Comintern

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este parte a seriei Comunism

Şcoli ale comunismului Marxism · Leninism Stalinism · Troţkism Maoism · Franklinism Comunism de stânga Comunism religios Anarho-comunism Partide comuniste Partid comunist Listă de partide comuniste Partidul Bolşevic Partidul Comunist al Uniunii Sovietice Partidul Comunist Român Internaţionala Communistă State comuniste State istorice importante: Uniunea Sovietică Bulgaria Cehoslovacia Germania de Est Iugoslavia Polonia România Ungaria State actuale: China Coreea de Nord Cuba Laos Vietnam Alte articole Revoluţie comunistă Revoluţia din Octombrie Marxism-leninism Pactul de la Varşovia CAER Socialism Economie planificată Anti-comunism

editează acest cadru

Prima ediţie a ziarului Cominternului, Internaţionala Comunistă, publicat în Moscova şi Petrograd (Sankt Peterburg) în mai 1919. Lozinca din partea superioară a paginii este: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!"

Cominternul (din limba rusă: Коммунистичекий Интернационал (Kommunisticeskii Internaţional) – (Internaţionala Communistă), cunoscută şi ca Internaţionala a III-a, a fost o organizaţie internaţională comunistă fondată în 1919 de Lenin şi de Partidul Comunist Rus (bolşevic), care avea ca scop lupta "lupta prin toate mijloacele posibile, inclusiv lupta armată, pentru răsturnarea burgheziei mondiale şi pentru formarea unei republici sovietice internaţionale, ca un stadiu de tranziţie către abolirea definitivă a statului." Cominternul a reprezentat o sciziune a elementelor de stânga din Internaţionala a II-a, ca răspuns la incapacitatea acesteia din urmă de a forma o coaliţie solidă împotriva primului război mondial, război pe care Internaţuionala a III-a l-a considerat un război imperialist.

Cominternul a ţinut şapte Congrese Mondiale, primul în martie 1919 şi ultimul în 1935. Grupurile care ţin de tradiţia comunismului de stânga recunosc azi numai valabilitatea primelor două congrese, cele de tradiţie bolşevică, leninistă sau troţkistă – numai cea a primelor patru, iar partidele comuniste staliniste şi maoiste recunosc valabilitatea tuturor celor şapte congrese.

[modifică] Originile Cominternului

Originile Cominternului pot fi găsite în sciziunile din mişcarea muncitorească, care au devenit evidente în 1914, la începutul primului război mondial, deşi prăpastia între aripile revoluţionară şi reformistă exista şi se dezvolta de mai multă vreme. Încă din 1899, reformiştii, sau aşa numitele elemente de dreapta, au sprijinit intrarea socialistului Millerand în guvernul francez al acelor timpuri. Pe de altă parte, revoluţionarii, sau elementele de stânga, se opuneau cu îndârjire oricărei colaborări cu guvernele burgheze. O importanţa mare a avut-o şi lucrărea Socialismul Evolutiv a lui Eduard Bernstein, care teoretiza calea reformistă către socialism şi care a fost criticată violent, printre alţii, de Karl Kautsky şi de tânăra Rosa Luxemburg.

Revoluţia rusă din 1905 a avut ca efect radicalizarea multor partide socialiste, acelaşi efect avându-l în Europa Occidentală şi seriile de greve generale care cereau votul universal. În acest moment, Internaţionala a II-a, (cunoscută ca Internaţionala Socialistă), a părut o organizaţie unită, ai cărei membri se înmulţeau după fiecare sufragiu din ţările avansate. Karl Kautsky, poreclit şi Papa al Marxismului a fost cel mai radical membru. El a ocupat funcţia foarte importantă de editor al influentului Die Neue Zeit (Timpuri Noi), ziarul de teorie politică al foarte marelui Partid Social Democrat din Germania (SPD) – cel mai important partid al Internaţionalei.

Până în 1910, au apărut facţiuni în social-democraţia de stânga, (cum se autodefineau marxiştii care dominau Internaţionala), iar gânditori de stânga, precum Rosa Luxemburg şi olandezul Anton Pannekoek, au devenit chiar mai critici decât Kautsky. Începând din acest moment, se poate vorbi în Internaţionala Socialistă despre o aripă de dreapta (reformistă), un centru şi o aripă de stânga (revoluţionară). Este interesant de observat că atât bolşevicii, cât şi menşevicii, (facţiuni ale Partidului Social Democratic din Rusia), erau consideraţi ca fiind în tabăra revoluţionarilor (aripa de stânga). Certurile dintre diferitele grupuri nu au ajuns însă niciodată la urechile marelui public.

Primul război mondial avea să se dovedească a fi evenimentul care a separat definitiv şi irevocabil aripile revoluţionară şi reformistă ale mişcării muncitoreşti. În ciuda hotărârilor marii majorităţi a rezoluţiilor prin care Internaţionala Socialistă chema proletariatul internaţional la rezistenţă împotriva războiului, cele mai multe partide socialiste ale statelor implicate în conflict şi-au manifestat sprijinul pentru politica propriilor ţări, excepţiile fiind partidele din Balcani şi din Rusia şi nişte grupuri minoritare din celelalte ţări. Partidele socialiste din ţările neutre au militat continuu pentru neutralism şi impotriva opoziţiei totale la război.

Ca şi înainte de război, în timpul conflagraţiei, facţiunile mişcării socialiste erau dreapta reformistă, stânga revoluţionară şi centrul, care oscila între cei doi poli. Printre cei mai zgomotoşi oponenţi ai războiului a fost Lenin, liderul facţiunii bolşevice al socialiştilor ruşi care, văzând colapsul Internaţionalei Socialiste, a declarat că o nouă Internaţională – a treia – trebuia iniţiată şi trebuia să-i ia locul celei de-a a doua. Lenin era acum cel îi care condamna pe socialiştii reformişti, pe social-şovini, (socialişti în vorbe, dar şovini în fapte), şi pe socialiştii de centru care, ca social-pacifişti, se opuneau războiului, dar votau pentru creditele de război. Acest ultim caz poate fi ilustrat de politica Partidului Independennt al Muncii din Marea Britanie condus de Ramsay MacDonald, care se opunea de fapt războiului pe considerente de pacifism, dar nu făcea nimic pentru a-i rezista.

O idee de bază a Cominternului a fost aceea a creării de partide comuniste în toată lumea, partide care să sprijine revoluţia proletară mondială. O altă idee importantă era aceea a centralismului democratic, care se reducea, în mare, la principiul conform căruia toate deciziile trebuie să fie luate democratic şi toate vocile trebuie să se facă auzite, dar membrii de partid nu trebuiau să mai comenteze sau să se opună odată ce s-a luat o hotărâre.

Următoarele partide şi mişcări au fost invitate al primul congres al Internaţionalei Comuniste:

• Liga Spartachistă din Germania,
• Partidul Comunist (bolşevic) din Rusia,
• Partidul Comunist din Austria,
• Partidul Comunist al Muncitorilor din Ungaria,
• Partidul Comunist Finlanda,
• Partidul Comunist al Muncitorilor din Polonia,
• Partidul Comunist din Estonia,
• Partidul Comunist din Lituania,
• Partidul Comunist din Letonia,
• Partidul Comunist din Belarus,
• Partidul Comunist din Ucraina,
• Elementele revoluţionare dintre social-democraţii cehi,
• Partidul social-democratic (tesniaki) din Bilgaria,
• partidul social-democrat din România,
• Aripa de stânga a Partidului Social Democrat din Serbia,
• Partidul social democrat de stânga din Suedia,
• Partidul Muncii din Norvegia,
• Grupul Klassenkampen din Danemarca,
• Partidul Comunist din Olanda,
• Elementele revoluţionare din Partidul Muncitorilor din Belgia,
• Grupuri din mişcările socialiste şi sindicale din Franţa,
• Stânga Social-democrată din Elveţia,
• Partidul Socialist Italian,
• Elementele revoluţionare din Partidul Socialist din Spania,
• Elementele revoluţionare din Partidul Socialist din Portugalia,
• Partidele socialiste din Anglia, (în mod special curentul reprezentat de MacLean)
• Partidul Socialist al Muncii din Anglia,
• Muncitorii Industriali ai Lumii din Anglia,
• Elementele revoluţionare ale organizaţiilor muncitoreşti din Irlanda,
• Elementele revoluţionare ale delegaţilor sindicatelor din Anglia,
• Partidul Socialist al Muncii din Statele Unite ale Americii,
• Elementele de stânga ale Partidului Socialist din America, (Liga pentru Propaganda Socialistă),
• Muncitorii Industriali ai Lumii din Statele Unite ale Americii,
• Muncitorii Industriali ai Lumii dinAustralia,
• Uniunea Internaţională a Muncitorilor Industriali din Statele Unite ale Americii,
• Grupurile socialiste din Tokyo şi Yokohama – Japonia, reprezentate de tovarăşul Katayama,
• Internaţionala Socialistă a Tineretului, reprezentată de tovarăşul Munzenburg.

Pentru ca un partid să poată intra în Comintern, trebuia să accepte cele Douăzecişiuna de Condiţii, care erau concepute pentru a delimita comuniştii revoluţionari de forţele reformiste şi centriste care urmăreau să acceadă în Comintern după succesul revoluţiei bolşevice.

[modifică] Primele patru congrese ale Cominternului

Primul preşedinte al Comitetului Executiv al Cominternului a fost Grigori Evseievici Zinoviev, din 1919 până în 1926, (când a fost destituit după ce a ieşit din cercul favoriţilor lui Stalin, care deja avea o putere considerabilă la acea vreme). Nikolai Ivanovici Buharin a condus Cominternul pentru o perioadă de doi ani, până în 1928, când a fost destituit şi el de către Stalin. Liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov a condus Cominternul din 1934 până la dizolvarea lui.

[modifică] De la al cincelea până la al şaptelea congres al Cominternului

Au existat mai multe organizaţii internaţionale sponsorizate de Comintern:

• Internaţionala Roşie a Sindicatelor (Profintern)
• Internaţionala Roşie a Ţăranilor (Krestintern)
• Ajutorul Roşu Internaţional (MOPR)
• Internaţionala Tineretului Comunist
• Internaţionala Roşie a Sporturilor (Sportintern)

[modifică] De la ultimul congres la dizolvare

Ultimul congres al Comiternului a fost ţinut în 1935 şi a sprijinit în mod oficial Frontul Polpular Antifascist. Această politică cerea ca partidele comuniste să caute să formeze Fronturi Populare cu toate partidele care se opuneau fascismului şi să nu se limiteze să formeze Fronturi Unite doar cu partidele muncitoreşti. Nu a existat vreo opoziţie semnificativă la această nouă orientare politică în vreuna dintre secţiunile naţionale ale Cominternului. În Franţa şi Spania în mod special, consecinţele au fost spectaculoase.

Cum congresul al şaptelea al Cominternului a renunţat la ţelul revoluţionar al răsturnării capitalismului, Troţki a ajuns la concluzia că este necesară apariţia unei noi Internaţionale, de timp ce Cominternul a murit ca Internaţională revoluţionară. Troţki a susţinut, de asemenea, că partidele stalisniste nu pot fi considerate partide revoluţionare, (ele jucau totuşi un rol de apărători ai statului Rus), la fel neputând fi considerate partide revoluţionare nici partidele social-democrate.

Ca urmare, în 1938 s-a format Internaţionala a IV-a în opoziţie cu Internaţionala Comunistă. Comuniştii celei de-a patra Internaţionale considerau că cea de-a treia Internaţională devenise profund birocratizată şi stalinizată şi nu mai era capabilă să renască pentru a deveni o organizaţie revoluţionară propriu-zisă. În mod particular, ei considerau prăbuşirea catastrofală a mişcării comuniste şi ascensiunea nazismului în Germania ca pe o dovadă că Internaţionala Comunistă era sub controlul total şi nefast al lui Stalin.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Cominternul a sprijinit o politică pacifistă şi de neintervenţie, considerând că este vorba de un război imperialist între diferitele clase conducătoare naţionale, aproape la fel ca în primul război mondial. Când Uniunea Sovietică a fost invadată pe 22 iunie 1941, Cominternul şi-a schimbat poziţia diametral opus, sprijinind activ Aliaţii. Într-un document datat 11 iulie 1941, care făcea o evaluare strategică pentru Departamentul de Război al SUA, se aprecia: Cominternul, prin regimul sovietic, luptă pentru revoluţia mondială în interesul Comunismului. [1]

Stalin a desfiinţat în mod oficial Cominternul 15 mai 1943, ca un gest împăciuitor faţă de Puterile Aliate. NKVD-ul din Modcova a trimis un mesaj către toate agenturile sale pe 12 septembrie 1943. Acest mesaj scotea în mod clar la lumină legătura dintre NKDV, pe de-o parte, şi Comintern şi partidele comuniste, pe de alta. Acest mesaj dădea instrucţiuni detaliate despre folosirea surselor de informaţii din interiorul partidelor comuniste după desfiinţarea Cominternului.

[modifică] După dispariţia Cominternului

În 1947, a fost format Biroul Comunist de Informaţii – Cominform, un înlocuitor al Cominternului. Era o reţea formată din partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. A fost dizolvat în 1956.

Cu toate că partidele comuniste pro-moscovite nu mai aveau o organizaţie internaţională care să le unească, ele continuau să aştepte indicaţii de la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi se întâlneau periodic la Moscova. Cea mai importantă întâlnire dintre acestea s-a ţinut în 1962, când Ruptura chino-sovietică a devenit cunoscută pentru prima oară. A exista o coordonare strânsă a acţiunilor sovietice şi a partidelor comuniste din Pactul de la Varşovia.

[modifică] Vezi de asemenea

• Pactul Anticomintern
• Lista internaţionalelor de stânga
• Lista partidelor comuniste
• Lista mombrilor Cominternului
• Mişcarea Comunistă Mondială

[modifică] Legături externe

• [2] Arhivele Cominternului (în Engleză)
• [3] Arhivele Cominternului (în Rusă)