Istoria Republicii Moldova

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Republica Moldova este situată în partea de est a Moldovei istorice.

Urmaşi ai dacilor şi coloniştilor romani, moldovenii au fost organizaţi într-un stat de voievozii români din Maramureş (Transilvania), Dragoş (Iniţiatorul) şi Bogdan I (Întemeietorul). Denumirea de Ţara Românească Moldova, aşa cum apare în vechile documente provine etimologic de la râul Moldova de-a lungul căruia s-a format voievodatul Moldovei. Pe vremea lui Bogdan I, Moldova nu depăşea ţinutul dintre râurile Moldova şi Siret. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea spre sud şi est, cucerind Cetatea Albă de la tătari, astfel încât Roman I, se putea intitula Domn de la munte până la mare. Alexandru cel Bun a stăpânit ţara întreagă, cu excepţia sudului Basarabiei de la Dunăre cu Chilia şi partea de dincolo de Trotuş, pe care le va lua Ştefan cel Mare de la Muntenia. Sub Ştefan cel Mare, nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş din Muntenia, Moldova a ajuns la întinderea şi puterea ei maximă.

Miron Costin spune în lucrarea "De neamul moldovenilor" că "lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că tot un neam sunt şi odată discălicaţi", şi că "descălicatul ... de Traian împăratul Râmului" a fost făcut.

Cuprins 1 Expansiunea rusească 2 Începuturile perioadei sovietice 3 Al Doilea Război Mondial 4 Restabilirea dominaţiei sovietice după război 5 Creşterea autodeterminării 6 Secesiunea Găgăuziei şi a Transnistriei 7 Independenţa 8 Republica Moldova după independenţă 9 Legături externe

[modifică] Expansiunea rusească

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria către Imperiul Rus. Prin extindere, Basarabia (numită aşa după numele domnitorului Basarab I) a fost anexată şi mai târziu înglobată în Imperiul Rus, după războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti (1812). După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Valahia) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a sudului Basarbiei (aşa-numitul Bugeac) către Moldova, adică a regiunilor Ismail, Bolgrad şi Cahul. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate româneşti, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel cărămida de temelie a statului modern România. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus.

[modifică] Începuturile perioadei sovietice

După ce Revoluţia rusă din 1917 şi Declaţia Drepturilor Popoarelor din Rusia au încurajat diverse naţionalităţi din Imperiul Rus să-şi câştige suveranitatea, Moldova a devenit o republică independentă la 2 decembrie 1917. La 6 ianuarie 1918 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească a Basarabiei. La cererea noii administraţii moldovene („Sfatul Ţării”), pe 13 decembrie, trupele române au intrat în Basarabia, ca să elibereze teritoriul de armata rusă care jefuia, viola şi omora fără cruţare. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România.

După formarea URSS în decembrie 1922, guvernul sovietic a creat Oblastul Moldovean Autonom pe teritoriile situate la est de râul Nistru, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraş în Ucraina de astăzi. Şapte luni mai târziu, oblastul a devenit Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSA Moldovenească), deşi populaţia sa cuprindea doar 30% etnici români. Capitala a rămas la Balta până în 1929, când a fost mutată la Tiraspol.

[modifică] Al Doilea Război Mondial

Parte a României, Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică în 1940 (cu acordul Germaniei), graţie unui protocol secret ataşat pactului de non-agresivitate germano-sovietic din 1939. La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chişinău (Kishinëv, în rusă), prin contopirea unei mari părţi din Basarabia cu RSSA Moldovenească. Nordul Basarabiei, Bugeacul şi o bună parte din RSSA Moldovenească au revenit RSS Ucrainiene. La crearea RSS Moldoveneşti, Basarabia a fost din nou divizată, integritatea sa economică şi istorică fiind puternic subminată. Câteva regiuni sudice şi puncte de acces la Marea Neagră pe la gurile Dunării (oraşul Ismail) şi estuarul Nistrului (oraşul Cetatea Albă, Belgorod-Dnestrovsky în rusă) au fost cedate Ucrainei, lucru care a lăsat RSS Moldovenească fără acces la mare.

În iunie 1941, trupele germane şi române au atacat RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană; naziştii au oferit României, aliatul lor, nu doar Basarabia şi Bucovina de nord, dar şi teritoriul dintre Nistru şi Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), de la nord de Bar în Ucraina, care România l-a denumit şi administrat sub numele de Transnistria. Acest aranjament a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au reocupat Basarabia şi Transnistria. Un tratat din 1947 a returnat Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria Uniunii Sovietice, iar vechile diviziuni administrative sovietice şi denumirile ruseşti ale teritoriilor au reintrat în vigoare.

[modifică] Restabilirea dominaţiei sovietice după război

Teritoriul Basarabiei constituit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a suferit o brutală politică de denaţionalizare a populaţiei române, prin deportări masive (în Siberia), omucideri şi arestări abuzive. Poliţia secretă a lovit în grupurile naţionaliste, alfabetul chirilic fiind impus limbii române, redenumită „moldovenească”. Etnicii ruşi şi ucraineni au fost încurajaţi să se stabilească în RSSM, mai ales în Transnistria. Politica guvernamentală, cerând producţii agricole mari în ciuda recoltelor slabe, a condus la foamete, urmare a secetei catastrofale din 1945-1947. Poziţiile politice, academice şi din partidul comunist au fost preluate de grupurilor etnice non-române (doar 14 procente din liderii politici a RSSM erau etnici români în 1946).

Purificarea etnică a fost îndreptată împotriva intelectualilor români care au decis să rămână în Moldova după război, precum şi a tot ce era românesc.

Condiţiile impuse la restabilarea stăpânirii sovietice au reprezentat baza resentimentelor îndreptate împotriva autorităţilor sovietice, resentimente care s-au manifestat în scurt timp. În perioada lui Leonid Brejnev ca secretar al Partidului Comunist al Moldovei (1950-1952), o rebeliune a etnicilor români a fost înăbuşită prin uciderea sau deportarea a sute de oameni şi instituirea forţată a colectivizării. Deşi Brezhnev şi primii secretari ai Partidului Comunist Moldovenesc, au avut destul de mult succes în represiunea sentimentului naţional moldovenesc, moldovenii au mocnit pentru încă trei decenii, până la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Politicile sale de glasnost şi perestroika au creat condiţiile de exprimare liberă şi deschisă a sentimentului naţional, iar republicile sovietice au fost încurajate să adopte reforme.

[modifică] Creşterea autodeterminării

În acest climat mai destins, insistenţa politică a escalat în RSS Moldovenească în 1989. În anul 1989 s-a format Frontul Popular Moldovenesc, o asociaţie de grupări politice şi culturale care a culminat în 1990 prin recunoaşterea sa oficială şi participarea la alegeri. Marile demonstraţii ale etnicilor români au determinat desemnarea limbii române ca limbă oficială şi înlocuirea şefului Partidului Comunist Moldovenesc. Opoziţia faţă de influenţa crescândă a etnicilor români a crescut şi ea, mai ales în Transnistria, unde în 1988 a fost creată Mişcarea Yedinstvo-Unitatea de către majoritatea slavă, şi în sud, unde a apărut mişcarea Gagauz Halkî (poporul găgăuz), format în noiembrie 1989, pentru a-i reprezenta pe găgăuzi, o minoritate de limbă turcică.

Primele alegeri democratice pentru Sovietului Suprem al RSS Moldovenească au avut loc pe 25 februarie 1990. Frontul Popular a câştigat majoritatea voturilor. După alegeri, Mircea Snegur, un fost comunist, a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem; în Septembrie el a devenit preşedinte al republicii. Guvernul reformist care a preluat puterea în mai 1990 a făcut multe schimbări care nu au fost pe placul minorităţilor, incluzând şi schimbarea numelui republicii în iunie, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova şi declararea suveranităţii în acelasi lună.

[modifică] Secesiunea Găgăuziei şi a Transnistriei

În august etnicii găgăuzii au proclamat o republică separatistă în sud, în jurul oraşului Comrat („Republica Găgăuză”, Gagauz-Yeri în limba găguză). În septembrie populaţia de pe malul estic a râului Nistru (în majoritate de etnie slavă), au proclamat Republica Moldovenească Nistreană (în limbajul colocvial „Republica Nistreană”) în Transnistria, având capitala la Tiraspol. Deşi Sovietul Suprem a declarat imediat aceste proclamaţii nule, în ambele republici separatiste s-au desfăşurat alegeri. Stepan Topal a fost ales preşedinte al Republicii Găgăuze în decembrie 1991, iar Igor Smirnov a fost ales preşedinte al Republicii Nistrene în aceeaşi lună.

Aproximativ 50 000 de voluntari moldoveni înarmaţi au trecut în Transnistria, unde violenţa a fost restrânsă de intervenţia Armatei a 14-a Rusă. Acest corp de armată îşi avea cartierul general la Chişinău sub comanda Înaltului Comandament pentru Operaţiuni Militare de Sud-Vest încă din 1956. Negocierile de la Moscova între găgăuzi, slavii transnistreni, şi guvernul RSS Moldova au eşuat, iar guvernul a refuzat să mai participe la negocieri.

În mai 1991, oficialităţile au redenumit statul în Republica Moldova. De asemenea, Sovietul Suprem a fost transformat în Parlamentul Moldovenesc.

[modifică] Independenţa

În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, comandanţii Comandamentului de sud-vest au încercat să impună starea de urgenţă în Moldova, dar au fost învinşi de guvernul moldovenesc, care şi-a declarat sprijinul faţă de preşedintele rus Boris Elţîn. Pe 27 august 1991, după eşuarea loviturii de stat, Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică.

În octombrie, Moldova a început să-şi organizeze forţele armate. Uniunea Sovietică se destrăma rapid, iar Moldova nu se putea baza decât pe forţele sale, pentru a putea preveni escalarea violenţelor din „Republica Nistreană” şi în restul ţării. Alegerile din decembrie ale lui Stepan Topal şi ale lui Igor Smirnov ca preşedinţi a republicilor separatiste şi dizolvarea oficială a Uniunii Sovietice la sfârşitul anului, a condus la creşterea tensiunilor din Moldova.

Flacăra violenţei s-a reaprins din nou în Transnistria în 1992. Un acord de încetare a focului a fost negociat de preşedinţii Snegur şi Elţîn în iulie. O linie de demarcaţie urma să fie menţinută de o forţă de pace tripartită (compusă din forţe moldoveneşti, ruse şi transnistrene), iar Moscova s-a angajat să-şi retragă Armata a 14-a dacă se stabilea o constituţie pentru Transnistria. De asemenea, Transnistria urma să aibă un statut special în cadrul Moldovei, prin care îşi rezerva dreptul la secesiune în cazul unirii Moldovei cu România.

[modifică] Republica Moldova după independenţă

Deşi independentă de URSS din 1991, forţe ruseşti au rămas în teritoriul de la est de Nistru pentru a apăra populaţia slavă, în principal formată din ucraineni, ruşi şi bulgari, care şi-a declarat republica Transnistria pe teritoriul RSS Autonomă Moldovenească.

Noi alegeri parlamentare au auvt loc în Moldova pe 27 februarie 1994. Deşi alegerile au fost descrise de observatorii internaţionali ca fiind libere şi corecte, autorităţile din Transnistria au refuzat să numere voturile şi au făcut eforturi pentru a descuraja populaţia să participe la vot. Doar 7,500 de locuitori au votat pe malul drept al Nistrului, în Moldova.

Noul Parlament, având ca majoritate reprezentanţi ai Partidului Agrar din Moldova, nu s-a lovit de acelaşi blocaj care a caracterizat vechiul Parlament cu majoritatea naţionalist-dură a Frontului Popular: legislaţia reformatoare a fost adoptată, şi s-au produs schimbări. Preşdintele Snegur a semnat Parteneriatul de Pace cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO/OTAN) în martie 1994, iar în aprilie Parlamentul a aprobat participarea Moldovei ca membru a Comunităţii Statelor Independente (CSI) la o uniune economică. Pe 28 iulie, Parlamentul a ratificat noua constituţie, care a intrat în vigoare 27 august 1994, şi care prevedea o substanţială autonomie a Transnistriei şi Găgăuziei.

Rusia şi Moldova au semnat un tratat în octombrie 1994 privind retragerii trupelor ruse din Transnistria, dar guvernul rus s-a oprit înaintea ratificării tratatului. Deşi armistiţiul de încetare a focului era încă în vigoare la începutul anului 1995 iar negocieri ulterioare urmau să includă şi Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa şi Naţiunile Unite, speranţele de liniştire a disputelor şi de retragere a armatelor ruseşti în viitorul foarte apropiat, se situau la nivel foarte scăzut.

În martie şi aprilie 1995, studenţii şi elevii moldoveni au iniţiat o serie de greve şi demonstraţii în Chişinău pentru a protesta împotriva politicii guvernamentale cu privire la cultură şi educaţie. Studenţilor li s-au alăturat reprezentanţi ai intelectualităţii şi mai târziu muncitori, pensionari care protestau împotriva guvenului din motive economice. Problema emoţională pusă în discuţie era cea limbii naţionale: ar trebui să fie moldovenească, aşa cum era numită în constituţia din 1994, sau română aşa cum se pronunţau majoritatea experţilor.

În discursul din 27 aprilie către Parlament, preşedintele Snegur a cerut Parlamentului să amendeze Constituţia şi să schimbe numele limbii naţionale în „română”. Decizia finală a guvernului a fost amânată până în toamnă din cauza articolului din Constituţie care stipula că înaintea unei modificări a Constituţiei trebuie să treacă 6 luni. Demonstraţiile studenţeşti au fost amânate până pe 6 septembrie.

[modifică] Legături externe

• en Harta Moldovei istorice

Vezi şi: Republica Moldova, Moldova, Istoria României, Istoria Moldovei, Basarabia