Primul război mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Primul război mondial
Parte a {{{partea}}}
În sensul acelor de ceasornic de sus: Tranşee pe frontul de vest, un Tanc Mark I britanic trecând peste tranşee, scufundarea marinei regale pe câmpul de luptă datorită unei mine în Bătălia Dardanelelor, un echipaj cu mitraliera Vickers şi mască de gaze şi biplan britanic, Sopwith Camel .
Perioada: 1914–1918 Locaţia: Europa, Pacific, Orientul Mijlociu, Zona Mediterană şi Africa Rezultat: Victoria aliaţilor (Antantei) Casus belli: {{{casus}}} Modificări teritoriale: {{{teritorii}}}
Combatanţi
Antanta	Puterile centrale
Conducători
{{{conducător1}}}	{{{conducător2}}}
Forţă
{{{forţa1}}}	{{{forţa2}}}
Pierderi omeneşti
> 5 milioane de soldaţi ucişi	> 3 milioane de soldaţi ucişi

Primul război mondial, cunoscut şi ca Marele război, Războiul naţiunilor sau Războiul menit să pună capăt războaielor, a fost un conflict la scală mondială, în 28 iulie 1914 Austria a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Serbia a primit ultimatum de la Austria) în 3 august 1914 Germania a invadat Belgia. În 6 martie 1917 America intră în război. În 11 noiembrie 1918 ora 11 dimineaţa războiul a luat sfărşit. Denumirea Primul război mondial nu a fost folosită decât după 1939, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, până atunci fiind cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial. Combatanţii războiului au fost Aliaţii şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a mobilizat atâţi soldaţi şi nici nu a implicat atâtea părţi în câmpul de luptă. La sfârşitul său, războiul a devenit al doilea conflict în lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu însă, cel de-al doilea război mondial va face şi mai multe victime.

O caracteristică a primului război mondial o constituie folosirea strategică pe scală largă a tranşeelor ca linii de apărare pe frontul de vest, acestea întinzându-se începând cu Marea Nordului şi continuând până la graniţa cu Elveţia. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar pe lângă acestea, mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne (spre exemplu genocidul armenian).

Avansul tehnologic câştigat odată cu revoluţia industrială a secolului 19 se regăseşte în creşterea puterii destructive a armelor şi în diversificarea modalitătilor de atac aflate la îndemâna strategilor vremii. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie iar în jur de 5% din victime (a căror cauză directă a fost războiul) au fost civili – în cel de-al doilea război mondial procentul va urca la 50%.

Primul război mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: cel German, cel Austro-Ungar, cel Otoman şi cel Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ridicarea fascismului în Italia, nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire mai târziu revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba, şi să creeze baza pentru Războiului rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă a statului succesor, Turcia. În Europa Centrală s-au născut state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost recreată.

Primul război mondial
Perioada de desfăşurare:	1914–1918
Locaţii:	Europa, Orientul Mijlociu, Italia şi Africa
Rezultat:	Victoria Aliaţilor
Morţi (aproximativ)
Militari:	9 de milioane
Civili:	7 de milioane
Total:	16 de milioane
Detalii despre victime:	Pierderile umane în război
Principalii participanţi
Aliaţii	Puterile Centrale
Franţa Marea Britanie Imperiul Rus Serbia România SUA Belgia Italia Alţii	Germania Imperiul Austro-Ungar Bulgaria Imperiul Otoman Alţii

Cuprins 1 Cauze 1.1 Cauzele şi responsabilităţile 2 Primele Bătălii 3 Primele etape: de la romantism la tranşee 3.1 Începutul Războiului pe Frontul de vest 4 Teatrele de operaţie sudice 4.1 Imperiul Otoman 4.2 Teatrul Italian 5 România şi Italia în anii primului război mondial 6 România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) 7 Italia şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti 7.1 Războiul în Balcani 8 Frontul de est 9 Revoluţia rusă 10 Ultima jumătate 10.1 Intrarea Statelor Unite în război 10.2 Ofensiva germană din primăvara anului 1918 10.3 Victoria Antantei 11 Sfârşitul războiului 12 Cronologie 13 Bilanţul războiului 13.1 Soldaţi aliaţi morţi 13.2 Soldaţi morţi ai Puterilor Centrale 13.3 Civili morţi 14 Bibliografie 15 Vezi şi 15.1 Articole principale 15.2 Media

[modifică] Cauze

Pe data de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei şi moştenitor al tronului Austro-Ungariei, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fundată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. În timp ce la Sarajevo aveau loc rebeliuni, în urma decesului arhiducelui, acestea au fost animate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru primul război mondial, cauzele reale ale războiului merg mai în urmă, în reţeaua complexă a alianţelor şi contrabalansărilor care s-au dezvoltat între diferite puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck în 1871. Motivele primului război mondial reprezintă o problemă complicată; sunt mulţi factori care au intervenit. Cei mai importanţi pot fi consideraţi: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc.

[modifică] Cauzele şi responsabilităţile

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul primului război mondial. Primele explicaţii, prevalente în deceniul 1920 şi 1930, accentuau versiunea oficială, care în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasau întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de către Germania, şi că apoi Germania a invadat Belgia şi Luxembourg, fără provocare. Ipoteza este că responsabilitatea pentru război a constat doar din agresiunea manifestată de către Germania şi Austro-Ungaria, şi că Rusia, Franţa şi Marea Britanie doar au reacţionat într-un mod legitim contra agresiunii. Această idee a fost ulterior apărată de academiceni ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu trecerea timpului, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori suplimentari, de exemplu rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, deoarece fiecare a accentuat importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid.

Unii observatori au sugerat că, pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid şi uşor, şi din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu mare entuziasm. Totuşi, dificultăţile întâlnite de către Marea Britanie în războaie ca Războiul Zulu (1879) şi al doilea război boer (1899-1902) au redus probabilitatea că britanicii au fost atât de naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză pentru război a fost croirea alianţelor şi militarismul. Un exemplu de militarism a fost clădirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought", în 1906. Acest fapt a mărit puterea maritimă a Marei Britanii şi a lansat o întrecere în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai mutlor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut treptat în Europa pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicenilor, în iulie, 1914. Eforturi diplomatice intense, menite să medieze conflictul Austro-Sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească treptat gravitatea conflictului.

O altă dificultate a fost reprezentată de mijloacele de comunicare limitate care existau în 1914; toate naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

[modifică] Primele Bătălii

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. Pe data de 8 august 1914, un contingent mixt compus din unităţi franceze şi britanice au atacat protectoratul Togoland. Pe data de 10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană pe data de 30 august, 1914, şi pe data de 11 septembrie, forţa australiană, Australian Naval and Military Expeditionary Force a aterizat pe insula Neu Pommern, care era o parte a Noii Geuinea. Pe parcursul unor luni, forţele Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane în Oceanul Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul Africii, pe parcursul întregului război.

În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au suferit dificultăţi de comunicare despre intenţiile exacte ale celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia Austro-Ungară a Serbiei, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franţei pe frontul de vest. Această stare instabilă a forţat armata Austro-Ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.

Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc pe 16 august, între elemente ale diviziei XXI Austro-Ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victoria a aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă imediat scopul - să elimine Serbia, şi astfel devenise necesar pentru Germania să păstreze soldaţi pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe frontul de est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia şi armata germană a început să treacă prin Belgia, dupa invazia Luxembourgului. Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, pe data de 21 august, 1914 lângă Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).

Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea neaşteptat de rapidă a Rusiei, şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană, atrăgând forţe germane destinate frontului de vest. Germania a învins Rusia într-o serie de lupte care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg pe 17 august-2 septembrie. Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre Paris la Prima Bătălie de la Marne în septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile Centrale să se lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a proteja Sedan, au anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă.

[modifică] Primele etape: de la romantism la tranşee

Entuziasmul aparent pentru război capturează imaginaţia multor naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele militare, căutând aventura. Nimeni nu este pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii, războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant". Armatele se văd mărşăluind victorioase în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu bucurie la întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că războiul se va termina înainte de Crăciunul aceluiaşi an.

Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze mulţi ani. Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temau de posibilele consecinţe economice ale unui război.

Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o stare de criză în iulie şi august, reflectând îngrijorarea legată de consecinţele economice ale războiului.

[modifică] Începutul Războiului pe Frontul de vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficace, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai fatală decât în deceniul 1870], împreună cu mitralierele, aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari.

După succesul lor iniţial în Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita Întrecerea la mare. Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până în Flanders. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele a duşmanilor săi: tranşeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situaţia inertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au utilizat pentru prima oară arme chimice, deschizând o breşă de şase kilometri în liniile aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană la Verdun în 1916, şi eşecul Antantei la Somme în vara anului 1916 aproape au distrus armata franceză. Încercările franceze zadarnice de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane, s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză, şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată Internaţionala. Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-17, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

[modifică] Teatrele de operaţie sudice

[modifică] Imperiul Otoman

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-novembrie 1914, datorită alianţei secrete Turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu estul prin Canalul Suez. Acţiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, prin Gallipoli (1915) şi Mesopotamia, cu toate că iniţial Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. În contrast, în Mesopotamia, după campania dizastruoasă în Kut (1915-16), forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul în December 1917 şi forţa Egyptian Expeditionary Force sub comanda lui Edmund Allenby a învins forţele otomane în Bătălia de la Megiddo (septembrie 1918).

Armatele ruse în general au triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem a forţelor armate turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de a cuceri Asia centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o ofensivă cu 100,000 de soldaţi contra Rusiei în Caucaz în decembrie 1914. Insistând aspura unui atac direct contra poziţiilor defensive ruse în munţi în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus în perioada 1915-1916, Generalul Nikolai Yudenich, după unele victorii asupra turcilor, a forţat turcii să părăsească Armenia modernă, şi într-un mod tragic a creat contextul pentru deportarea şi genocidul contra armenilor din Armenia de est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operaţional de la Yudenich. Deţinând controlul unei părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-au destrămat.

[modifică] Teatrul Italian

Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii contra teritoriului austriac în regiunile Trentino, Istria şi Dalmatia. În 1902 Italia a efectuat un pact secret cu Franţa care a nulificat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară. Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul războiului, deoarece alianţa lor originală avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine neutralitatea Italiei cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta semnând Pactul de la Londra în aprilie şi declarând război Austro-Ungariei în mai 1915; Italia a declarat război Germaniei peste cincisprezece luni.

În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care nicidecum nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat puţin în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierii lângă Trieste), însă toate au fost respinse de către forţele austriece care aveau avantajul terenului mai înalt. Forţele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţin progres. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene, iarăşi pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de răsărit (primul război mondial), austriecii au primit întăriri apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane. Pe data de 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială care a rezultat în victoria majoră la Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar după ce s-a retras o distanţă de 100 de km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice la Bătălia râului Piave. În 1918 austriecii nu au reuşit să rupă linia italiană în numeroase încercări, şi după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat forţelor Antantei în noiembrie.

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf a avut o aversiune acută pentru italieni deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat încă mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea şi l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă contra acestei ţări.

[modifică] România şi Italia în anii primului război mondial

Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, până la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state."Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.I.C.Brătianu dorea ca Romănia, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta corespondea "integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român." Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contact şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

[modifică] România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920)

România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor teritorială.

[modifică] Italia şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti

Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război şi cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C.Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că la Buftea s-a semnat "o prelungire de armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace şi în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără nici o specificare şi fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală din punct de vedere economic, a României de către Germania şi Austro-Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese şi din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi, între care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată pe care au cotat-o drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale. Efectul moral al păcii a fost mai mare decât chiar clauzele nefavorabile, ceea ce demonstrează alături de refuzul regelui Ferdinand de a semna ratificarea, caracterul nul si neavenit al Tratatului de la Bucureşti.

[modifică] Războiul în Balcani

După respingerea la trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive puternice compusă din forţe austriece, germane şi bulgare în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a sosit în Salonic, Grecia pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Cu părere de rău pentru aliaţi, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german, Constantin, a reţinut intrarea Greciei în război de partea aliaţilor până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonica a rămas într-o situaţie practic inertă. Doar la sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-ungare părăsiseră frontul lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul pe data de 29 septembrie 1918.

[modifică] Frontul de est

Cu toate că războiul devenise practic imobil în tranşeele frontului de vest, conflictul era mai dinamic în est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane, una în Galiţia vizând Austria şi alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial în Galiţia a avut succes, forţele ruse au fost respinse în Prusia de către Hindenburg şi Ludendorff la Bătălia de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile Mazuriane în august şi septembrie 1914. Infrastructura rusă economică şi militară inferioară, nu a putut să reziste contra forţelor unite a Germaniei şi a Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în Galiţia, şi în mai, Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia pe 5 august, forţând ruşii să abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".

[modifică] Revoluţia rusă

Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor din iunie 1916 în Ofensiva Brusilov în Galiţia de est contra austriecilor. Situaţia aliaţilor se îmbunătăţise puţin doar când România a intrat în război la 27 august, însă repede contingente germane au întărit forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat de către Puterile Centrale pe data de 6 decembrie. În această perioadă, situaţia internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece ţarul era plecat pe front, şi conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colţurile Rusiei, rezultând în asasinarea în 1916 a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, de către un grup de aristocraţi conservatori.

În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi edificarea unui guvern centrist provizoriu slab, care împărţea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie şi haos, pe front şi în ţară, şi armata devine din ce în ce mai puţin efectivă.

Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea poporului, un fapt care a permis ascensiunea partidului Bolşevic, condus de Vladimir Lenin. Triumful Bolşevicilor în noiembrie a fost urmat în decembrie de un armistiţiu şi negocieri cu Germania. La început, Bolşevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuşi de germani, însă când Germania a reînceput războiul şi invadat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk, pe data de 3 martie 1918, care a însemnat terminarea participării Rusiei în război şi cedarea către Puterile Centrale unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina.

După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mişcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină forţele Ţariste în Revoluţia Rusă. Soldaţi aliaţi au sosit în Arhangelsk şi în Vladivostok. Forţele Antantei aveau ordine să apere proviziile şi armamentul contra soldaţilor germani; în realitate, ei le apărau contra comuniştilor ruşi.

[modifică] Ultima jumătate

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simţite pe deplin decât până în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca rezultat, în februarie 1917 liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună din februarie până în iulie şi 860,000 de tone în aprilie. Totuşi, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a condus la decizia aliaţilor luată la Conferinţa Rapallo să formeze un Consiliu Suprem Aliat la Versailles, pentru a coordona planurile şi acţiunile lor. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu Rusia, permitând astfel mutarea forţelor de pe frontul de est pe cel de vest. În mod ironic, transferurile de forţe germane ar putut să fie mai mari dacă achiziţiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţilor americani pe frontul de vest, rezultatul final a războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale ştiau că nu puteau să câstige un război îndelungat deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru infanterie. Acţiunile aliaţilor şi ale Puterilor Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat de către Ivan Bloch în 1899, că un război industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social şi putea să cauzeze revoluţii prin toată Europa. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe frontul de vest, deoarece se temeau de consecinţele prezentate de continuarea conflictului.

[modifică] Intrarea Statelor Unite în război

Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA nu trebuie să se implice în primul război mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917 Germania a declanşat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relaţiilor a SUA cu Puterile Centrale. Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, Preşedintele Woodrow Wilson a cerut Congresului să declare război Germaniei, care a avut loc pe 6 aprilie 1917. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria; descoperind că acest lucru nu e posibil, SUA a declarat război şi Austro-Ungariei în decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi completă, şi au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii soldaţi americani au sosit în Europa în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige războiul înainte ca grosul forţelor americane să ajungă pe front.

Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări poziţiile existente. Pe întregul parcurs a războiului forţele americane nu au avut destule unităţi proprii de artilerie, aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau franceze, aşa cum doreau aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.

[modifică] Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul frontului de vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) a avut scopul să despartă forţele britanice şi franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor până ce forţele americane vor fi gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială, lăsând partea principală a armatei a VIII-a în Rusia şi mutând doar o parte mică a forţelor germane pe frontul de vest.

Operaţiunea Michael s-a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forţelor Marii Britanii, spre Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice şi franceze în acest punct. Forţele germane au reuşit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată după 1914, manevrele militare au fost întrebuinţate iarăşi pe frontul de vest.

Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici a infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intensiv de artilerie urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele puncte vulnerabile a inamicului, atacând punctele de comandament şi încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost apoi distruse de către infanterie grea. Succesul forţelor germane s-a datorat în mare măsură acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra oraşului, cauzând părăsirea oraşului de către mulţi. Etapele iniţiale a ofensivei au avut într-atât succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între martie şi aprilie 1918 au fost 270.000 de oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost alocate armatelor franceze şi engleze pe data de 28 martie. La conferinţa Doullens a fost creat un comandament suprem a Antantei, iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand Foch.

După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către aliaţi după pierderi teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost apoi iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea Marne a fost lansată pe data de 15 iulie cu scopul de a înconjura oraşul Reims, începând A doua bătălie de la Marne. Contraatacul Antantei care a urmat a marcat prima ofensivă a aliaţilor care a avut succes. Pe data de 20 iulie 1918, forţele germane s-au retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat iniţiativa niciodată.

În această periodă, Germania suferea şi de probleme interne. Marşurile contra războiului erau frecvente şi moralul pe front era scăzut. Producţia industrială a scăzut la 53% faţă de cea din 1913.

[modifică] Victoria Antantei

Contraofensiva a aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile s-a început pe 8 august, 1918. Bătălia de la Amiens a inclus Armata britanică a IV-a pe flancul stâng, Prima armată franceză pe flancul drept, şi forţe canadiene şi australiene în centru. Aliaţii au utziliat tancuri de clasa Mark IV şi Mark V, şi 120.000 de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrungă 12km în doar şapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane".

Totuşi, după unele zile, ofensiva s-a încetenit; unităţile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (doar cu excepţia la şapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acţiunea şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de la Somme (1918) s-a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat, împreună cu soldaţi a Armatei britanice a III-a şi a armatei britanice a IV-a. Bătălia a fost un succes enorm pentru aliaţi. Armata germană a II-a a fost forţată să se retragă dea lungul frontului de 55km. Oraşul Bapaume a fost capturat pe data de 29 august şi pe 2 septembrie, forţele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

Pe data de 26 septembrie, aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldaţi americani au atacat direct, şi toate diviziile au reuşit să captureze ţintele lor iniţiale cu excepţia Diviziei americane 79, care a întâlnit rezistenţă puternică la Montfaucon şi nu a reuşit să avanseze în prima zi. Acest eşec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat pe data de 27 septembrie; totuşi, inabilitatea aliaţilor să cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greşeli a campaniei.

La începutul lunei octombrie, deja era evident că planurile aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră, şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţată din cauza naturii terenului. Totuşi, cu toate aceste probleme pentru aliaţi, Ludendorff hotărâse până 1 octombrie, că Germania are două opţiuni pentru sfârşitul războiului; distrugere totală sau un armistiţiu. El a recomandat a doua cale la o întâlnire a liderilor germani în Spa, Belgia pe această dată. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din parta a aliaţilor nu s-a oprit până la sfârşitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi membri a armatei germane considerau că o înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Admiralul Scheer şi Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă ofensivă să demonstreze "curajul" flotei germane. Ştiind că o astfel de acţiune ar fi refuzată de către guvernul Prinţului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informe despre planurile sale. Totuşi, informaţia despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulţi marinari au participat într-o rebeliune şi au fost arestaţi, refuzând să participe la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere făra sens. Ludendorff şi-a asumat răspunderea pentru acest incident; Kaiserul la scos din funcţie pe data de 26 octombrie.

După sfârşitul lunei septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic a Germaniei. Cu toate că el a fost un conservator tradiţional, el a hotărât să iniţieze o revoluţie politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care au "democratizat" Germania, însă satisfăcând monarhiştii prin faptul că a reţinut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii socialiste, cum a avut loc în Rusia în 1917. Totuşi, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, în special partidelor de conducere, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi social-democraţii. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistiţiu. Cu 5.989.758 de victime germane ( 1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi,), ei au procedat exact astfel. Însă curând, Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală şi a început să declare că aceleaşi partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Aceşti politiceni au "înjunghiat Germania în spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff şi care a fost ulterir utilizat de către mai multe grupări naţionaliste germane, ca NSDAP.

Prinţul Maximilian din Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început imediat după inaugurarea sa. Despre întrebarea monarhiei germane nu putea hotărî între o monarhie constituţională sau aboliţia ei completă. Totuşi decizia a fost scoasă din mâinile sale, de către Philipp Scheidemann, care pe data de 9 noiembrie 1918 a declarat că Germania trebuie să fie o republică de pe un balcon a Reichstag-ului. Von Baden apoi a anunţat că Kaiserul trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit, şi o nouă Germanie a fost născută: Republica de la Weimar.

[modifică] Sfârşitul războiului

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu pe data de 29 septembrie 1918). Pe 30 octombrie Imperiul Otoman a capitulat. Pe 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi prin telegraf cu autorităţile Antantei de la Paris, au fost comunicate Austro-Ungariei, iar aceasta i-au acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora trei în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). Pe 11 noiembrie a fost semnat un armistiţiu într-un convoi feroviar la Compiègne în Franţa. La ora 11 în aceeaşi zi a încetat focul şi armatele au început să se retragă. George Lawrence Price este considerat în mod tradiţional ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală constituită prin semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919 cu Germania şi următoarele tratate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman semnate la St. Germain, Trianon, Neuilly şi Sèvres. Multe memoriale astfel oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

[modifică] Cronologie

• Pe 1 august, Germania declară război Rusiei şi pe 3 august Franţei. Italia îşi declară neutralitatea, pe care o menţine până pe 25 mai 1915, dată la care se declară în război cu Austro-Ungaria.

• Pe 4 august Anglia cere printr-un ultimatum retragerea Germaniei.

• La 6 august, Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei

• Muntenegru (7 august) şi Franţa (11 august) declară război Austro-Ungrariei.

• Pe 23 august, Japonia declară război Germaniei

• La 11 noiembrie 1918 se semnează încheierea focurilor în pădurea Compiègne, cu precon la predarea blocului german.

• Pe 1 decembrie 1918 are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primeşte înapoi toate regiunile istorice româneşti de la Austro-Ungaria, Bulgaria şi Rusia.

• La 18 ianuarie 1919 începe congresul de pace, la Paris, la care participă 28 de ţări învingătoare.

[modifică] Bilanţul războiului

[modifică] Soldaţi aliaţi morţi

• Belgia: 13.700
• Imperiul Britanic: 908.000
  • Australia: 60.000
  • Canada: 55.000
  • India: 25.000
  • Noua Zeelandă: 16.000
  • Africa de Sud: 7.000
  • Regatul Unit: 715.000
• Franţa: 1.240.000
  • Coloniile franceze: 114.000
• Grecia: 5.000
• Italia: 650.000
• Japonia: 300
• Muntenegru: 3.000
• România: 736.000
• Rusia: 1.700.000
• Serbia: 45.000
• Statele Unite: 50.600

[modifică] Soldaţi morţi ai Puterilor Centrale

• Germania: 2.770.000
• Austro-Ungaria: 1.500.000
• Bulgaria: 827.500
• Turcia: 35.000

[modifică] Civili morţi

• Germania: 960.000
• Austro-Ungaria: 220.000
• Belgia: 30.000
• Regatul Unit: 31.000
• Bulgaria: 275.000
• Franţa: 40.000
• Grecia: 132.000
• România: 675.000
• Rusia: 3.000.000
• Serbia: 650.000
• Turcia: 1.000.000

[modifică] Bibliografie

• "Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-italiene(1914-1947)", Valeriu F.Dobrinescu, Ion Patroiu, Ghe.Nicolescu, Ed.Intact, 1999, Craiova

[modifică] Vezi şi

[modifică] Articole principale

Primul război mondial:
Fronturile principale de luptă	Evenimente principale	Articole specifice	Participanţi	Vezi şi
Preludiu: Cauze Asasinatul din Saraievo Ultimatumul din iulie Fronturile principale de luptă: Frontul de vest Frontul de est Caucazul Sinai şi Palestina Mesopotamia Africa Atlantic Pacific	1914: • Bătălia de la Liège • Bătălia de la Krasnik •  Bătălia de la Tannenberg • Prima bătălie de pe Marna • Bătălia de la Tsingtao 1915: • Bătălia de la Gallipoli • Campania din Italia 1916: • Bătălia de la Verdun •  Bătălia de pe Somme • Bătălia de la Jutland • Ofensiva Brusilov 1917: • Bătălia de la Passchendaele • Revoluţia din Rusia 1918: • Ofensiva de 100 de zile • Ofensiva Meuse-Argonne • Armistiţiul cu Germania	Lista luptelor Războiul aerian Războiul naval Criptografia Oamenii Gazele otrăvitoare Căile ferate Technologia Războiul de tranşee Influenţa asupra civililor şi atrocităţile: Genocidul armenilor Urmări: Urmările Pierderile omeneşti Tratatul de la Brest-Litovsk Conferinţa de la Paris Tratatul de la Versailles Liga Naţiunilor	Participanţii Puterile Antantei •Imperiul Rus •Franţa •Imperiul Britanic    Australia    Canada    India    Newfoundland    Noua Zeelandă    Africa de Sud   | Regatul Unit • Italia • România • SUA • Serbia • Portugalia • Japonia • Belgia • Muntenegru • Grecia •Alţii... Puterile Centrale • Imperiul German • Austro-Ungaria • Imperiul Otoman • Bulgaria	• Categorie:Primul război mondial • Războiul pentru terminarea tuturor războaielor • Rolul femeilor • Literatura războiului • Război total • Gripa spaniolă Alte conflicte din epocă: • Primul război balcanic • Al doilea război balcanic • Rebeliunea burilor • Răscoala de Paşte • Revoluţia rusă • Războiul civil rus • Campania din nordul Rusiei • Războiul polono-sovietic • Războiul greco-turc Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Primul război mondial

• Al doilea război mondial
• Wilhelm al II-lea

[modifică] Media

Bombardiere ale primului război mondial (info) Videoclip al aliaţilor bombardând liniile germane. Tancuri ale primului război mondial (info) Tancuri primitive din primul război mondial ajută aliaţii cu avangarda la Langres, France (1918). Probleme la vizualizarea fişierelor video? Ajutor media.

Primul război mondial este un articol de calitate, adică printre cele mai bune articole produse de comunitatea Wikipedia. Orice modificare ce nu îi compromite acest statut este binevenită.