordul arcului de la Kursk şi dinspre Belgorod spre sud. Amândouă flancurile urmau să conveargă la Tim şi astfel s-ar fi revenit la linia frontului germano-sovietic din iarna 1941 – 1942.
Germanii erau informaţi că rezervele numeroase al Armatei Roşii erau secătuite de luptele din 1941 şi 1942, dar sovieticii recrutau cetăţenii regiunilor proaspăt recucerite şi echipau rapid noi unităţi militare.
Sub presiunea generalilor săi, Hitler s-a lăsat convins să dea atacul de la Kursk, nedându-şi seama că spionii Abwehrului fuseseră dezinformaţi de o campanie concertată dusă pe front de Stavka (Statul Major sovietic) şi de serviciile de contrainformaţii în Elveţia, prin reţeaua Lucy. Când germanii au început operaţiunea, trecuseră luni de zile aşteptând tancuri noi şi alte echipamente, timp în care sovieticii întăriseră punga de la Kurk cu mai multe arme antitanc decât fuseseră adunate la un loc vreodată până atunci.
În nord, toată Armata a 9-a a fost relocată din punga Rjev în punga Orel şi trebuia să avanseze de la Maloarhangelsk la Kursk. Dar aceste forţe nu au reuşit nici măcar să-şi atingă primul obiectiv, cucerirea localităţii Olhovatka aflată la 8 km de locul de pornire. Atacurile avangărzilor Armatei a 9-a au fost înfrânte în câmpurile minate sovietice, iniţial germanii crezând eronat că terenul accidentat ar fi fost singura piedică naturală până la Kursk. Direcţia înaintării a fost schimbată spre Poniri, la vest de Olhovatka, dar Armata a 9-a nu a avut succes nici aici şi a trecut în defensivă odată cu contraatacul sovietic. Pe 12 iulie, Armata Roşie a atacat viguros printre Diviziile a 211-a şi a 293-a pe râul Jijra şi a avansat spre Karacev până în spatele lor şi în spatele oraşului Orel.
Ofensiva dinspre sud, având în avangardă Armata a 4-a Panzer, a avansat mai mult. Înaintând pe ambele maluri ale cursului superior al Doneţului pe două coridoare înguste, unităţile SS Panzer şi Diviziile Grossdeutschland Panzergrenadier şi-au croit drumul prin câmpurile de mine şi zonele accidentate spre Oboian. Rezistenţa îndârjită a sovieticilor a impus o schimbare a direcţiei de atac de la est la vest, dar tancurile Tigers şi Panther au avansat doar 25 de kilometri până să întâlnească rezervele sovietice ale Armatei a 5-a de tancuri lângă Prohorovka. Lupta a început pe 12 iulie cu mii de tancuri angajate în acţiune. La sfârşitul zilei, amândouă armatele rămăseseră pe poziţii. Sovieticii au fost capabili să înlocuiască numărul cumplit de mare de tancuri şi soldaţi pierduţi în luptă, lucru pe care nu au putut să-l facă şi germanii. Îngrijorat de debarcarea aliată din Sicilia, Hitler a retras unităţile SS Panzer din zona sudică a arcului de la Kursk şi asta a fost finalul atacului german din Rusia.
Bătalia de la Kursk a reprezentat o versiune la scară mare a bătăliilor din primul război mondial – infanteria avansând sub focul mitralierelor şi tancuri înaintând sub focul tunurilor antitanc. Cea mai mare parte a tancurilor germane erau modele noi şi netestate, cu echipaje slab antrenate. Noile unităţi de vânători de tancuri, deşi echipate cu tunuri foarte eficiente de 88 mm, nu aveau mitraliere montate în turele pentru apărarea împotriva infanteriei. De aceea deveneau uşor ţinta tunurilor antitanc sovietice poziţionate în tranşee cu o formă arcuită, care asigurau un foc încrucişat ucigător. De cele mai multe ori, aceste poziţii erau protejate de cuiburi de mitralieră, mortiere, şi mici gropi de vulpe, cu câte doi oameni înarmaţi cu mine magnetice antitanc. Astfel era anihilată infanteria germană care nu mai putea proteja în mod eficient tancurile. Această ofensivă majoră a fost ultima pe care Wehrmachtul a fost capabil să o lanseze, orice încercare de mai târziu fiind doar o palidă umbră a acţiunilor armate de mai înainte. În urma înfrângerii, Hitler şi-a pierdut încrederea în generali şi lucrul aceasta, coroborat cu deteriorarea stării sale de sănătate mentală, a avut o influenţă proastă asupra calităţii deciziilor strategice germane.
[modifică] Ucraina: toamna şi iarna anului 1943
Tăvălugul sovietic a continuat cu vigoare avansând în punga germană de la Orel. Diversiunea creată de Divizia Grossdeutschland, favorita lui Hitler,de la Belgorod spre Karacev, nu a reuşit să oprească atacul, şi germanii au luat decizia strategică de a evacua Orelul, (cucerit de Armata Roşie pe 5 august 1943), şi de a se replia către linia Hagen, în faţa Brianskului. La sud, sovieticii au rupt frontul Grupului de Armate Sud din faţa Belgorodului şi s-au îndreptat către Harkov din nou. Unităţile sovietice au depăşit prin flanc tancurile germane şi au înaintat până la Psel iar Harkovul a fost eliberat definitiv pe 22 august.
Forţele germane de pe râul Mius, compuse acum din Armata 1-a Panzer şi reconstituita Armată a 6-a, erau în august prea slăbite pentru a face faţă unui atac şi când sovieticii le-au lovit, au trebuit să se replieze prin regiunea industrială a Donbassului spre Nipru, pierzând resursele minerale şi jumătate din zona agricolă pe care Germania dorise s-o exploateze atunci când a invadat Uniunea Sovietică. În acest moment, Hitler era de acord cu o retragere generală pe linia Niprului, de-a lungul căruia trebuia sa fie Ostwall (Zidul Răsăritean), o linie de apărare similară fortificaţiilor de la frontiera occidentală a Germaniei – Westwall (Zidul Vestic).
Necazul era că Ostwall nu fusese construit încă, iar în vreme ce Grupul de Armate Sud evacuase estul Ucrainei şi începuse retragerea peste Nipru în septembrie, unităţile sovietice îi urmăreau îndeaproape pe germani. Mici unităţi ale Armatei Roşii au forţat râul lat de trei kilometri în mai multe sectoare şi au stabilit capete de pod pe care le-au apărat cu înverşunare. O a doua încercare a sovieticilor de a câştiga teren folosind trupe paraşutate într-o acţiune la Kanev pe 24 septembrie, s-a dovedit la fel de nenorocoasă ca atacul de la Dorogobuj cu 18 luni mai înainte. Paraşutiştii au fost rapid respinşi dar, acoperirea asigurată de ei le-a permis unor unităţi noi de infanterie să treacă Niprul şi să lărgească zonele controlate de sovietici. La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, germanii şi-au dat seama că linia Niprului era imposibil de apărat atâta vreme cât capetele de pod sovietice se întăreau mereu. Oraşele din zona Niprului au fost recucerite de Armata Roşie, Zaporojie fiind primul, urmat la scurtă vreme de Dnepropetrovsk. În ianuarie 1944, zece divizii germane încercuite lângă Cerkasi, au reuşit să se elibereze cu pierderi teribile.
La nord, Grupul de Armate Centru a fost împins înapoi încet de pe Linia Hagen, pierzând mai puţin teritoriu, dar pierzând Brianskul şi, mult mai importantul Smolensk, pe 25 septembrie. Oraşul era cheia de boltă a întregului sistem defensiv german, dar Armatele a 4-a şi a 9-a şi Armata a 3-a Panzer încă mai aveau controlul asupra malului estic al cursului superior al Niprului. Pe frontul Grupului de Armate Nord au fost puţine lupte. Până în ianuarie 1944 a fost recucerit Novgorodul. Până în februarie, Armata Roşie ajunsese la graniţele Estoniei.
În sud, Armata Roşie a ajuns la graniţele României în martie, a recucerit Odessa în aprilie şi Sevastopolul în mai.
[modifică] Belarus: vara anului 1944
Articol principal: Operaţiunea Bagration, Ofensiva Lvov-Sandomir
Pe frontul central, un atac sovietic masiv, Operaţiunea Bagration, a început pe 22 iunie 1944 şi a dus până la urmă la distrugerea Grupului de Armate Centru. Germanii transferaseră unităţi militare în Franţa cu două săptămâni mai înainte, pentru a face faţă invaziei din Normandia. Patru grupuri de armate sovietice, însumând peste 120 de divizii, au zdrobit linia germană slab apărată.
Sovieticii ajunseseră la un raport de 10:1 la tancuri şi de 7:1 la avioane în faţa inamicului. În momemtul declanşării atacului, avantajul numeric şi calitativ al sovieticilor era copleşitor la toate capitolele. Apărarea germană s-a prăbuşit. Capitala Belorusiei, Minsk, a fost eliberată pe 3 iulie, prinzând în capcană 50.000 de germani. Zece zile mai târziu, Armata Roşie a atins graniţa antebelică poloneză. Avansarea rapidă a izolat unităţile Grupului de Armate Nord care luptau în Curlanda.
Ofensiva Lvov-Sandomir a fost lansată pe 17 iulie 1944, germanii retrăgându-se în debandadă din vestul Ucrainei. Ca urmare a răsturnării guvernului progerman al Mareşalului Ion Antonescu pe 23 august 1944, sovieticii au avansat aproape fără luptă prin România, pe 31 august ei intrând în Bucureşti. Pe 12 septembrie, la Moscova, România şi Uniunea Sovietică au semnat un armistiţiu în condiţiile impuse de ruşi. Predarea românilor a rupt în două frontul german sud-estic, ducând la pierderea rapidă a toată zona Balcanilor.
În Polonia, în vreme ce Armata Roşie se apropia de Varşovia, Armata Naţională Poloneză (Armia Krajowa) a lansat Revolta din Varşovia în iulie. Însă Armata Roşie s-a oprit pe Vistula, incapabilă fiind sau nedorind să ajute rezistenţa poloneză. O încercare a Armatei Populare Poloneze (Armia Ludowa, unităţi militare comuniste proaspăt formate) de a elibera oraşul în septembrie a fost respinsă în septembrie cu pierderi grele.
[modifică] Europa Răsăriteană: ianuarie – martie 1945
Articol principal: Ofensiva Vistula-Oder
Armata Roşie a ocupat în cele din urmă, în ianuarie 1945, Varşovia. După trei zile, patru fronturi ale armatei sovietice au început o ofensivă de la Varşovia peste râul Narew. Armata Roşie îi depăşea pe germani cu 9:1 la trupe, 10:1 la artilerie şi 10:1 la tancuri şi artilerie autopropulsată. După patru zile, Armata Roşie a rupt frontul şi a avansat 30 – 40 de kilometri pe zi, cucerind statele Baltice, Danzig, Prusia Răsăriteană, Poznan, stabilind linia frontului la 60 de kilometri est de Berlin, pe râul Oder. Pe 25 ianuarie 1945, Hitler a redenumit trei grupuri de armate. Grupul de Armate Nord a devenit [[Grupul de Armate Curlanda]; Grupul de Armate Centru a devenit Grupul de Armate Nord şi Grupul de Armate A a devenit Grupul de Armate Centru. Noul Grup de Armate Nord a fost împins într-o pungă şi mai mică în jurul Königsberg în Prusia Răsăriteană.
Un contraatac al proaspătului creat Grup de Armate Vistula, sub comanda lui Heinrich Himmler, a eşuat pe 2 februarie, iar sovieticii au intrat în Pomerania şi au cucerit malul drept al râului Oder. În sud, trei încercări de despresurare a oraşului Budapesta au eşuat şi oraşul a fost ocupat de sovietici pe 13 februarie. Germanii au mai contraatacat o dată, Hitler insistând pe sarcina imposibilă de recucerire a Dunării. Până pe 6 martie atacul s-a împotmolit iar Armata Roşie a contraatacat în aceeaşi zi. Pe 30 martie ruşii au intrat în Austria şi au cucerit Viena pe 13 aprilie.
Pe 9 aprilie, 1945 Königsbergul a fost în sfârşit cucerit de Armata Roşie, deşi resturi izolate din Grupul de Armate Nord au mai continuat rezistenţa la Heiligenbeil şi Danzig până la sfârşitul războiului. Cucerirea Königsbergului a permis Frontul al 2-lea Belorus (FB2) al Generalului Constantin Constantinovici Rokossovski să traverseze pe malul drept al Oderului. În primele două săptămâni ale lunii aprilie, sovieticii au reuşit cea mai rapidă redesfăşurare a forţelor din război. Generalul Gheorghi Constantinovici Jukov a concentrat Primul Front Belarus (FB1) de sub comanda sa, care era desfăşurat de la Marea Baltică până Frankfurt de-a lungul Oderului, într-un raion mai mic, în faţa înălţimilor Seelow. Frontul al 2-lea Belorus s-a mutat într-un sector la nord de înălţimile Seelow, sector părăsit de FB1. Pe durata redesfăşurării de forţe au rămas spaţii neacoperite de sovietici, pe unde rămăşiţele Armatei a 2-a germane scăpate din încercuirea de la Danzig au reuşit să se strecoare traversând Oderul. La sud, generalul Ivan Konev a mutat greutatea atacului Frontul 1 Ucrainian (FU1) din Silezia Superioară la nord-vest de râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună 2,5 milioane de oameni (incluzând şi 78.556 soldaţi ai (Armata 1-a Poloneză), 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 de piese de artilerie şi mortiere, 3.255 de lansatoare de rachete Katiuşa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin), şi 95.383 de vehicule, multe de fabricaţie americană.
[modifică] Berlin: aprilie 1945
Articol principal: Bătălia Berlinului
Tot ce mai aveau de făcut sovieticii, era să lanseze o ofensivă pentru a cuceri ceea ce avea să devină Germania Răsăriteană. Ofensiva sovietică avea două obiective. Datorită neîncrederii lui Stalin în intenţiile aliaţilor occidentali de a preda teritoriile cucerite de ei pentru a fi încorporate în zona de ocupaţie sovietică, ofensiva era gândită pe un front larg şi trebuia să avanseze cât mai rapid cu putinţă, pentru a face joncţiunea cu aliaţii cât mai la vest posibil. Dar obiectivul de căpătâi era cucerirea Berlinului. Cele două sarcini erau complementare, deoarece cucerirea rapidă a zonei nu era posibilă decât dacă era cucerit Berlinul. Altă cauză era acea că în Berlin se aflau prăzi importante, printre care programul nuclear german şi Hitler însuşi.
Ofensiva pentru cucerirea Germaniei Răsăritene şi a Berlinului a început pe 16 aprilie cu un asalt asupra liniilor germane de pe râurile Oder şi Neisse. După câteva zile de lupte grele FB1 şi FU1 au rupt frontul german în mai multe puncte şi au năvălit în Germania de Răsărit. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice au completat încercuirea Berlinului şi faza finală a cuceririi Berlinului a început. Pe 25 aprilie FB2 a rupt liniile de apărare ale Armatei a 3-a Panzer la sud de Stettin. Erau liberi să se îndrepte către vest, spre Grupul al 21-lea de Armate Britanic, şi către nord, spre Stralsund, port la Marea Baltică. Divizia de Gardă a 58-a Sovietică din Armata a 5-a de Gardă a făcut joncţiunea cu Divizia de Infanterie a 69-a Americană din Armata 1-a Americană lângă Torgau, pe râul Elba.
Pe 30 aprilie, în timp ce sovieticii îşi croiau drum prin luptă spre centrul berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun şi s-au sinucis, ea luând cianură iar el împuşcându-se. Helmuth Weidling, comandantul apărării Berlinului, a predat oraşul sovieticilor pe 2 mai.
La ora 02:41, în dimineaţa zilei de 7 mai 1945, la sediul cartierului general aliat, Şeful Statului Major German, Generalul Alfred Jodl, a semnat capitularea necondiţionată a Germaniei. În document era inclusă fraza Toate forţele de sub comandă germană vor înceta operaţiunile militare până la ora 23:01, ora Europei Centrale, pe 8 mai 1945. A doua zi, la scurtă vreme după miezul nopţii, Jodl a repetat ceremonia semnării capitulării la Cartierul General Sovietic al lui Jukov. Unele armate germane au refuzat la început să se predea şi au continuat să lupte în Cehoslovacia până pe 11 mai. Al doilea război mondial se terminase în Europa.
În Uniunea Sovietică, sfârşitul războiului era considerat a fi pe 9 mai, când capitularea şi-a făcut efectul după ora Moscovei. Această zi era sărbătoare naţională în Uniunea Sovietică şi mai este încă sărbătorită ca Ziua Victoriei, (în rusă День Победы ), în Federaţia Rusă şi unele ţări post-sovietice.
[modifică] Ocupaţia şi represiunea
Teritoriul uriaş cucerit în 1941 a pus Germania în faţa problemelor de pacificare şi administrare la scară mare. Anumiţi cetăţeni sovietici, în special în republicile ne-slave, dar şi în Ucraina, au întâmpinat cu bucurie pe cuceritori ca eliberatori de sub dictatura stalinistă. Dar ei au aflat că noii stăpâni sunt chiar mai răi decât cei vechi. Mişcările de eliberare naţională nou apărute ale beloruşilor, ucrainienilor, cazacilor şi a altor popoare oprimate din Uniunea Sovietică erau privite cu suspiciune de Hitler. Unele dintre ele au fost cooptate în forţele Axei, altele au fost brutal oprimate. În nici un teritoriu cucerit nu au fost acceptate măsuri de autoguvernare. În loc de astfel de soluţii, ideologii nazişti rasişti au promovat politica estului European colonizat de colonişti germani, cu băştinaşii sortiţi morţii, evacuaţi, sau reduşi la statutul de sclavi.
Anumite regiuni cucerite, precum Ţarile Baltice, au fost încorporate în Marea Germanie. În alte regiuni au fost înfiinţate Comisariate care se ocupau cu jefuirea la maxim a bogăţiilor de tot felul. În septembrie 1941, Erich Koch a fost numit la şefia Comisariatului Ucrainian. Discursul său inaugural a fost clar în ceea ce priveşte politica germană: "Sunt cunoscut ca un câine brutal… Sarcina noastră este să absorbim din Ucraina toate bunurile pe care putem pune mâna… Mă aştept din partea voastră la severitate maximă faţă de popolaţia locală.."
Mai multe mii de civili sovietici au fost executaţi, dar şi mai mulţi au murit de foame pentru că germanii rechiziţionau toate alimentele pentru armatele lor şi nutreţul pentru caii de tracţiune. Atrocităţile faţă de populaţia evreiască au început imediat, aşa numitele Einsatzgruppen fiind trimise să-i adune pe evrei şi să-i împuşte. Elementele antisemite locale au fost încurajate să provoace propriile lor pogromuri. În iulie 1941, unitatea SS a lui Erich von dem Bach-Zalewski a început organizarea sistematică a unor asasinate, printre care asasinarea a 30.000 de oameni la Babi Iar. Până la sfârşitul anului 1941, erau 50.000 de militari care se ocupau cu adunarea şi uciderea evreilor. Dorinţa de a trece la uciderile la scară mare a dus la organizarea Operaţiunii Reinhard din cadrul Soluţiei Finale – maşinăria Holocaustului. În trei ani de ocupaţie, între unu şi două milioane de evrei sovietici au fost exterminaţi. Au fost ţinte al exterminării şi alte grupuri etnice: populaţiile rromă şi sinti.
[modifică] Producţia industrială
Victoria sovietică a fost datorată şi capacităţii industriei sale de a depăşi economia germană, în ciuda uriaşelor pierderi teritoriale şi umane. Planurile cincinale staliniste din deceniul al patrulea al secolului trecut au avut ca rezultat industrializarea zonelor munţilor Ural şi a Asiei Centrale. În 1941, trenurile care transportau trupe către front erau folosite pentru a evacua mii de fabrici din Belarus şi Ucraina spre zonele sigure departe în spatele frontului.
Cum rezervele de bărbaţi care ar fi putut fi mobilizaţi pe front au scăzut dramatic din 1943 şi în continuare, marile ofensive sovietice au ajuns să se bazeze mai mult pe echipamentele de calitate decât pe risipirea de vieţi omeneşti. Creşterea producţiei de materiale de război s-a făcut pe seama scăderii nivelului de viaţă al populaţiei civile – conform principiilor războiului total – cât şi prin ajutorul primit din Anglia şi din Statele Unite prin programul Lend-Lease.
Germania, incapabilă să ţină pasul cu ritmul producţiei sovietice de război, a ales să crească foarte mult calitatea. (În 1943 Uniunea Sovietică a produs 24.000 de tancuri fată de cele 13.000 produse de Germania.) Această abordare a dus la proiecte de mare succes, precum uriaşul tanc Tiger I şi arma antitanc panzerfaust. Aceasta a permis soldaţilor germani să lupte în condiţiile unui foarte mare dezavantaj numeric până când uriaşele pierderi din 1944 au secătuit definitiv rezervele materiale şi umane.
| Al doilea război mondial | ||||||||||
| Teatre de luptă | Evenimente pricipale | Articole specifice | Participanţi | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
Preludiu: Principalele fronturi: Cronologie: |
1939: 1940: 1941: 1942: 1943: 1944: 1945: |
• Blitzkrieg Impactul asupra civililor: Urmări: |
Aliaţii Axa |
|||||||
|
||||||||||
[modifică] Vezi de asemenea
- Cronologie a Frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial
- Furtuna din august, campania sovietică din Manciuria împotriva Japoniei.
[modifică] Legături externe
- Hărţi ale desfăşurării războiului pe frontul de răsărit
- Erinnerungen des Leutnants d.R. Wilhelm Radkovsky 1940-1945
| Campanii şi teatre de război în al doilea război mondial |
| Europa |
| Polonia | Danemarca şi Norvegia | Războiul ciudat | Franţa şi ţările Benelux | Anglia |
| Frontul de răsărit 1941-45 | Frontul de vest 1944-45 |
| Asia-Pacific |
| China | Asia de sud-est | Oceanul Pacific | Oceanul Pacific de sud-vest |
| Orientul mijlociu, Mediterana şiAfrica |
| Marea Mediterană | Africa de est | Africa de nord | Africa de vest | Balcani Siria-Liban | Madagascar | Italia |
| Altele |
| Oceanul Atlantic | Bombardamente strategice | Raiduri şi incursiuni |
| Războaie contemporane |
| Războiul civil chinez | Războiul de iarnă | Războiul în continuare |
