Bătălia Berlinului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la cucerirea capitalei Germaniei de către sovietici la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Pentru alte întrebuinţări ale termenului vedeţi Bătălia Berlinului (dezambiguizare).

Bătălia Berlinului
. Soldaţii Armatei Roşii Mihail Egorov şi Meliton Kantaria ridicând steagul Uniunii Sovietice pe Reichstagului, 30 aprilie 1945
Conflictul: Al doilea război mondial
Data: 13 august - 25 august 1920
Locaţia: Berlin, Germania
Deznodământ: Victoria zdrobitoare a sovieticilor şi sfârşitul puterii naziste
Combatanţi
Germania Nazistă	Uniunea Sovietică
Comandanţi
Gotthard Heinrici Helmuth Weidling Helmuth Reymann Wilhelm Mohnke	Gheorghi Jukov Ivan Konev Constantin Rokossovski Vasili Ciuikov
Efective
1.000.000 soldaţi, 1.500 tancuri, 3.300 avioane	2.500.000 soldaţi 6.250 tancuri, 7.500 avioane, 41.600 piese de artilerie
Pierderi
150.000–173.000 morţi 200.000 răniţi 134.000 prizonieri 152.000 civili ucişi	81.000 morţi sau dispăruţi (inclusiv 2.800 polonezi) 280.000 răniţi 1.997 tancuri, 2.108 piese de artilerie şi 917 avioane distruse
editează acest cadru

Bătălia Berlinului a fost una dintre ultimele bătălii finale^[1] două grupuri de armate sovietice au atacat Berlinul pe direcţiile sud şi est. Bătălia a durat de la sfârşitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Mai înainte ca lupta să se încheie, Adolf Hitler s-a sinucis. Apărătorii oraşului s-au predat pe 2 mai 1945. Au mai existat câteva centre izolate de rezistenţă, care au încetat luptă până la predarea necondiţionată a Germaniei de pe 8 mai (9 mai pentru URSS) 1945.

[modifică] Cadrul general

După evenimentele din lunile august – septembrie 1944, (încheierea Opetraţiunii Bagration) până la începutul anului 1945, frontul de răsărit a fost relativ stabil. România şi Bulgaria părăsiseră Axa şi se alăturaseră forţelor antifasciste. Germanii au pierdut controlul asupra Budapestei şi cea mai mare parte a Ungariei. Marile câmpii ale Poloniei erau acum deschise atacului sovietic.

Comandanţii sovietici, după perioada de aşteptare, inactivitate şi neintervenţie militară din timpul insurecţiei din Varşovia, au cucerit capitala Poloniei în ianuarie 1945. După trei zile, o masivă concetrare de forţe sovietice – patru fronturi – a început Ofensiva Vistula-Oder. După patru zile, armatele sovietice au reuşit să străpungă liniile germane şi au avansat cu 30 – 40 km pe zi, cucerind statele baltice, Danzigul, Prusia Răsăriteană, Poznańul, atingând un aliniament aflat la 60 de km est de Berlin, de-a lungul râului Oder.

O contraofensivă de pe 24 februarie a nou creatului Grup de Armate Vistula de sub comanda lui Heinrich Himmler nu a reuşit să obţină rezultatele scontate, iar ruşii au invadat Pomerania şi au ocupat tot malul drept al râului Oder, de aici continuând atacul către Silezia. În sud, trei încercări ale germanilor de despresurare a Budapestei au eşuat, iar sovieticii au ocupat oraşul pe 13 februarie. Hitler a insistat ca armatele germane să recucerească linia Dunării şi de aceea a fost organizat un contraatac, care însă a eşuat până pe 16 martie, permiţându-le sovieticilor să reia ofensiva în aceiaşi zi. Pe 30 martie, Armata Roşie a ajuns în Austria şi au cucerit Viena pe 13 aprilie.

În acest moment era clar pentru toată lumea că înfrângera Germania era o chestiune de săptămâni. Wehrmachtul nu mai dispunea decât de cam a douăsprezecea parte din combustibilul de care avea nevoie să-şi desfăşoare forţele, iar producţia de benzină de avion şi de combustibili pentru tancuri ajunsese la cote nesemnificative, cu o calitate mult inferioară celei din 1944. Cu toate aceste, luptele au continuat cu ferocitate, poate chiar mai mare decât în alte perioade ale războiului. Mândria naţională, insistenţa aliaţilor pentru capitularea necondiţionată ca şi dorinţa militarilor de a asigura cât mai mult timp refugiaţilor să se retragă către vest din faţa Armatei Roşii, toate acestea au contribuit la creşterea hotărârii cu care au luptat forţele germane.

Adolf Hitler a hotărât să rămână în capitala ţării, în ciuda sfaturilor consilierilor săi.

Aliaţii occidentali au conceput un plan pentru cucerirea Berlinului cu ajutorul trupelor aeropurtate, dar au renunţat până în cele din urmă. Eisenhower a hotărât că nu este nevoie să jertfească vieţile sondaţilor săi pentru a ocupa un oraş care avea să rămână în sfera de influenţă sovietică după război. În plus, planul era greu de pus în practică datorită numărului mare de paraşutişti pe care îl presupunea, dar şi datorită cantităţii uriaşe de materiale care trebuiau aprovizionată pe calea aerului. Nu în ultimul rând, pentru sovietici devenise o chestiune de onoare să cucerească capitala inamicului lor, ceea ce le creştea hotărârea în luptă.

[modifică] Ofensiva sovietică

[modifică] Preparativele

Ofensiva sovietică în Germania centrală, (în ceea ce avea să devină după câţiva ani Germania Răsăriteană), a avut două obiective majore:

• Obiectivul numărul unu era ocuparea Berlinului. Capitala Germaniei era şi un imporatant punct strategic, care putea fi folosit cu succes în perioada postbelică. În Berlin se aflau cele mai importante trofee de război: Adolf Hitler şi instalaţiile programului nuclear german.
• Ocuparea unui teritoriu cât mai întins. Stalin nu credea că Aliaţii occidentali, după ce ar fi cucerit anumite teritorii, ar fi fost dispuşi să cedeze ceva zonei de ocupaţie sovietice postbelice. De aceea, sovieticii au conceput o ofensivă pe un front extrem de larg şi au avansat rapid către vest, pentru a le ieşi în întâmpinare aliaţilor cât mai către apus.

Pe 9 aprilie 1945, Königsbergul (Prusia Orientală) a fost în cele din urmă cucerit de armata sovietică. Astfel, Frontul al II-lea Bielorus de sub comanda generalului Rokossovski a avut posibilitatea să se deplaseze cu toate efectivele în ajutorul atacatorilor Berlinului. În primele două săptămâni, sovieticii au reuşit cea mai rapidă realocare a unui Front din tot războiul.

Generalul Jukov şi-a concentrat oamenii din Frontul I Bielorus, aflaţi pe un front larg, de la sud de Mara Baltică până la Frankfurt pe Main, au fost reamplasaţi în zona restrânsă a Înălţimilor Seelow. Oamenii generaluluil Rokossovski au ocupat poziţiile părăsite de soldaţii lui Jukov, la nord de Înălţimile Seelow. În timp ce se petreceau aceste reaşezări, au fost lăsate spaţii neacoperite de sovietici, prin care rămăşiţele Armatei a II-a Germană, încercuită lângă Danzig, au reuşit să se retragă peste Oder. La sud, generalul Konev a schimbat greutate principală a atacului său din Silezia Superioară spre râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună apoximativ 2,5 milioane de oameni, dintre care 78.556 soldaţi ai Armatei I Poloneze, 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 piese de artilerie, 3.255 lansatoare de rachete Katiuşa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin) şi aproximativ 95 – 96.000 de autovehicule.

Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler în funcţia de comandant al Grupului de Armate Vistula pe 20 martie. El era considerat cel mai bun tactician al defensivei din toată armata germană. El a început imediat să organizeze apărarea. A presupus în mod corect că principalul efort al atacatorilor va fi făcut peste râul Oder şi de-a lungul autostrăzii principale est-vest. Generalul a decis că trebuie să încerce să apere malul Oderului doar cu forţe nesemnificative. În schimb, el a ordonat geniştilor să fortifice Înălţimile Seelow care străjuiau râul Oder în dreptul podului autostrăzii de peste râu, la aproximativ 90 de km est de Berlin. De asemenea, el a stabilit alte câteva linii de apărare în alte regiuni din apropiere, în sprijinul apărătorilor înălţimilor. Geniştii au transformat câmpiile din zonă, care erau deja saturate de apă, în mlaştini, prin golirea unui baraj hidrotehnic. În continuare, geniştii au construit mai multe rânduri de linii defensive, care ajungeau până în suburbiile Berlinului. Aceste linii erau formate din şanţuri antitanc, poziţii de artilerie antitanc şi o reţea complexă de tranşee şi buncăre.

[modifică] Bătălia de pe Oder-Neisse

Pentru detalii, vedeţi articolul Bătălila de la Înălţimile Seelowvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

O Katiuşa – lansator multiplu de rachete – în timpul tragerilor din Berlin (arilie 1945). Arma din imagine este model BM-13N, dotată cu rachete de 132 mm, montată de un camion american Studebaker, ajuns în dotarea Armatei Roşii prin intermediul programului Lend-Lease.

În primele ore ale zilei de 16 aprilie, ofensiva sovietică a început cu un bombardament masiv a numeroase piese de artilerie şi lansatoare de rachete Katiuşa, carea a durat câteva zile. Imediat după încetarea barajului de artilerie, Frontul I Bielorus a atacat traversând Oderul. Frontul I Ucrainian a atacat traversând Neisse în dimineaţa aceleiaşi zile. Frontul bielorus era mai puternic, dar a trebuit să facă faţă unei sarcini mai dificile, trebuind să dea piept cu ceale mai numeroase şi mai hotărâte trupe inamice.

Atacul iniţial al Frontului I Bielorus a fost un dezastru. Heinrici anticipase atacul şi îşi retrăsese apărătorii din primele linii chiar mai înainte ca artileria sovietică să le spulbere. Lumina celor 143 de proiectoare care ar fi trebuit să-i orbească pe apărători a fost dispersată de ceaţa dimineţii, în schimb a făcut foarte vizibile siluetele formaţiilor de atacanţi sovietici. Pământul mocirlos s-a dovedit a fi o piedică importantă în calea atacatorilor şi, împreună cu barajul de artilerie german de răspuns, a făcut ca pierderile sovietice să fie uriaşe. Nemulţumit de ritmul mult prea redus al avansării, sau la ordinul direct al lui Stalin, generalul Jukov a ordonat intrarea imediată în luptă a rezervelor. Iniţial, trupele de rezervă trebuiau să exploateze străpungerea iniţială făcută de primele atacuri. În acea dimineaţă, sovieticii avansaseră până la 6 km în unele sectoare, dar liniile germane principale rămăseseră intancte. În sud, atacul Frontului I Ucrainian se desfăşura conform planificării. Jukov a fost obligat să raporteze că lupta pentru Înălţimile Seelow nu se desfăşura conform planului inţial. Pentru a-i da un impuls lui Jukov, Stalin i-a cerut generalului să-i permită lui Konev să atace Berlinul cu armatele de tancuri din sud.

A doua zi, comandanţii Frontului I Bielorus au căutat în spatele frontului orice unitate militară care putea fi aruncată în luptă. Tactica sovietică de folosire atacurilor unor mari mase de oameni s-a dovedit mult mai costisitoare din punct de vedere al numărului de soldaţi morţi decât până atunci. În seare zilei de 17 aprilie, frontul german din faţa lui Jukov era neînfrânt. În sud, Grupul de Armate Centru nu a reuşit o rezistenţă la fel de îndârjită. Tancurile germane ale Armatei a IV-a de pe flancul nordic nu au rezistat impetuăzităţii atacului sovietic. Comandatul german a păstat două divizii Panzer în rezervă pentru apărarea centrululi frontului şi nu le-a trimis în sprijinul tancurilor Armatei a IV-a. Acesta a fost punctul de cotitură al bătăliei, deoarece, la căderea serii, atât poziţiile Grupului de Armate Vistula, cât şi ale Grupului de Armate Centru nu au mai putut fi menţinute, fiind obligate să se retragă şi să refacă legătura cu Armata IV-a Panzer, altfel fiind în primejdie să fie încercuite. Ca urmare a succesului lui Konev, prăbuşirea frontului apărat de Schörner a făcut ca apărarea excelent organizată de Heinrici în dreptul Înălţimilor Seelow să devină inutilă.

Pe 19 aprilie, ambele fronturi sovietice au avansat foarte mult, dar, din nou, pierderile lor au fost foarte ridicate. Până la căderea serii, Frontul I Bielorus a ajuns în faţa celei de-a treia şi ultima linie de apărare germană, iar Frontul I Ucrainian a cucerit Forst şi era gata să intre în zona de câmpii neinundate.

Pe 19 aprilie, a patra zi după ce Frontul I Bielorus reuşise să depăşească liniile defensive de pe Înălţimile Seelow, nu a mai avut de înfruntat decât formaţii dezorganizate care încercau în zadar să încetinească înaintarea sovietică spre Berlin. Rămăşiţele Armatei a IX-a Germane, care apăraseră flancul nordic al Armatei a IV-a Panzer, s-au găsit în faţa pericolului de a fi încercuite de trupele Frontului I Ucrainian, care spăseseră liniile tancurilor germane şi îşi schimbaseră direcţia de atac spre Berlin. Alte elemente ale Frontului I Ucrainian s-au îndreptat în viteză spre vest, în întâmpinarea americanilor. Până la sfârşitul zilei de 19 aprilie, linia răsăriteană a apărării germane încetase să mai existe. Rămăşiţele armatelor germane mai rezistau în pungi izolate. Pierderile sovietice au fost foarte ridicate între 1 şi 19 aprilie, în afară de soldaţi, sovieticii pierzând şi 2.807 de tancuri. În perioada similară, aliaţii occidentali pierduseră numai 1.709 de tancuri.

[modifică] Încercuirea Berlinului

Pe 20 aprilie, de ziua de naştere a lui Hitler, artileria Frontului I Bielorus a început bombardarea centrului Berlinului. Bombardamentele de artilerie nu au încetat până la capitularea oraşului. După război, sovieticii au afirmat că greutatea proiectilelor lansate de artileria lor în timpul acestei ultime bătălili a fost mai mare decât tonajul bombelor de aviaţie lansate de aliaţii occidentali asupra Berlinului. Frontul I Bielorus a avansat către nord-estul şi estul capitalei germane.

Soldaţi sovietici luând cu asalt metroul berlinez.\

Frontul I Ucrainian a învins ultimile formaţii germane şi a depăşit prin nord Juteborgul, pentru a se întâlni la cu americanii care traversaseră râul Elba la Magdeburg. La nord, Frontul al II-lea Ucrainian a atacat între Stettin şi Schwedt poziţiile apărate de Armata a III-a Panzer.

Pe 21 aprilie, Armata a II-a de Gardă a avansat aproximativ 50 km la nordul Berlinului, după care a atacat la sud-vest de Werneuchen. Alte unităţi sovietice au reuşit să ajungă în faţa ultimei linii defensive germane. Planul sovitic prevedea ca, în prima fază, să fie încercuit Berlinul, după care să fie încercuită şi Armata a IX-a Germană.

Corpul al V-lea German continua să lupte la nord de Forst, unde era încercuit, în vreme ce comandanţii lor au reuşit să se strecoare către poziţiile Armatei a IX-a. Acest corp de armată a continuat să păstreze controlul la Cottbus. Când flancul sudic al Armatei a IV-a Panzer a reuşit să obţină câteva succese locale contraatacând spre nord împotriva Frontului I Ucrainian, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat că dictatorul nu mai avea simţul realităţii. El a ordonat Armatei a IX-a să apere Cottbusul şi să formeze un front cu faţa la vest. După aceasta, ei ar fi trebuit să atace coloanele sovietice pe direcţia nord. Asta le-ar fi permis să formeze un cleşte la nord împreună cu Armata a IV-a Panzer, care ar fi trebuit să atace dinspre sud, încercuind astfel Frontul I Ucrainian şi distrugându-l. De asemenea, la sud, Armata a III-a Panzer trebuia să execute o manevră de învăluire a Frontului I Belarus împreună cu Armata a XI-a Panzer, care ar fi atacat dinspre nordul Berlinului. Mai târziu în aceiaşi zi, a devenit clar că germanii nu mai aveau efectivele necesare să execute un asemenea atac, mai mult chiar, Armata a XI-a a trebuit să se retragă pentru a nu fi încercuită. În loc să atace spre nord-vest, Heinrici a declarat că va fi nevoit să se retragă către vest, iar dacă nu i se permitea să facă o asemenea manvră, el era gata să demisioneze.

Ofiţer al Armata I Poloneză în luptă în preajma Porţii Brandemburg

Pe 22 aprlie, la conferinţa de la prânz, Hitler a avut un acces de furie când şi-a dat seama că planurile pe care le făcuse cu o zi în urmă nu erau realizabile. El a declarat ca războiul era pierdut şi şi-a acuzat generalii pentru eşec. A mai anunţat că avea să rămână în Berlin până la sfârşit şi că avea să se sinucidă. Într-o încercare de a-l calma pe Hitler, generalul Alfred Jodl a propus ca Armata a XII-a Germană, care lupta în acel moment cu americanii, să se îndrepte către Berlin, deoarece, aceştia din urmă, după ce atinseseră malurile râului Elba, era puţin probabil că mai aveau să continue atacul spre est. Hitler a fost imediat de acord cu această idee şi, în câteva ore, generalul Walther Wenck a primit ordinul să-şi dezangajeze oamenii din lupta cu americanii şi să se îndrepte către nord-vest spre Berlin. S-a remarcat mai apoi că, dacă Armata IX-a se mută spre vest, şi-ar putea uni trupele cu cele ale Armatei a IX-a. La venirea serii, Heinrici a primit permisiunea să facă acestă mişcare.

Spre deosebire de Sala hărţilor din Führerbunker, unde oamenii din jurul lui Hitler mutau pe hârtie divizii fantomatice în atacuri imaginare, sovieticii avansau neîntrerupt şi se îndreptatu către victorie. Frontul al II-lea Bielorus reuşise să stabilească un cap de pod pe malul estic al Oderului pe o adâncime de 15 km şi lupta din greu cu Armata a III-a Panzer. Armata a IX-a pierduse Cottbusul şi era sub contina presiune a atacurilor sovietice dinspre răsărit. Coloanele sovietice de tancuri au reuşit să străpungă ultima linie defensivă a capitalei germane în două puncte.

Pe 23 aprilie, Fronturile I Ucrainian şi I Bielorus au continuat să strângă încercuirea Berlinului, reuşind să taie ultima legătură a Armatei a IX-a cu apărătorii oraşului. Elementele Frontului I Ucrainian au continuat să avanseze către apus şi au intrat în luptă cu Armata a XII-a, care avansa în sprijinul berlinezilor. Hitler l-a numit pe generalul Helmuth Weidling în funcţia de comandant al Berlinului. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice, (ucrainian şi bielorus), au reuşit să închidă încercuirea Berlinului, tăind orice legătură a oraşului cu exteriorul.

În ziua următoare, 25 aprilie, Frontul al II-lea Bielorus a reuşit să străpungă frontul Armatei a III-a Panzer din jurul capului de pod de la sud de Stetin şi a traversat Mlaştina Rando. În acest moment puteau să se îndrepte către vest spre poziţiile Grupului de Armată al XXI-lea Britanic şi spre nord spre portul baltic Stralsund. Divizia a 59 Sovietică de Gardă a Armatei a V-a de Gardă a făcut contactul cu Divizia de 69-a de Infanterie Americană a Armatei I Americană lângă Torgau, pe râul Elba.

[modifică] Bătălia Berlinului

Generalul Helmut Weidling (stânga) alături de alţi generali germani capturaţi, 2 mai 1945

Forţele disponibele pentru apărarea oraşului erau compuse din câteva divizii secătuite ale armatei şi Waffen-SS, efective ale poliţieei, adolescenţi din Tineretul Hitlerist şi bătrâni din Volkssturm, unii dintre ei veterani ai primului război mondial.

În vest se afla Divizia de Infanterie Motorizată a XX-a Germană, la nord Divizia de Paraşutişti a IX-a, la nord-est Divizia Panzer Müncheberg, la sud-est Divizia de Panzergrenadieri Voluntarii SS a XI-a Nordland, (la est de Aeroportul Tempelhof), iar Divizia de Panzergrenadieri a XVIII-a se afla în rezervă, în districtul central.

Soarta Berlinului era pecetluită, dar rezistenţa apărărtorilor a continuat cu dârzenie. Sovieticii au avansat în oraş pe mai multe direcţii principale:

• dinspre sud-est, de-a lungul Frankfurter Allee, până în Alexanderplatz;
• dinspre sud
  • de-a lungul Sonnen Allee până în Belle Alliance Platz,
  • până în Potsdamer Platz până la Potsdamer Platz;
• din nord până lângă Reichstag.

Reichstagul, podurile Havel, Spandau şi Moltke şi Alexanderplatz au fost locurile în care s-au dat cele mai grele lupte, sovieticii fiind obligaţi să cucerească casa una câte una şi etaj cu etaj, angajându-se de multe ori în lupte corp-la-corp. Contingentele ne-germane din SS au lupta cu o dârzenie ieşită din comun, pe de-o parte pentru că erau motivate ideologic, pe de alta pentru nu credeau că, odată căzuţi prizonieri, nu ar fi fost executaţi ca trădători.

Pe 28 aprilie, Heinrici a refuzat să execute ordinul lui Hitler de a a apăra Berlinul cu orice preţ şi a fost înlocuit la comandă de generalul Kurt Student în ziua următoare.

Pe 30 aprilie, în timp ce trupele sovietice avansau spre centrul Berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun, după care s-a sinucis împreună cu proaspăta sa mireasă. Generalul Weidling, comandantul militar al capitalei germane, a ordonat apărătorilor Berlinului să se predea pe 2 mai. În ciuda ordinului, în special subunităţi fanatice ale SS-ului, dar şi ale adolescenţilor din Tineretul Hitlerist au continuat să lupte cu îndârjire. De-abia pe 8 mai, ultimii apărători germani, inclusiv cei comandaţi de Wilhelm Mohnke, s-au predat ca urmare a semnării capitulării necondiţionate de Germania Nazistă.

[modifică] Bătălia de la Halbe

{{articol principal: Bătălia de la Halbe.

La sud de Berlin, în timpul luptelor pentru cucerirea oraşului şi câteva zile după predarea capitalei, Armata a IX-a Germană a luptat cu disperare pentru a sparge încercuirea şi pentru a ajunge la poziţiile deţinute de Armata a XII-a Germană, în speranţa că pot să traverseze împreună Elba pentru a se preda americanilor.

[modifică] Urmări

Steagul Poloniei arborat pe Poarta Brandenburg

Bătălia Berlinului s-a încheiat după o săptămână de lupte grele, în principal datorită faptului că puţinii apărători germani rămăşi în viaţă au terminat muniţiile şi carburanţii. Depozitele aprovizionării germane erau în între ultima şi penultima linie de apărare şi au fost cucerite de sovietici chiar în primele zile ale asaltului sovietic. În lupta pentru cucerirea oraşului, sovieticii au pierdut aproximativ 2.000 de vehicule blindate, în mare parte datorită tirului armei fără recul germane cunoscută ca Panzerfaust, acestea fiind distribuite în număr mare civililor, deşi şi alte măsuri împotriva blindatelor fusese luate de tacticienii germani. Germanii opuseseră atacului sovietic numai un număr nesemnificativ de tancuri.

În multe zone ale oraşului au fost raportate acţiuni violente împotriva civililor germani ale soldaţilor sovietici, în special ale celor din eşaloanele de rezervă. (Pentru mai multe amănunte, vedeţi articolele Marta Hillers şi Atrocităţi ale Armatei Roşii). La început, această comportare răzbunătoare a fost tolerată de numeroşi ofiţeri ai Armatei Roşii, dar după ce invazia s-a transformat în ocupaţie militară, autorităţile militare şi NKVD-ul au pus capăt atrocităţilor comise de soldaţi.

Sovieticii au pierdut în timpul atacului direct asupra oraşului între 20.000 şi 25.000 de soldaţi, din totalul de 81.000 din întreaga acţiune. Alţi 280.000 de soldaţi au fost răniţi sau au rămas infirmi ca urmare a luptelor din zonă. Germanii au pierdut aproximativ 450.000 de oameni, (ucişi, răniţi sau dispăruţi), numeroşi dintre aceştia fiind civili.

Conform ultimelor dorinţe şi testamentului lui Adolf Hitler, după moartea sa amiralul Karl Dönitz a devenit noul Reichspräsident, iar Joseph Goebbels noul Reichskanzler. Goebbels s-a sinucis pe 1 mai 1945, lăsându-l pe Dönitz să se ocupe de unul singur de negocierile pentru capitulare. Înaltul Comandament german şi cele mai multe unităţi germane s-au predat necondiţionat Aliaţilor occidentali pe 8 mai 1945, devenită cunoscută ca Victory Day. Deşi au mai existat câteva subunităti germane care au mai continuat lupta şi după această dată, se consideră că 8 mai (9 mai pentru sovietici) este data la care s-a încheiat al doilea război mondial în Europa, odată cu încheierea războiului dispărând şi Al treilea Reich.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

[modifică] Vedeţi şi:

• Marta Hillers despre experienţele sale din timpul cuceririi Berlinului
• Turn Flak
• Cursa către Berlin
• Germania Nazistă

[modifică] Resurse internet

• Articolul BBC pe această temă
• Fotografii ale locaţiilor celui de-al doilea război mondial în Berlinul de azi
• Harta bătăliiei
• Bătălia şi desfăşurarea ei
• "Au violat toate femeile de la opt la optzeci de ani" de Antony Beevor
• Rapoarte alternative asupra crimelor împotriva civililor ale corespondentului de război Oscar White

Al doilea război mondial
Teatre de luptă	Evenimente pricipale		Articole specifice		Participanţi
Preludiu: • Cauze • în Europa • in Asia Principalele fronturi: • Europa • Europa de Est • Africa • Orientul Mijlociu • Africa şi Mediterana • Asia şi Pacific • China • Atlantic Cronologie: • Cronologie		1939: • Invadarea Poloniei • Războiul de iarnă 1940: • Invadarea Danemarcei şi Norvegiei • Bătălia Franţei • Bătălia Angliei 1941: • Invadarea Uniunii Sovietice • Bătălia de la Moscova • Atacul de la Pearl Harbor 1942: • Bătălia de la Midway • Bătălia de la Stalingrad • A doua bătălie de la El Alamein 1943: • Bătălia de la Kursk • Bătălia de pe insula Guadalcanal • Invazia din Italia 1944: • Bătălia din Normandy • Bătălia din Ardeni • Operaţiunea Bagration • Bătălia din Golful Leyte 1945: • Bătălia din Okinawa • Bătălia Berlinului • Sfârşitul războiului în Europa • Hiroşima şi Nagasaki • Capitularea Japoniei • altele...		• Blitzkrieg • Rezistenţa • Criptografie • Echipamente • Bătălii • Producţia militară • Tehnologia • Frontul intern Impactul asupra civililor: • Holocaust • Asediul Leningradului • Crime de război ale Aliaţilor • Foametea din Olanda din 1944 • Hiroşima şi Nagasaki • Crime de război ale germanilor • Crime de război ale japonezilor • Bombardamentele strategice Urmări: • Urmări • Victime omeneşti • Expulzarea germanilor • Războiul Rece		Aliaţii • Regatul Unit • Uniunea Sovietică • Statele Unite • Republica China • Polonia • Franţa • Olanda • Belgia • Canada • Norvegia • Grecia • Iugoslavia • Cehoslovacia • India • Australia • Noua Zeelandă • Africa de Sud • Egipt • Filipine • Brazilia • alţii... Axa • Germania Nazistă • Imperiul Japonez • Italia • Ungaria • Bulgaria • România • Finlanda • Croaţia • Slovacia • Tailanda • alţii...
Vedeţi şi: • Categorie:Al doilea război mondial • Conferinţe • Război total • Reflectarea războiului în cultură • Decoraţii şi ordine ale celui de-al doilea război mondial • Atacuri în America de Nord • Dictatul de la Viena Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Bătălia Berlinului La Wikisursă există texte originale legate de World War II Wikimanuale are mai multe informaţii legate de al doilea război mondial
Această cutie: vezi • discută • modifică