Cazac

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Nu confundaţi cu Kazah.

Cazacii erau un grup multietnic care trăia în stepele sudice al Europei Răsăritene şi ale Asiei ruseşti, care au devenit renumiţi pentru dorinţa lor de autoguvernare şi pentru măiestria militară, în special în domeniul luptei călare. De asemenea, prin cazac poate fi numit şi soldatul unei unităţi militare căzăceşti.

Numele de cazac a intrat în limbile europene prin francezul cosaque, probabil via limba poloneză (kozak), iar nu prin limba rusă (казак – kazak). Cuvântul este derivat din cuvântul turcic quzzaq, care este tradus prin "adventurier" sau "om liber". Acest cuvânt a fost descoperit menţionat pentru prima oară într-o cronică rutenă din 1395. Cazaci (qazaqlar) se numeau şi apărătorii frontierelor din Hanatul Kazanului.

Cazacii au devenit cunoscuţi în Europa Occidentală la mijlocul secolului al XVII-lea ca urmare a marei revolte a zaporojenilor conduşi de Bogdan Hmelniţki împotriva statului polono-lituanian ([1], [2], [3], [4]), care a zguduit fundaţiile geopolitice ale Europei Răsăritene.

Au devenit faimoşi cazacii (în limba rusă: каза́ки, kazaki) de pe Don, Terek şi din regiunile Uralului, ca şi din Siberia, pe care aceşti aventurieri şi oameni liberi au colonizat-o în secolul al XVII-lea. Numărul cazacilor a crescut continuu, în special în perioada medievală târzie, lor alăturânduse numeroşi iobagi ruşi (dar nu numai), care fugiseră de pe moşiile stăpânilor lor. Până în cele din urmă, cazacii au devenit apărători ai graniţelor etnice şi de stat. Cazacii au fost înrolaţi în armata regulată rusă din secolul al XVIII-lea până la începutul celui de-al XIX-lea. În timpul războiului civil din Rusia, ei au lupta în ambele tabere, deşi trebuie spus că armata cazacilor de pe Don a fost principala forţă care s-a împotrivit bolşevicilor. Ca urmare a victoriei celor din urmă, în vremurile sovietice, cultura cazacilor a fost subiectul persecuţiilor comuniştilor, iar populaţia căzăcească a trebuit să supravieţuiscă mai multor valuri de foamete. În preajma celui de-al doilea război mondial, regimentele căzăceşti au fost reînfiinţate. În momentul de faţă, în Rusia, cazacii sunt priviţi ori ca urmaşi etnici ai vechilor cazaci, ori ca urmaşi ai vechilor soldaţi de frontieră. Ultima categorie este evidenţiată în mod separat în armata rusă, din rândurile acesteia făcând parte aproximativ 150.000 de cazaci. Aproape un milion de descendenţi ai cazacilor se mândresc azi cu originea lor, tradiţiile căzăceşti trăind o perioadă de puternică revigorare, în mod special in sudul Rusiei.

O mare faimă au şi cazacii ucrainieni, (în limba ucrainiană: козаки́, kozaki) ai armatei zaporojene, care trăiau în stepele din sudul Ucrainei de azi. Numărul lor a crescut în mod explosiv între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, alimentat fiind de valurile succesive de boieri ruteni sărăciţi , negustori şi iobagi fugiţi de pe moşiile stapânilor feudali polono-lituanieni. Cazacii zaporojeni au jucat un rol important în geopolitica europeană prin conflictele sau alianţele lor cu statul polono-lituanian, Cnezatul Moscovei sau Imperiul Otoman. Deşi, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, cei mai mulţi cazaci zaporojeni s-au mutat în regiunea Kuban din Rusia şi deşi ei nu se consideră ucrainieni, mulţi istorici îi consideră ca precursori ai naţiunii moderne ucrainiene. În zilele noastre, există în Ucraina o serie de organizaţii care încearcă să revigoreze stilul de viaţă căzăcească.

Mai puţin cunoscuţi sunt cazacii polonezi (kozacy) şi cazacii tătari (nağaybäklär).

În armata poloni-lituaniană, un anumit tip de cavalerie uşoară era numită cazaci.

Cuprins 1 Istoric 1.1 Originile 2 Cazacii ruşi 2.1 Aşezările căzăceti 2.2 Cazacii în timpul ultimilor ani ai Imperiului Rus 2.3 Cazacii după revoluţia din Rusia 3 Oraganizarea cazacilor 4 Cazacii şi religia 5 Imaginea populară a cazacilor 6 Terminologie 6.1 Cazacii ucrainieni 6.2 Cazacii ruşi 7 Note 8 Vezi şi: 9 Legături externe

[modifică] Istoric

[modifică] Originile

Nu este încă clar când au început popoarele slave să se aşeze în câmpiile joase ale râurilor Don şi Nipru. Este puţin probabil să se fi întâmplat mai înainte de secolul al XIII-lea, când atacul mongolilor a spulberat puterea cumanilor şi a altor popoare turcice din zonă.

Grupurile protocazace au ajuns în teritoriile de azi ale Ucrainei pe la mijlocul secolului al XIII-lea. În 1261, unele triburi slave care trăiau între Nistru şi Volga erau menţionate în cronicile rutene. Consemnările istorice ale prezenţei cazacilor mai înainte de secolul al XVI-lea sunt relativ puţine. În secolul al XV-lea, societatea cazacilor era descrisă ca o federaţie neconsolidată de comunităţi independente, cu armate locale, total independente de statele vecine – Polonia, Marele Cnezat al Moscovei ori Hanatul Crimeii.

În secolul al XVI-lea, aceste societăţi s-au unit în două organizaţii teritoriale independente mari şi câteva mai mici, autonome:

• cazacii zaporojeni, centraţi în jurul coturilor cursului inferior al Niprului, (pe teritoriul de azi al Ucrainei), cu capitala fortificată Zaporojian Sici. Ei au primit recunoaşterea oficială ca stat – Armata Zaporojiană – prin tratatul cu Polonia din 1649.
• Statul cazacilor de pe Don, pe cursul inferior al râului Don, care separa Marele Cnezat al Moscovei de statele nogailor, vasalii Imperiului Otoman. Capitala acestui stat era Cerkassl, mutată mai târziu la Novocerkassk.

Unele documente istorice se referă la aceste state ca la nişte naţiuni suverane cu o cultură militară unică, a căror principală sursă de venit erau raidurile de jaf în statele vecine. Ei au devenit renumiţi prin raidurile împotriva Imperiului Otoman şi a vasalilor acestuia, însă trebuie spus că ei nu se sfiau să jefuiască şi vecinii creştini. Acţiunile lor au făcut să crească starea de insecuritate de-a lungul graniţei sudice a statului polono-lituanian, în aşa numita Kresy, ceea ce a dus la o stare aproape continuă de război de-a lungul întregii existenţe a celor două entităţi statale.

În 1539, Marele Duce Vasili al II-lea a cerut sultanului otoman să-i potolească pe cazaci, dar sultanul a replicat: "Cazacii nu-mi jură supunere mie, iar ei trăiesc aşa cum le place lor." În 1549, ţarul Ivan cel Groaznic a răspuns cererii sultanului de a opri acţiunile agresive ale cazacilor de pe Don: "Cazacii de pe Don nu sunt supuşii mei, ei pornesc la război sau trăiesc în pace fără a-mi da mie de ştire." Este adevărat că de-a lungul timpului, atât Rusia, cAt şi Polonia sau Imperiul Otoman au încercat să folosească în propriul interes acţiunile războinice ale cazacilor. Cazacii erau oricând gata să jefuiască un vecin mai slab sau aproximativ egal ca forţă militară, deşi în secoluil al XVI-lea, în perioada de glorie a Republicii polono-lituaniene, cazacii zaporojieni au fost consideraţi supuşi ai uniunii statale. Cazacii înregistraţi au făcut parte din armata polono-lituaniană până în 1699.

Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, relaţiile dintre statul polono-lituanian şi Imperiul Otoman, care erau tensionate, s-au înrăutăţit şi mai rău odată cu creşterea numărului de acţiuni independente antiturceşti al cazacilor. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cazacii începuseră raiduri împotriva teritoriilor otomane sau ale vasalilor acestora. Deşi erau supuşii statului polono-lituanian, ei nu puteau fi controlaţi de puterea centrală. Pe de altă parte, tătarii care trăiau ca vasali ai otomanilor în zonele de graniţă ale Rzeczpospolitei, lansau raiduri de jaf pe teritoriul acesteia din urmă, în special în teritoriile mai slab populate din zona de sud-est. Piraţii cazaci lansau raiduri de jaf în porturile comerciale otomane, aflate la o distanţă de până la două zile de navigaţie de la gura de vărsare a Niprului. În 1615, cazacii au reuşit să atace zona din suburbiile Constantinopolului. Tratatele semnate în mai multe rânduri între otomani şi polono-lituanieni asigurau încetarea acţiunilor agresive ale cazacilor şi tătarilor, dar de nici o parte a graniţei aceste prevederi nu au fost aplicate. Prin înţelegirle pe care au fost forţaţi să le semneze de partea poloneză, cazacii au fost de acord să-şi distrugă vasele şi să înceteze raidurile. Bărcile arse au fost reconstruite rapid, cazacii glorificând raidurile de jaf şi luarea de pradă de război. În aceste vremuri, Imperiul Habsburgic angaja câteodată pe cazaci pe ascuns să atace Imperiul Otoman cu scopul nedeclarat de a uşura presiunea turcească asupra propriilor graniţe. Cazacii şi tătarii se duşmăneau reciproc datorită distrugerilor făcute de cealaltă parte de raidurile de jaf. Atacurile cazacilor erau urmate de represaliile tătarilor şi invers, totul într-o succesiune care părea că nu mai are sfârşit. Haosul care urma acestor acţiuni de represalii au transformat graniţa de sud a statului polono-lituanian într-o zonă de război, ceea ce a dus la izbucnirea unor războaie de amploare, precum a fost cazul războaielor magnaţilor moldoveni, bătălia de la Cecora sau războaiele din 1633-1634.

Numărul cazacilor a crescut odată cu fuga ţăranilor iobagi de pe moşiile stăpânilor polono-lituanieni. Încercările sleahtei de a iobăgi cazacilor zaporojieni a dus la erodarea loialităţii acestora faţă de statul polono-lituanian. Ambiţiile cazacilor de a li se recunoaşte statutul de egalitate cu şleahta au fost respinse în mod constant, iar planurile de transformare a Uniunii statale polono-lituaniene într-o federaţie cu trei subiecţi egali (polonezi, lituanieni şi cazaci) nu au fost finalizate. Legăturile istorice puternice ale cazacilor cu creştinismul răsăritean ortodox într-un stat dominat de catolicism au dus la creşterea tensiunilo, în special când politica oficială religioasă a încetat să mai fie tolerantă şi s-a trecut la reprimarea bisericii ortodoxe, ceea ce i-a transformat pe cazaci în anticatolici convicnşi. De aici până la atitudini antipoloneze nu a fost decât un pas.

Loialitatea scăzută a cazacilor şi aroganţa şleahtei faţa de cazaci a dus la câteva revolte ale acestora din urmă împotriva statului federal la începutul secolului al XVII-lea. Refuzul îndărătnic al regelui polonez de a extinde registrul căzăceşti a fost picătura care a făcut să se reverse paharul. A izbucnit cea mai violentă revoltă căzăcească, răscoala condusă de Bogdan Hmelniţki, care a început în 1648. Răscoala a devenit parte a unei serii de evenimente catastrofice pentru statul polono-lituanian, cunoscute ca Potopul, evenimente care au dus la dezintegrarea Republicii. Rebeliunea s-a încheiat prin semnarea tratatul de la Pereiaslav din 1654, prin care cazacii au jurat credinţă ţarului Rusiei, acesta din urmă garantând protecţia drepturilor căzăceşti, recunoaşterea starşinei (starea de nobil) şi a autonomiei locale.ipereaslav}}

În 1651, în faţa ameninţărilor crescute din partea polonezilor, părăsiţi fiind de aliaţii tătari, cazacii conduşi de Hmelniţki au cerut ţarului să incorporeze Ucraina ca ducat autonom în statul rus. Detaliile uniunii au fost negociate la Moscova. Cazacilor li s-a garantat o largă autonomie, iar ei, ca şi celelalte grupuri sociale din Ucraina, au primit permisiunea să pătreze toate drepturile şi privilegiile pe care le avuseseră sub domnia poloneză.[5] Încercările ulterioare ale polonezilor de a relua alianţa polono-căzăcească şi de creare a Uniunii statale polono-lituaniano-rutene s-au dovedit nişte eşecuri, în ciuda semnării tratatului de la Hadziacz (Hadiaci), tratat aprobat de regele Poloniei, Seim şi de unii nobili cazaci, în frunte cu atamanul Ivan Vihovski.[6] Atitudinea nobilimii căzăceşti în legătură cu prevederile tratatului a fost puternic divizată, iar printre cazacii de rând, acest tratat era extrem de nepopular. Tratatul s-a dovedit un eşec total.

În cadrul statului rus, Armata zaporojiană a fost împărţită în două republici semiautonome: hatmanatul căzăcesc şi Zaporojie (cu un grad de independenţă mai ridicat). O organizaţie căzăcească a fost înfiinţată şi în colonia rusească Slobojanşcina (Ucraina Liberă). Cu timpul, aceste organizaţii şi-au pierdut autonomia, pentru ca independenţa lor să fie abolită de împărăteasa Ecaterina a II-a la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Hatmanatul a devenit gubernia Malorossia (Mica Rusie), Slobojanşcina a devenit Regiunea Harkov, iat Zaporojie a fost absorbit de Malorossia. În 1775, armata zaporojiană a fost dizolvată, iar liderilor cazaci li s-au echivalat titlurile cu cele ale nobilimii ruse. Cei mai mulţi zaporojieni s-au mutat şi au colonizat stepele Kubanului, ceea ce a fost un uriaş pas înainte crucial pentru colonizarea rusă a Caucazului. Unii dintre zaporojieni s-au refugiat la sud de Dunăre, (teritoriu aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman), pentru a forma o nouă armată dar, până în cele din urmă s-au alăturat fraţilor lor din Kuban.

Cât timp au stat în sudul Dunării, noua armată formată la sfârşitul anului 1778 număra cam 12.000 de cazaci, iar aseşezările lor au fost aprobate de sultan în schimbul jurămintelor de supunere depuse de liderii noilor colonişti. Conflictele interne izbucnite în legătură cu loialitatea jurată sultanului, dar şi manevrele politice ruseşti, a dus la ruptura în cadrul acestei comunităţi. După ce unii dintre cazacii fugari s-au reîntors în Rusia, ei au fost folosiţi pentru formarea unor unităţi militare noi, care îi incorpora şi pe grecii albanezi şi tătarii crimeeni. Până la urmă, după războiul ruso-turc din 1787–1792, cei mai mulţi dintre cazaci au fost încadraţi în Armata cazacilor Mării Nregre, care a fost mutată până în cele din urmă în stepele Kubanului. Restul cazacilor care se refugiaseră în Delta Dunării s-au reîntors în Rusia în 1828 şi au fondat Armata cazacilor Azovului între Berdiansk şi Mariupol. În 1864, toţi aceşti cazaci au fost colonizaţi în nordul Caucazului şi s-au alăturat Armata cazacilor de la Kuban

[modifică] Cazacii ruşi

Teritoriul de baştină a cazacilor este definit ca zona care se întinde între linia unor oraşe-cetăţi la marginea stepei şi care se întinde de la cursul mijlociu al râului Volga şi Tula, spre sud, extinzându-se către Nipru, prin Pereiaslavl. Această zonă a fost colonizată de o populaţie care practica o diversitate de meşteşuguri şi afaceri.

Aceşti oameni, trebuind să facă faţă în mod constant ameninţării tătarilor din stepele aflate la frontiere, au fost numiţi cu numele cazac, de origine turcică, nume care a fost extins la şi laalţi oameni liberi din nordul Rusiei. Cea mai veche menţiune a cazacilor din oraşul rusesc Riazan, care au luat parte la luptele contra tătarilor, este din 1444. în secolul al XVI-lea, cazacii, (mai întâi cei din Riazan), au fost grupaţi în comunităţi militare şi comerciale în stepele deschise şi au început să migreze în regiunea râului Don^[7]

Cazacii au servit ca trupe de graniţă şi apărători ai oraşelor, forturilor, aşezărilor şi punctelor comerciale întite şi au devenit o parte integrantă a armatei ruse. În secolul al XVI-lea, pentru a apăra zonele de frontieră de năvălirile tătarilor, cazacii făceau servicu de patrulare şi observaţie a mişcărilor hoardelor de tătari şi nogai din regiunile de stepă.

Cazacii ruşi au jucat un rol important în colonizare de către Imperiul Rus, între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea, a Siberiei, (în special datorită lui Ermak Timofeevici), Caucazului şi a Asiei Centrale. Cazacii au fost folosiţi ca ghizi de către cele mai multe expediţii ale geografilor, negustorilor sau topografilor. În 1648, cazacul Simeon Dejnev a deschis trecerea dintre Asia şi America de Nord. Cazacii au avut un rol de primă mărime în toate războaiele din secolele XVII-XIX, aşa cum au fost războaiele ruso-turce sau războaiele ruso-persane.

În timpul invadării Rusiei de armatele napoleoniene, cazacii au fost cei mai temuţi adversari ai francezilor. Cazacii au luat parte la războiul de partizani în teritoriul cucerit vremelnic de Napoleon, atacând liniile de comunicaţie şi convoaiele de aprovizionare. Aceste atacuri, purtate de cazaci, de militari din cavaleria uşoară rusă şi din alte unităţi, au fost unele dintre primele exemple de aplicare a tacticilor războiului de guerilă şi, într-o oarecare măsură, a tacticilor operaţiunilor speciale, aşa cum le numim astăzi.

Occidentalii avuseseră puţine contacte cu cazacii până la ocuparea Moscovei în 1814. cum erau, fără nicio îndoiala, cei mai exotici luptători ai armatei ruse din punctul de vedere al francezilor, cazacii s-au bucurat de o mare atenţie şi notorietate, în parte legată de presupusele lor excese din timpul campaniei din 1812.

[modifică] Aşezările căzăceti

Cazacii ruşi au înfiinţat numeroase aşezări (numite staniţe) şi fortăreţe de-a lungul "frontierelor primejduite": fortul Vernii (Almatî, Kazahstan) în Asia Centrală, Groznîi în Caucazul de nord, fortul Alexandrovsk (Fort Şevcenko, Kazahstan), Krasnovodsk (Turkmenbaşi, Turkmenistan), staniţa Novonikolaevskaia (Bautino, Kazahstan), în [[regiunea Uralilor şi pe malurile râurilor Işim, Irtîş, Ob, Enissei, Lena, Amur, Anadîr (Ciukotka) şi Ussuri şi multe altele.

[modifică] Cazacii în timpul ultimilor ani ai Imperiului Rus

La sfârşitul secolului al XIX-lea, comunităţile căzăceşti se bucurau de privilegiul scutirii de taxe, având în schimb obligaţii militare pentru o perioadă de 20 de ani (18 ani din 1909). Doar cinci ani trebuiau petrecuţi în unităţi militare regulate, restul fiind petrecut ca rezervişti. La începutul secolului al XX-lea, peste 4,5 milioane de cazaci erau organizaţi în armate regionale separate. În 1914, organizarea militară a cazacilor era următoarea:

• Cazacii de pe Don (anul de înfiinţar: 1570),
• Armata cazacilor din Urali, 1571
• Armata cazacilor de pe Terek, 1577
• Cazacii din Kuban, 1696
• Cazacii din Orenburg, 1744
• Cazacii din Astrahan, 1750
• Cazacii siberieni, (începutul anilor 1750)
• Cazacii de pe Linia Gorkaia (de pe râurile Işim şi Irtîş, consideraţi uneori ca parte a fortificaţiilor cazacilor siberieni, aproximativ 1753)
• Cazacii din Baikal, 1851
• cazacii de pe Amur, 1858
• Cazacii din Semiriecensk, 1867
• Cazacii de pe Ussuri, 1889

Fiecare armată avea uniforma sa specială de culoare gri, albastră, roşie, purpurie, galbenă sau albastră deschisă. În principal, uniforma era formată dintr-o tunică largă şi pantaloni bufanţi, specifice trupelor regulate ruseşti în perioada 1881-1908. Spre deosebire de majoritatea cazacilor, cei din armatele caucaziene (Kuban şi Terek) purtau mantale lungi (cherkesska) împodobite cu cartuşiere ornamentale şi căciuli conice din blană, uniformă care a devnit cea mai cunoscută în lume. Cei mai mulţi cazaci erau cavalerişti, dar existau şi câteva unităţi de infanterie şi artilerie. Trei regimente de cazaci formau Garda Imperială, printre aceştia aflându-se Konvoi — escorta înarmată a ţarului.

Credinţa cazacilor că sunt o comunitate separată de elită le dădea acestora un foarte puternic sentiment de loialitate faţă de guvernul tarist. De aceea, unităţile de cazaci erau foarte des folosite pentru înăbuşirea revoltelor interne, în special în perioada de tulburări muncitoreşti şi ţărăneşti din anii 1905-1906. Guvernul imperial depindea în mare măsură de serviciile cazacilor, deşi, la începutul secolului al XX-lea, comunităţile lor separate şi serviciul lor militar semifeudal erau privite din ce în ce mai mult ca depăşite. Armata regulată nu-i privea cu ochi buni pe cazaci, considerându-i indisciplinaţi şi antrenaţi necorespunzător. ca urmare, unităţile de cazaci erau deseori divizate în subunităţi mai mici folosite pentru cercetare, transmiterea de mesaje, sau garzi de corp pitoreşti. La izbucnirea revoluţie din februarie 1917, cazacii păreau că au fost în egală măsură deziluzionaţi de conducerea ţaristă ca restul populaţiei, iar regimentele de cazaci din Sankt Peterburg s-au alăturat ridicării populare. Deşi doar câteva unităţi căzăceşti au fost implicate în mod direct, trădarea lor, în special a gărzii personale a ţarului, (Konvoi), s-a dovedit o lovitură năucitoare pentru conducătorii ruşi în frunte cu ţarul Nicolae şi i-au grăbit împăratului abdicarea.

[modifică] Cazacii după revoluţia din Rusia

În războiul civil care a urmat revoluţiei bolşevice, cazacii s-au aflat în ambele tabere implicate în conflict. Numeroşi ofiţeri şi cazaci cu experienţă au luptat de partea albilor, în vreme ce unii cazaci, în special cei mai săraci au luptat în Armata Roşie, (aşa cum a fost comandantul Semion Budionnîi). După înfrângerea Armatei Albe, noul regim, care îi considera pe cazaci o ameninţare, a trecut la o politică de decazacizare (raskazacivanie). Teritoriile locuite de cazaci au fost împărţite între diversele noi republici autonome ale minorităţilor naţionale, încurajând de asemenea colonizarea regiunilor căzăceşti cu cetăţeni de altă etnie. Acest sistem a fost aplicat în special în zonele locuite de cazacii de pe Terek. Pământurile căzăceşti erau de cele mai multe ori foarte fertile, iar în timpul campaniilor de colectivizare, mulţi cazaci au fost declaraţi kulaci. Foametea din 1933 a lovit în mod deosebit teritoriile Donului şi Kubanului. Autorul Michael Kort afirma într-o lucrare de istorie sovietică: "În anii 1919 şi 1920, dintr-un total de aproximativ 3 milioane de oameni, regimul bolşevic a ucis sau deportat între 300.000 şi 500.000 de cazaci. "^[8]

Totuşi, în 1936, în urma presiunilor unor urmaşi ai cazacilor, lideri comunişti importanţi, aşa cum era Semion Budionnîi, s-a luat hotărârea de a reintroduce forţele cazacilor în rândurile armatei regulate, de această dată în rândurile Armatei Roşii. În timpul celui de-al doilea război mondial, cazacii s-au aflat din nou în ambele tabere aflate în conflict, cei mai mulţi dintre colaboratorii armatei germane provenind din rândurile refugiaţilor din fosta Armate Albe. Cazacii din Armata Roşie au luptat pe teatrul de război sudic, unde stepele deschise se potriveau perfect deprinderilor lor de cecetaşi. Un detaşament de cazaci a mărşaluit prin Piaţa Roşie în timpul faimoasei parade a victoriei din iunie 1945.

Unul dintre cele mai importante grupuri de cazaci care a luptat de partea germanilor în Wehrmacht a fost Corpul de cavalerie al XV-lea, aflat sub comnducerea generalului german Helmuth von Pannwitz. Acest corp de cazaci a luptat împotriva partizanilor iugoslavi. Ei s-au predat armatei britanice în 1945 în Austria, temându-se de represiunile sovietice. Dar, în acele vremuri, colaboratorii naziştilor nu erau priviţi cu prea multă simpatie, pe seama lor fiind puse numeroase din atrocităţile comise împotriva luptătorilor mişcărilor de rezistenţă din Europa Răsăriteană. Ei au fost predaţi guvernului sovietic, care i-a trimis în lagăre sau i-a condamnat la moarte. La sfârşîtul războiului, americanii şi britanicii au hotărât să "repatrieze" mai mult de 150.000 de cazaci, (bărbaţi, femei şi copii), în Uniunea Sovietică. Mulţi dintre aceşti cetăţeni nu fuseseră niciodată cetăţeni sovietici. Această acţiune a fost numită trădarea cazacilor sau trădarea secretă.

După terminarea războiului, unităţile căzăceşti, alături de restul unităţilor de cavalerie, au fost considerate demodate şi au fost desfiinţate. În perioada postbelică, cazacii şi urmaşii lor au fost consideraţi doar simpli ţărani, iar cei care trăiau în republicile autonome ale minorităţilor au părăsit aceste regiuni, migrând către regiunile cu majoritate rusească.

În perioada perestroicăi gorbacioviste, mulţi urmaşi ai cazacilor au devenit susţinători entuziaşti ai renaşterii tradiţiilor lor naţionale. În 1988, a fost aprobată o lege prin care erau permise reînfiinţarea unor foste armate căzăceşti şi formarea altora noi. Atamanul celei mai mari armate, (Armata de pe Don), a primit rangul de mareşal şi dreptul de a forma o nouă armată. Cazacii au participat activ la toate conflictele care au izbucnit în perioada postsovietică în Transnistria, Abhazia, Ossetia de Sud, Kosovo şi Cecenia.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, eforturile de reînviere a tradiţiilor cazacilor au continuat. În aprilie 2005, preşedintele rus Vladimir Putin a introdus spre aprobare în Duma de Stat legea "Despre servicul de stat al cazacilor ruşi". Legea a fost aprobată la prima lectură pe 18 mai 2005. Astfel, cazacii au ajuns mai aproape de dezideratul de creare a unui teritoriu autonom.

[modifică] Oraganizarea cazacilor

În vremurile de început, cazacii erau comandaţi de un ataman, (mai apoi numit hatman). El era ales de adunarea comunităţilor în Rada cazacilor, care mai alegea şi alţi oficiali: judecătorul, scribul, funcţionarii mai puţin importanţi şi chiar şi preoţii. Simbolul puterii atamanului era buzduganul de ceremonie, bulava.

După împărţirea Ucrainei de-a lundul Niprului ca urmare a tratatului polono-rus de la Andrusovo din 1667, cazacii s-au împărţit în cazacii de pe malul drept şi cei de pe malul stâng.

Atamanul avea puteri executive, iar în timp de război era comandantul suprem al armatei. Puterea legislativă era deţinută de Rada. Ofiţerii cei mai în vârstă erau numiţi starşina. Datorită absenţei legilor scrise, cazacii se guvernau conform "tradiţiilor căzăceşti", o serie de legi nescrise.

Societatea căzăcească era puternic militarizată. Naţiunea era numită voisko (armată) şi era împărţită în districte regimentale, de companie şi de subunităţi săteşti – polcuri, sotnii şi staniţe.

Fiecare aşezare a cazacilor, singură sau impreună cu aşezările învecinate, forma una sau mai multe unităţi militare de cavalerie uşoară, fiind gata să răspundă la orice ameninţare în foarte scrtă vreme.

[modifică] Cazacii şi religia

Marea majoritate a cazacilor era de credinţă ortodoxă, deşi exista şi o minoritate de credinţă musulmană. Relaţia dintre cazaci şi Biserica Ortodoxă Rusă a fost foarte trainică, fiecare parte influenţând-o pe cealaltă extrem de puternic de-a lungul istoriei. În mod tradiţional, cazacii erau consideraţi apărătorii Bisericii şi creştinilor, atât ai ortodocşilor cât şi ai catolicilor.

Deşi cazacii au fost consideraţi uneori xenofobi, unii dintre ei s-au adaptat rapid la cultura şi obiceiurile popoarelor învecinate^[9], în mod special cazacii de pe Terek, care au fost puternic influenţaţi de triburile nord-caucaziene. Casătoriile între cazaci şi localnici (nativi sau colonişti necazaci) erau frecvente, de multe ori rasa sau originea neavând importanţa, uneori nici măcar religia neîmpiedicând căsătoriile mixte. Unul dintre comandanţii Armatei Voluntare, generalul Bogaevski amintea in cartea sa de cazul unui sotnic, Hoperski, de origine etnică chineză, adus din Manciuria după încheierea Războiul ruso-japonez din 1904-1905 la o vârstă fragedă, adoptat şi crescut de o familie de cazaci. ^[10]

[modifică] Imaginea populară a cazacilor

Cazacii au fost idealizaţi de romantici care îi considerau oameni liberi, nesupuşi autorităţii statului, lupta lor împotriva inamicilor Ucrainei şi Rusiei contribuind la imagine lor favorabilă. Pentru alţii însă, cazacii au fost simbolul represiunii, datorită rolului jucat de ei înăbuşirea revoltelor populare din Imperiul Rus, ca şi datorită unor atitudini antisemite.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, mulţi ruşi au început să-i considere pe cazaci apărătorii suveranităţii Rusiei. Cazacii nu numai că au reînfiinţat armatele lor, dar au preluat şi îndatoririle miliţiei şi chiar şi a administraţiei locale în teritoriile locuite de ei. Armata Rusiei profită din plin de sentimentele patriotice ale cazacilor şi, de vreme ce armatele lor devin din ce în ce mai mari şi mai bine organizate, cedează acestora din urmă o parte a surplusului de echipament şi de tehnică militară. Cazacii joacă şi un foarte important rol cultural în sudul Rusiei. De vreme ce populaţia rurală rusă din regiunile Rostov, Krasnodar şi Stavropol este formată aproape în exclusivitate din urmaşii cazacilor, regiunea este cunoscută, (chiar şi pe vremea sovietică), pentru disciplină, criminalitatea redusă şi sentimentele conservatoare, ca şi pentru religiozitatea crescută şi pentru rata de alfabetizare foarte ridicată. Ca urmare, cazacii au început să fie consideraţi reprezentanţi ai ordinei, şi în unele cazuri ai speranţei, în special prin comparaţie cu armata regulată, foarte nepopulară printre tineri.

În Ucraina, unde cazăcimea reprezintă o moştenire istorică şi culturală, există încercări de recreaare a imaginii cazacilor ucrainieni, imagine care a supravieţuit perioadei sovietice prin diferite imagini de propagandă, ca aceea care glorifică Rada de la Pereiaslvl. În zilele noastre, guvernul sprijină activ această tendinţă, prin folosirea ca simbol naţional al buzduganului bulava, sau prin restaurarea insulei Hortiţia, unde se afla odinioară faimoasa Zaporojian Sici.

Referiri la cultura cazacilor abundă în literatura rusă şi cea ucrainiană, în mod special în lucrările lui Nicolai Gogol, Taras Şevcenko şi Mihail Şolohov. Scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz, în romanul Prin foc şi sabie, crează personajul principal Bohun, un cazac curajos şi disperat.

[modifică] Terminologie

[modifică] Cazacii ucrainieni

• Hatman – conducătorul suprem al aczacilor ucrainieni.
• Koşovi Otaman – conducător al Armatei Zaporojiene.
• Starşina – nume general pentru ofiţerii superiori.
  • polkovnik – şeful unei unităţi militare teritoriale – "polk". Gradul său militar este asimilat cu cel de general al armatei regulate. Este membru al starşina
  • pisar – secretar. Membru al starşina.
  • suddia – judecător. Membru al starşina.
  • oboznîi – şef al transporturilor. Membru al starşina.
  • osavul – nume generic al conducătorilor cazacilor. Membru al starşina.
  • horunjîi – stegar.
  • desiatnik – conducătorul unei grupe de 10 cazaci într-o companie.
  • sotnik – conducătorul unei companii formate din 100 de cazaci.
  • tisiacinyk – conducătorul a 1000 de cazaci.
  • serdiuk – mercenar pedestraş cazac, gardă de corp a hatmanului.
  • plastun – cercetaş şi agent special în armatele căzăceşti.
  • Otaman - titlu dat diferiţilor conducători cazaci.
• Tabor – unitate militară care folosea pentru transport şi luptă carele trase de cai, transformate la nevoie în fortificaţii mobile.
• Bulava – buzdugan de ceremonie, simbolul autorităţii.

[modifică] Cazacii ruşi

În Imperiul Rus, cazacii erau organizaţi în mai multe armate - voisko, care erau plasate de-a lungul frontierelor externe, sau pe liniile de demarcaţie interne dintre populaţiile ruse şi cele neruse.

• Voisko Armată căzăcească, cea mai importantă unitate administrativă şi militară a cazacilor.
• Ataman – un lider militar cazac rus.
• Sotnia (comparaţi cu Centuria romană) – unitate militară formată din 100 de cazaci.
• Staniţa – aşezare, sat căzăcesc.
• cazac, prikazni, uriadnik (inferior sau superior), podhorunji, horunji, sotnik, podesaul, esaul, voiskovoi starşina— gradele militare căzăceşti, de la soldat la general.

În 1988, legea sovietică a permis reînfiinţarea unităţilor căzăceşti. Fiecare voisko este independentă, dar, pentru a primi recunoaşterea oficială,este necesară obţinerea permisiunii Atamanului Suprem al Armatei Donului. Acesta are permisiunea să poarte uniforma de mareşal. Cele mai multe organizaţii căzăceşti, chiar şi cele formate în afara graniţelor Federaţiei Ruse, au fost formate la puţină vreme după votarea legii mai sus-menţionate, existând o "confederaţie" liberă a acestora.

[modifică] Note

1. ^  Tratatul de la Pereaslav, în Encyclopædia Britannica. (2006). [11]
2. ^  Vasili Kliucevski – The course of the Russian History, vol.2.
3. ^  Michael Kort – The Soviet Collosus: History and Aftermath, pag. 133.
4. ^  "Сопредельные с ними (поселенцами - Ред.) по "Горькой линии" казаки [...] поголовно обучались Киргизскому наречию и переняли некоторые, впрочем, безвредные привычки кочевого народа". Генерал-губернатор Казнаков в докладе Александру III, 1875.
   "În zonele din vecinătatea cazacilor din Gorkaya Liniya Cossacks [...] toată lumea învaţă limba kirghiză şi adoptă unele obiceiuri ale popoarelor nomade, inofensive totuşi." Din raportul Gubernatorului-general Kaznakov către ţarul Alexandru al III-lea, 1875.
5. ^  – А.П. Богаевский – Ледяной поход. Воспоминания 1918 г.

[modifică] Vezi şi:

• Istoria cazacilor
• Trădarea cazacilor
• Cazaci înregistraţi
• Hatmani ai cazacilor ucrainieni
• Nağaybäk, cazacii tătari
• Răscoala lui Kosiński
• Dmitro Evorniţki

[modifică] Legături externe

• Cossackdom.com — Istoria cazacilor, secolele al XV-lea – al XXI-lea.
• Definiţia cazacilor
• Istoria cazacilor
• Ştiinţa de carte a cazacilor
• Cazacii zaporojeni
• Note despre cazaci
• Istoria cazacilor ucrainieni
• Răscoala cazacilor pe Jewish Encyclopedia.com
• Cazacii ucrainieni