Trădarea occidentală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

"Trădarea occidentală (sau a Occidentului)" este un termen popular folosit în câteva naţiuni din Europa Centrală – Polonia, Republica Cehă, Slovacia, şi statele baltice – care se referă la politica externă a câtorva state occidentale în perioada dintre momentul semnării Tratatului de la Versailles din 1919, de-a lungul perioadei celui de-al doilea război mondial până la declanşarea Războiului Rece, perioadă care ar fi fost caracterizată de ipocrizie şi trădare.

"Trădarea" se referă la faptul că Aliaţii occidentali – în ciuda faptului că erau promotorii democraţiei şi autodeterminării, în ciuda faptului că semnaseră tratate şi formaseră alianţe militare în timpul primului război mondial cu naţiunile est şi central europene, şi-au trădat până în cele din urmă aliaţii prin nerespectarea sus-numitelor tratate. Astfel, Cehoslovacia a fost abandonată în mâinile Germaniei Naziste, iar Polonia a fost lăsată să lupte de una singură ce aceiaşi Germanie agresoare. După al doilea război mondial, puterile occidentale nu au făcut nimic ca să împiedice procesul prin care aceste state central europene au fost transformate în state marionetă sub controlul ideologic, politic şi economic al Uniunii Sovietice şi să împiedice înregimentarea sus-numitelor ţări în aliaţa politico-economică şi militară a blocului răsăritean.

Conceptul este încă foarte disputat în rândurile istoricilor, dintre care unii argumentează că Winston Churchill şi Franklin Roosevelt nu au avut de ales şi au trebuit să accepte pretenţiile lui Stalin enunţate la Conferinţele de la Teheran şi Yalta.

Cuprins 1 Diplomaţia în Europa Centrală în perioada interbelică 2 Croaţia 3 Cehoslovacia 4 Polonia 4.1 Urmările primului război mondial 4.2 Până în 1939 4.2.1 Diplomaţia 4.2.2 Războiul ciudat 4.2.3 Urmări 4.3 Deceniul al cincelea 4.3.1 Carta Atlanticului 4.3.2 Katynul şi constrângerile sovietice 4.3.3 Teheran 4.3.4 Insurecţia din Varşovia 4.3.5 Yalta 4.3.6 Urmări 5 Rusia 6 Spania 6.1 Teritoriul Memel 7 Iugoslavia 8 Note şi bibliografie 9 Consultaţi şi articolele 10 Resurse internet

[modifică] Diplomaţia în Europa Centrală în perioada interbelică

Începând cu anul 1919, politica Franţei a fost aceea de construire a unui cordon sanitar în Europa Răsăriteană şi Centrală, care să-i împiedice pe germani şi pe sovietici să-şi răspândească ideologiile şi influenţa, care erau comparate metaforic cu nişte boli. Zdrobirea Republicii Sovietice Ungare şi a lui Béla Kun prin efortuirle combinate ale forţelor armatea franceze, române şi cehoslovace a fost unul dintre primele exemple al întăriri a acestui cordon sanitar. În 1921, Franţa a semnat o alianţă defensivă cu Polonia, prin care ambele state se angajau să-şi ajute partenerul în cazul în care una dintre părţi ar fi fost atacată de o putere europeană. În 1924, Franţa a semant o alianţă similară cu Cehoslovacia, în 1926 cu România şi în 1927 cu Iugoslavia.

În 1925, Franţa a semant noi tratate cu Polonia şi Cehoslovacia, care duceau la creşterea nivelului cooperării militare dintre statele semnatare. În plus, Franţa a încercat să transforme Mica Antantă a Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, care era clădită pe temerile faţă de tendinţele revanşarde ale Ungariei, într-o alianţă antigermană. În 1921, Polonia şi România au semant o alianţă militară, care, deşi apropia mult Polonia de Mica Antantă, nu transforma ţara într-un membru cu drepturi depline. Neînţelegerile dintre Plonia şi Cehoslovacia au împiedicat adâncirea procesului de apropiere.

În ciuda angajamentelor asumate în cadrul Ligii Naţiunilor, britanicii nu au dorit să se angajeze în apărarea naţiunilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. În deceniul al treilea al secolului trecut, a devenit clar pentru toată lumea că această atitudine nu se va schimba. În 1925, ministrul de externe britanic, Sir Austen Chamberlain, a declarat public că aşa-numitul Coridor Polonez "nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic".

La sfârşitul deceniului al treilea şi începutul celui de-al patrulea, a fost stabilit un complex sistem de alianţe al naţiunilor europene, în speranţa prevenirii unor viitoare războaie cu una dintre puterile considerate potenţiale agresoare – Germania şi Uniunea Sovietică. În 1935 şi mai apoi în 1934, Polonia a semnat un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică valabil pentru 10 ani. În 1932, sovieticii au semnat pacte de neagresiune cu valabilitate de 10 ani cu Finlanda, Estonia şi Letonia. În ianuarie 1934, Germania şi Polonia au semant la rândul lor un pact de neagresiune valabil pentru 10 ani. În 1935, sovieticii au semnat tratate de alianţă cu Franţa şi Cehoslovacia.

În noiembrie 1933, prin Paris circulau zvonuri că Franţa, Belgia şi Polonia luau în consideraţie posibilitatea declanşării unui "război preventiv" împotriva Germaniei. Istoricul britanic Lewis Bernstein Namier a afirmat mai târziu că o propunere poloneză pentru declanşarea unui război preventiv a fost respinsă de francezi. Totuşi, nu s-a descoperit deocamdată nicio dovadă în arhivele franceze, belgiene sau poloneze că a existat o asemenea propunere în 1933.

[modifică] Croaţia

În ultimele zile ale războiului, un mare număr de refugiaţi din Rusia şi Statul Independent Croaţia, foşti colaboratori ai naziştilor, au fugit din faţa înaintării Armatei Roşii şi a partizanilor lui Josip Broz Tito.

În cadrul Operaţiunii Keelhaul, trupele britanice au strâns aceşti refugiaţi în Austria, (luptători cazaci, ustaşi, croaţi, ruşi albi şi numerişi membri ai familiilor lor). Cetăţenii croaţi au fost trimişi în Slovenia, unde în multe cazuri ei au fost victimele unor execuţii sumare. În cazul cazacilor, numeroşi luptători antisovietici şi familiile lor au fost predaţi sovieticilor la Linz, marea majoritate împărtăşind o soartă asemănătoarea cu a croaţilor şi a ustaşilor.

[modifică] Cehoslovacia

Termenul "trădarea occidentală" (în limba cehă: Zrada Západu) a fost folosit după Conferinţa de la München din 1938, când Cehoslovacia a fost forţată să cedeze o parte din teritoriul naţional (Sudetenland) Germaniei. Politicienii cehi, ale căror interviuri au apărut în ziarele vremii, au folosit de mai multe ori termenul, iar acesta, împreună cu sentimentele asociate, a devenit stereotipuri printre cehi. Termenii Mnichovská zrada (Trădarea de la München) şi zrada spojenců (trădarea aliaţilor) au fost folosite în acelaşi timp şi cu acelaşi înţeles.

În timpul celui de-al doilea război mondial, propagandiştii cehi din Protectoratul Boemieie şi Moraviei, aşa precum era Emanuel Moravec, foloseau termenul pentru pentru a justifica colaborarea cu Germania Nazistă.

În timpul campaniei parlamentare din 1946, Partidul Comunist Cehoslovac a argumentat cu mult succes că nestatornicia istorică a aliaţilor occidentali trebuia contrabalansată prin relaţii mai apropiate cu Uniunea Sovietică.

După ce partidul comunist a ajuns la puterer în Cehoslovacia în 1948, tema trădării a fost deseori folosită de propaganda de partid. O asemenea interpretare a istoriei a fost singura permisă din punct de vedere oficial.

După ce comuniştii au pierdut monopolul puterii în 1989 în urma Revoluţiei de catifea, folosirea oficială a termenului a încetat, iar istoricii au început să discute asupra evenimentelor carea au dus la apariţia lui.

Încercările de adaugare şi a altor înţelesuri termenului, în legătura cu incapacitatea sau lipsa de voinţă a puterilor occidentale pentru scoaterea Cehoslovaciei din blocul răsăritean, nu au fost acceptate de marea masă a cehilor.

[modifică] Polonia

[modifică] Urmările primului război mondial

După încheierea primului război mondial, Polonia şi-a recucerit independenţa după 123 de ani de divizare. În timp ce puterile occidentale învingătoarea proclamau sprijinul lor pentru Polonia independentă, acţiunile lor practice în această direcţie au fost limitate numai la scopul slăbirii influenţei Germaniei şi Rusiei bolşevice în zonă. Un exemplu al acestei atitudini a fost problema Sileziei. Numeroşi politicieni francezi şi britanici doreau ca întreaga regiune industrială a Sileziei să rămână a Germaniei, astfel încât aceasta să poată plăti mai uşor reparaţiile de război către aliaţii occidentali. Britanicii nu au dat niciun fel de sprijin Poloniei în timpul răscoalelor din Silezia din 1921. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, trebuia să se organizeze un plebiscit pentru determinarea care zonă din Silezia cu populaţie mixtă să fie cedată Poloniei şi care să rămână în componenţa Germaniei. În anumite districte din Silezia Supreioară, zonele cu majoritate poloneză au optat în mod normal pentru Polonia, în restul germanii majoritari optând, evident, pentru Germania. După plebiscit, germanii s-au opus predării unei părţi a Sileziei către Polonia, argumantând că Tratatul de la Versailles nu specifica posibilitatea divizării Sileziei pe districte, lucru neadevărat de altfel. Interpretarea germană era aceea că majoritatea întregii provincii trebuia să hotărască ţară din care urma să facă parte şi, ca atare, întreaga Silezie ar fi trebuit să rămână în cadrul Germaniei. Guvernul de la Londra a sprijinit punctul de vedere german.

În schimb, guvernul de la Paris şi armata franceză staţionată în Silezia au avut o atitudine pro-poloneză în timpul revoltelor polonezilor din regiune. În anii imediat de după încheierea războiului, politica franceză era aceea de slăbire pe orice cale a Germaniei, şi deşi francezii nu au apărat cu orice preţ graniţa cerută de polonezi, atitudinea Parisului în problema Sileziei poate fi caracterizată drept pro-poloneză şi anti-germană. Practic, doar ultimatumul ferm al francezilor i-a convins pe germani să se retragă din Silezia poloneză în iunie 1921.

În mod oficial, britanicii susţineau că rămânerea Sileziei în cadrul Germaniei ar asigura posibilitatea ca reparaţiile de război care trebuiau plătite Franţei să se facă mai uşor. Până in 1921, britanicii renunţaseră la cea mai mare parte a pretenţiilor faţă de Germania şi făceau presiuni puternice asupra Franţei şi Belgiei pentru reducerea cât mai mult posibil a pretenţiilor lor cu privire la nivelurile reparaţiilor de război datorate de germani. Argumentele oficiale britanice în privinţa reparaţiilor vizau influenţarea opiniei publice franceze. Adevăratul motiv al atitudinii pro-germane a Londrei era acelă că britanicii considerau că dacă Germania ar fi pierdut prea multe teritorii, fragila Republică de la Weimar ar fi fost slăbită şi mai mult, ceea ce ar fi dus la venirea extremiştilor la putere. Britanicii susţineau că poziţia lor faţă de problema sileziană era motivată de dorinţa de sprijinire a democraţiei germane. Deşi britanicii erau gata să sprijine o interpretare a prevederilor Versaillesului care ar fi încălcat atât spiritul, cât şi litera tratatului de pace, şi deşi polonezii erau enervaţi de poziţia pro-germană a Londrei, este greu de categorisit refuzul britanic de susţinere a rebelilor polonezi din Silezia drept trădare.

În timpul războiului polono-sovietic din 1918 – 1921, politicienii occidentali erau nehotărâţi în privinţa facţiunii pe care ar fi trebut să o sprijine: pe Albi (reprezentanţii fostului Imperiu Rus), pe revoluţionarii bolşevici sau noile state independente care încercau să-şi mărească teritoriul pe seama puterilor care pierduseră războiul. Până în cele din urmă, francezii şi britanicii au decis să-i sprijine pe Albi şi pe polonezi. Totuşi, sprijinul pentru Polonia renăscută a fost limită la cele câteva sute de soldaţi ai misiunii militare franceze. Mai mult, când în 1920 părea că Polonia urma să fie înfrântă, (ceea ce nu s-a întâmplat până la urmă), diplomaţii occidentali au insistat pe lângă liderii de la Varşovia să capituleze şi să accepte importante concesii teritoriale (linia Curzon).

În iulie 1920, guvernul englez a anunţat că va livra Poloniei mari cantităţi de materiale de război rămase după încheierea primei conflagraţii mondiale, dar, ameninţat de Congresul Sindicatelor Britanice cu greva generală, a stopat exportul sus-numitelor materiale Primul ministru briitanic David Lloyd George nu a fost niciodată un sprijinitor entuziast al polonezilor, politicienii de dreapta, precum Lord Curzon şi Winston Churchill, fiind cei care făceau presiunim pentru sprijinirea Varşoviei. Ameninţarea cu greva generală a fost un motiv pentru ca Lloyd George să refuze să-şi respecte angajamentele. Francezii au fost împiedicaţi să asigure o aprovizionare corespunzătoare a Poloniei de refuzul docherilor din Danzig (Gdańskul din Polonia de azi) să descarce mărfurile de război destinate Varşoviei. Într-un mod asemănător, eforturile de aprovizionare ale francezilor pe căile terestre au fost stânjenite de refuzul Cehoslovaciei şi Germaniei, (care aveau la rândul lor probleme teritoriale cu Polonia), să permită tranzitul de arme şi muniţii spre Polonia.

La sfârşitul deceniului al treilea şi începutul celui de-al patrulea, a fost realizat un complicat sistem de alianţe care ar fi trebuit să prevină viitoare războaie de agresiune din partea Germaniei sau URSS-ului. Odată cu dezvoltarea nazismului în Germania, acest sistem de alianţe a fost întărit prin semnarea a unei serii de tratate de "asistenţă mutuală" între Franţa, Regatul Unit şi Polonia, (Alianţa franco-poloneză şi Alianţa anglo-poloneză). Aceste înţelegeri statuau că, în caz că una dintre părţile semnatare ar fi fost atacată, celălalt aliat ar fi trebuit ca să procedeze la mobilizarea generală şi să acorde "ajutor terestru în maxim două săptămâni" aliatului atacat.

[modifică] Până în 1939

[modifică] Diplomaţia

În anii care au urmat primului război mondial şi războiului polono-sovietic, Polonia a semant mai multe alianţe cu puterile europene. Cele mai importante au fost cea cu Franţa (19 februarie 1921) şi cu România (3 martie 1921). Alianţa cu Franţa a fost un factor important de influenţare a politicii externe interbelice poloneze şi era considerat cea mai importantă garanţie a păstrării păcii în Europa Centrală. Doctrina militară poloneză a fost puternic influenţată de acestă alianţă.

Odată cu creşterea tensiunilor internaţionale, care avea să conducă la declanşarea celui de- al doilea război mondial, toate guvernele au căutat să-şi reînnoiască promisiunile bilaterale. În mai 1939, generalul Tadeusz Kasprzycki a semnat cu generalul Maurice Gamelin un protocol secret, (ratificat mai târziu de guvernele francez şi polonez), la Alianţa militară franco-polonă. Acest protocol asigura că Franţa avea să asigure aliatului său răsăritean ajutor militar de îndată ce va fi posibil. În caz de război cu Germania, Franţa promitea să declanşeze imediat acţiuni militare terestre şi aeriene de mică amploare şi să pornească o ofensivă de amploare cu majoritatea forelor sale nu mai târziu de 15 zile de la remiterea declaraţiei de război.

Pe 30 martie 1939, guvernul Regatului Unit şi-a luat angajamentul să apere Polonia în eventualitatea unui atac gereman, iar România în cazul altor ameninţări. Motivul pentru acordarea de garanţii României şi Poloniei a fost apariţia unor zvonuri cu privire la o iminentă invadarea a României de către germani la sfârşitul lunii martie. Ocuparea de către Germania a zonelor petroliere din România ar fi făcut ineficientă ameninţarea cu blocada maritimă britanică, Reichul putând dispune de o sursă majoră de aprovizionare cu combustibil. Din punctul de vedere britanic, era extrem de important să menină petrolul românesc departe de germani. Garanţiile britanice ar fi trebuit iniţial să blocheze orice mişcare de ameninţarea a germanilor la adresa României. Polonia a fost adăugată garanţiilor României ca un tertip care să ascundă adevaratele intenţii ale Londrei. Deabia în aprile 1940 a devenit evident ca Polonia era principala ţintă a germanilor.

Garanţiile britanice date Poloniei priveau numai independenţa ţării, nu şi integritatea teritorială. Istoricul Stephen Borsody afirmă în lucrarea sa "The New Central Europe":

"Motivele pentru iniţierea politicii garanţiilor nu erau nicăieri mai clare decât în memorandumul Foreign Office compus în vara anului 1939, care afirma că este esenţial ca Hitler să fie oprit să se extindă către est şi să obţină controlul resurselor Europei Centrale şi Răsăritene, lucru care i-ar perimite să se întoarcă împotriva occidentului cu o forţă copleşitoare"

Scopul principal al politicii externe britanice din 1919 – 1939 a fost acela al prevenirii unui alt război mondial printr-un amestec de "morcov şi băţ". "Băţul" era în acest caz "garanţiile" din martie 1939, care ar fi trebuit să împiedice Germania să atace România sau Polonia. În acelaşi timp, primul ministru Neville Chamberlain şi ministrul de externe Lord Halifax sperau să ofere un "morcov" lui Adolf Hitler sub forma altui acord de tip München, care ar fi vizat cedarea Oraşului liber Danzig şi a Coridorului Polonez Germaniei în schimbul promisiunii lui Hitler că va permite existenţa unei Polonii independente.

În aprilie, ministrul polonez de externe, colonelul Józef Beck, s-a întâlnit cu Neville Chamberlain şi Lord Halifax. La sfârşitul convorbirilor, a fost semant un tratat de asistenţă mutuală. Pe 25 august, Pactul de apărare comună polono-britanică a fost semnat ca anexă a alianţei polono-franceze. La fel ca în cazul garanţiilor din 30 martie, alianţa anglo-poloneză obliga Regatul Unit numai să apere independenţa Poloniei, nu şi integritatea sa teritorială. Alianţa era în mod clar îndreptată împotriva unei agresiuni germane. În caz de război, Regatul Unit trebuia să declanşeze ostilităţile cât mai repede posibil, ajutând Polonia pentru început cu raiduri aeriene împotriva industriei de război germane şi implicându-se în războiul terestru de îndată ce Corpurile expediţionare britanice ajungeau în Franţa. În plus, Regatul Unit asigurau acordarea unor credite de război Poloniei şi României şi aprovizioanrea celor două ţări cu armament prin porturile de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră cel mai devreme la începtul toamnei.

Până la urmă, s-a dovedit că atât Anglia cât şi Franţa au avut alte planuri decât îndeplinirea obligaţiilor faţa de aliatul polonez. Pe 4 mai 1939, s-a ţinut o întâlnire la Paris, la care s-a ajuns la concluzia că soarta Poloniei depinde de rezultatul final al războiului, care la rândul lui depindea mai degrabă de capacitatea noastră de a înfrânge Germania, decât sprijinirea Poloniei la început. Guvernul polonez nu a fost încunuoştinţat de această decizie şi discuţiile anglo-poloneze au continuat la Londra. Un tratat complet de alianţă militară a fost gata pentru semnare pe 22 august, dar guvernul britanic a amânat parafarea lui până pe 25 august 1939.

În acelaşi timp aveau loc convorbiri secrete germano-sovietice la Moscova, care au dus la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pe 22 august. Textul complet al tratatului, inclusiv protocolul secret, care prevedea împărţirea Poloniei şi ajutorul militar sovietic pentru germani în caz de război, a fost cunoscut guvernului britanic mulţumită lui Hans von Herwarth, un spion american care lucra în ministerul de externe nazist. Polonezii nu au fost informaţi de prevederile pactului sovieto-german.

[modifică] Războiul ciudat

Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, iar Franţa şi Regatul Unit au declarat război Germaniei după ultimatimuri care experisară, pe 3 septembrie. Tutuşi, toate celelalte prevederi ale garanţiilor de pe 30 martie au fost încălcate. În principal, a fost vorba de lipsa răspunsului militar viguros la agresiunea germană (care nu obliga şi la declararea războiului împotriva URSS-ului, pactul numind în mod expres Germania ca potenţial agresor.)

În conformitate cu Convenţia militară franco-ploneză, armata franceză trebuia să declanşeze pregătirile pentru o ofensivă majoră la trei zile după începerea mobilizări generale. Forţele franceze trebuiau să preia controlul asupra zonei dintre graniţa franceză şi Linia Siegfried şi să declanşeze pentru testarea apărării germane. La a 15-a zi după mobilizare, adică pe 16 septembrie, armata franceză ar fi trebuit să declanşeze un atac pe scară largă împotriva Germaniei. Mobilizarea preventivă a fost declanşată în Franţa pe 26 august, iar pe 1 septembrie a fost declarată mobilizarea generală. O ofensivă franceză în valea râului Rin (Ofensiva Saar) a fost declanşată pe 7 septembrie. 11 divizii franceze (din cele 102 câte fuseseră mobilizate) au avansat de-a lungul unui front de 32 km lângă Saarbrücken, întâlnind o rezistenţă slabă germană. Ofensiva franceză nehotărâtă a fost stopată după ce a fost atinsă linia pădurii Warndt, o zonă de aproximativ 8 km² de câmpuri puternic minate. În acelaşi timp, Marea Britanie, care promisese să declanşeze raiduri aeriene viguroase împotriva industrei germane de îndată ce va fi posibil, s-a pregătit numai de atacuri aeriene împotriva Kriegsmarine – marinei militare germane. După au avut loc câteva acţiuni în care avioanele britanice de bombardament Vickers Wellington au lansat foi volante de propagandă deasupra oraşelor germane, având mare grijă ca pachetele să fie dezlegate inainte de a fi aruncate, ca nu cumva să rănească pe cineva la sol. Pierderile britanice în timpul ofensivei aeriene împotriva Germaniei au fost scăzute: şapte bombardiere au fost doborâte în timpul raidurilor aeriene, iar două avioane Spitfire au fost doborâte de focul propriilor baterii antiaeriene. Pe 11 septembrie, au fost stopate toate raidurile aeriene.

Atât rapoartele antebelice ale spionajului polonez, cât şi mărturiile postbelice ale unor generali nazişti, în principal ale lui Wilhelm Keitel şi Alfred Jodl, afirmă că pe frontul de vest existau în 1939 echivalentul a aproximativ 20 de divizii germane care trebuiau să facă faţă celor 90 de divizii franceze. 11 dintre cele 20 de divizii germane de infanterie aveau efectivele incomplete şi le lipsea armamentul greu, în timp ce restul de 9 divizii erau în special trupe de linia a doua, batalioane de intendenţă şi de grăniceri. În mod similar, cele mai multe avioane militare şi cele mai multe unităţi de blindate erau în Polonia, în timp ce linia Siegfried era apărată de extrem de puţin oameni. Ştiind toate aceste lucruri, comandanţii aliaţi se aşteptau ca ofensiva franceză să străpungă rapid liniile inamice şi să forţeze OKW-ul (Statul major) să transfere o mare parte a forţelor care luptau în Polonia înapoi în Germania, la frontiera de vest. Această manevră ar fi silit Germania să lupte pe două fronturi, sau să caute pacea.

Asaltul francez a fost executat de cam 40 de divizii, din care una de blindate, trei de infanterie mecanizată, 78 de reginente de artilerie şi 40 de batalione de tancuri. Toate forţele necesare au fost mobilizate în prima săptămână din septembrie. Pe 12 septembrie, Consiliul suprem de război anglo-francez s-a întâlnit pentru prima oară la Abbeville, în Franţa. S-a decis ca toate acţiunile ofensive să fie oprite de îndată. Până în acel moment, diviziile franceze avansase cam 8 km pe un front de 24 km din Saarland. Maurice Gamelin a dat ordin trupelor sale să se oprească nu mai aproape de un kilometru de poziţiile germane de-a lungul liniei Siegfried. Polonia nu a fost anunţată de această decizie. În schimb, Gamelin l-a informat pe mareşalul Edward Rydz-Śmigły că jumate din diviziile aliate erau în contact cu inamicul, iar înaintarea franceză a forţată Wehrmachtul să retragă cel puţin şase divizii de pe frontul polonez. În ziua următoare, comandantul Misiunii militare franceze din Polonia, generalul Louis Faury, l-a informat pe şeful Marelui Stat Major, generalul Wacław Stachiewicz, că ofensiva majoră planificată pe frontul de vest trebuie amânată de pe 17 pe 20 septembrie. În acelaşi timp, diviziile franceze primeau ordin să se retragă în fortificaţiile de pe Linia Maginot. Începuse Războiul ciudat.

Atitudinea aliaţilor faţă de Polonia în 1939 a fost şi este subiect de dispută printre istorici până în ziua de azi. Unii historici afirmă că dacă doar Franţa ar fi declanşat ofensiva convenită în tratatele de alianţă, ar fi fost capabilă să străpungă Linia Siegfried care nu era încă terminată şi să forţeze Germania să lupte într-un costisitor război pe două fronturi, o poziţie din care este aproape imposibil să ieşi învingător. Alţi istorici afirmă că Franţa şi Regatul Unit promiseseră mai mult decât erau în stare să facă – în mod special în cazul în care ar fi fost siliţi să declare război şi Uniunii Sovietice pentru violarea teritoriului Poloniei pe 17 septembrie 1939, aşa cum declaraseră război Germaniei pe 3 septembrie – şi că armata franceză era superioară celei germane numai din punct de vederea numeric. Armatei franceze îi lipsea o adevărată doctrină ofensivă, scheme de mobilizare realiste şi spiritul de luptă necesar să atace Germania. De asemenea, în timp ce cea mai mare parte a Luftwaffe era angajată în Polonia, nici forţele aeriene franceze, nici Royal Air Force nu s-au angajat în operaţiuni importante împotriva ţintelor germane, în afară de lansarea de manifeste.

Deşi germanii au insistat ca sovieticii să atace încă de pe 3 septembrie, URSS-ul a aşteptat până pe 17 septembrie, când a fost sigură că Polonia nu mai poate câştiga războiul şi că aliaţii ei nu sunt dispuşi să se implice serios în conflict.

Problema polonezilor era rezultatul angajamentelor franco-britanice exagerate. Deşi Franţa a declarat imediat război, mobilizarea nu a fost completă până la începutul lui octombrie, în acel timp Polonia fiind deja învinsă. În Regatul Unit, unde mobilizarea a fost mai rapidă, numai 1 din 40 de bărbaţi au fost chemaţi sub arme, faţă de 1 din 10 în Franţa şi 1 din 20 în Polonia, astfel fiind deplasate pe front numai o forţă insuficientă pentru atac. Prezumţia "nu s-a făcut tot ce se putea face" nu ţine seama de faptul că aliaţii occidentali, la fel ca şi Polonia, erau prost echipaţi ca să lupte cu Germania, chiar şi în condiţiile în care grosul forţelor acesteia din urmă era angajat în est. După război, generalul Alfred Jodl afirma că Germania a supravieţuit în 1939 "doar pentru că aproximativ 110 divizii franco-britanice din vest, care în timpul campaniei din Polonia aveau în faţă numai 25 de divizii germane, au rămas complet inactive."

Trebuie să se recunoască că, deşi Polonia a rezistat cinci săptămâni, trei săptămâni mai mult decât planul iniţial, nu a primit niciun ajutor notabil din partea aliaţilor săi, Regatul Unit şi Franţa.

De asemenea, mai trebuie amintit că Polonia nu a capitulat niciodată, nici în faţa Germaniei Naziste, nici în faţa Uniunii Sovietice. Acordul asupra "răspunsului terestru în două săptămâni" nu s-a materializat niciodată, iar Polonia s-a prăbuşit în faţa atacurilor conjugate germano-sovietice. Nu este clar dacă francezii şi britanicii aveau sau nu capacitatea să declanşeze o ofensivă încununată de succes la graniţa franco-germană. Faptul important este că ei au făcut o promisiune guvernului polonez, promisiune pe care nu au onorat-o.

[modifică] Urmări

După încetarea ostilităţilor, propaganda germană a încercat să câştige încrederea polonezilor şi să-şi asigure colaborarea lor prin sublinierea faptului că Polonia a fost aabandonată de aliaţii ei şi că singura putere care putea asigura ordinea şi prosperitatea ţării înfrânte era Reichul German.

Propaganda sovietică a folosit argumente asemănătoare cu cele naziste până în 1989. Astfel, din punct de vedere oficial, în toate ţările blocului răsăritean se afirma că Polonia a fost trădată de aliaţii occidentali, iar singurul aliat pe care se putea baza Varşovia era Kemlinul.

[modifică] Deceniul al cincelea

[modifică] Carta Atlanticului

La scurtă vreme după ce al treilea Reich a invadat Uniunea Sovietică în cadrul Operaţiunii Barbarossa, guvernul polonez în exil a semnat un pact cu Stalin. Deşi polonezii doreau o declaraţie prin care toate pactele semnate de URSS cu naziştii să fie declarate nule şi neavenite, Stalin a refuzat să ia în consideraţie orice aluzie la faptul că sovieticii au ocupat nişte teritorii poloneze ca urmare a înţelegerilor din Pactul Molotov-Ribbentrop. Britanicii au făcut presiuni asupra polonezilor să renunţe la asemenea pretenţii, de vreme ce, afirma Churchill: "Nu putem forţa noul nostru aliat [sovietic] grav ameninţat să abandoneze, chiar şi numai doar pe hârtie, regiuni de la frontiera sa pe care le considera de generaţii vitale pentru securitatea lui." Guvernul polonez refugiat la Londra a fost de acord cu această cerinţă britanică numai după ce englezii au acceptat să declare în scris că toate înţelegerile care modificau graniţele interbelice ale Poloniei erau nule şi neavenite. Înţelegera sovieto-poloneză a fost semnat pe 30 iulie 1941, iar Anthony Eden a adus în aceiaşi zi în mod oficial la cunoştinţa Camerei Comunelor semnarea documentului mai sus menţionat. Ca răspuns la interpelarea unui deputat cu privire la angajamentele britanice, Eden a declarat că: "Schimbul de note pe care tocmai l-am citit în faţa Camerei nu implică nicio garantare a frontierelor de către guvernul Maiestăţii Sale."

Polonezii au avut un mai mare succes în obţinerea acordului sovietic pentru crearea Armatei poloneze din est. Asfel, s-a obţinut acordului sovietic pentru eliberarea cetăţenilor sovietici internaţi în lagărele Gulagului. În ciuda multor dificultăţi făcute de autorităţile sovietice, mulţi polonezi au fost eliberaţi şi li s-a permis să se înroleze în noua armată poloneză constituită în mod oficial pe 12 august 1941. Totuşi, trupele au fost retrase în Orientul Mijlociu în martie 1942. Stalin a revocat amnistia şi în iunie 1942 a ordonat arestarea diplomaţilor polonezi din Uniunea Sovietică.

Între timp, pe 24 septembrie 1941, Polonia şi Uniunea Sovietică au semant Carta Atlanticului. Prin acest act, părţile semnatare erau de acord cu principiul conform căruia nicio schimbare teritorială nu avea să fie făcută decât în acord cu dorinele exprimate în mod liber de către popoarele interesate. O asemenea formulare a fost considerată de guvernul în exil ca o garanţie a stabilităţii graniţeler interbelice, deşi acceptau că mai trebuiau făcute anumite concedii.

În decembrie 1941, la o conferinţă ţinută la Moscova între înalţii responsabili politici englezi şi sovietici, Stalin a propus ca graniţele apusene ale viitorului stat polonez să urmeze cursul [[Linia Oder-Neisse|Liniei Oder – Neisse. Pe 11 martie 1942, Winston Churchill i-a adus la cunoştinţa primului ministru polonez Władysław Sikorski că graniţele ţărilor baltice şi ale României erau garantate, lucru care nu era cazul şi în cazul graniţelor poloneze.

[modifică] Katynul şi constrângerile sovietice

Încă de la începuturile discuţiilor polono-sovietice din 1941, guvernul Poloniei a cerut relaţii despre aproxiativ 20.000 de ofiţeri polonezi dispăruţi în Uniunea Sovietică. Stalin a susţinut de fiecare dată când a fost întrebat că aceştia ori trebuie să fi fugit în Mongolia ori sunt pe undeva prin Rusia, care este o ţară mare şi este uşor să te rătăceşti aici. În aprilie 1943, agenţiile de ştiri germane au raportat descoperirea unor gropi comune ale soldaţilor polonezi la Katyn. Guvernul polonez a cerut autorităţilor sovietice să examineze cazul şi în acelaşi timp a cerut Crucii Roşii Internaţionale să verifice alegaţiile gerane.

Pe 24 aprilie 1943, Sikorski s-a întâlnit cu Eden şi a cerut în mod imperativ ajutorul aliaţilor pentru eliberarea prizonierilor polonezi din Gulagurile sovietice. De asemenea, prim-ministrul polonez a refuzat să răspundă pozitiv cereri sovietice pentru retragerea plâgerii depuse la Crucea Roşie. Anthony Eden a refuzat să implice guvernul britanic în această problemă foarte delicată, iar Uniunea Sovietică a rupt relatiile diplomatice cu guvernul polonez în exil, argumentând că acest guvern face jocul Germaniei Naziste. În ciuda tuturor cererilor de ajutor al polonezilor, Statele Unite şi Regatul Unit au decis să nu facă presiuni asupra sovieticilor.

După ce inaintarea germană a fost oprită pe frontul de răsărit, Polonia şi-a pierdut însemnătatea ca principal aliat est-european. Creşterea importanţei aliatului sovietic în ochii americanilor şi englezilor a devenit evidentă după înfrângerea germanilor în bătălia de la Stalingrad. Între 12 şi 19 martie, Anthony Eden a căzut de acord cu Franklin Delano Roosevelt ca Linia Curzon să devină baza pentru viitoarea frontieră estică poloneză postbelică.

[modifică] Teheran

În noiembrie 1943, cei trei mari (URSS, SUA şi Regatul Unit) s-au întâlnit în cadrul Conferinţei de la Teheran. Atât Roosevelt cât şi Churchill căzuseră de acord în mod oficial ca graniţa răsăriteană a Poloniei postbelică să urmeze cu aproximaţie Linia Curzon. Guvernul polonez nu fusese anunţat de această decizie. Singura declaraţie dată presei a fost: Aşteptăm ziua în care toate naţiunile lumii vor trăi în pace, libere de tiranie, în conformitate cu nevoile şi conştiinţa lor naţională. Pierderea "teritoriilor răsăritene", adică aproximatin 48% din teritoriul Poloniei interbelice, a fost considerată de polonezi rezultatul unei alte "trădări a aliaţilor occidentali".

Cei mai mulţi istorici sunt de acord că Churchill şi Roosevelt i-au spus lui Stalin că vor rezolva problema graniţelor prin discuţii cu polonezii, numai că cei doi nu şi-au informat niciodată cu sinceritate aliaţii polonezi asupra hotărârilor luate ce cei trei mari. Când primul ministru polonez a vizitat Moscova, el era convins că urmează să discute problema frontierelor, care erau încă subiect de dispută, pe când Stalin credea că această problemă fusese deja rezolvată de aliaţii occidentali. Această neînţelegere a fost principalul motiv al eşecului misiunii primului ministru polonez la Moscova.

[modifică] Insurecţia din Varşovia

Din momentul formării guvernului polonez în exil cu sediul la Paris şi mai apoi la Londra, comandanţii militari polonezi şi-au concentrat atenţia asupra efortului de pregătire a unei insurecţii naţionale antigermane. În final, planurile pentru Operaţiunea Furtuna au fost gata şi, pe 1 august 1944, a izbucnit Insurecţia din Varşovia. Luptele au fost purtate de Armia Krajowa – Armata Teritorială în Varşovia, pentru eliberarea oraşului de ocupanţii nazişti.

În ciuda faptului că avioanele poloneze, iar mai târziu ale RAF, au executat misiuni deasupra Varşoviei pentru paraşutarea de provizii începând cu 4 august, Forţele Aeriene ale Statelor Unite – USAF nu au participat la aceste operaţiuni. Aliaţii au cerut în mod oficial pe 20 august permisiunea sovieticilor pentru folosirea aerodromurilor Armatei Roşii aflate în apropierea Varşoviei, dar au fost refuzaţi de Stalin pe 22 august. (Stalin a numit insurgenţii o mână de criminali). După ce Stalin s-a opus cererilor aliaţilor occidentali, Churchill i-a telegrafiat lui Roosevelt pe 25 august şi i-a propus să trimită avioane şi să-l sfideze pe liderul sovietic şi să vedem ce se întâmplă. Roosevelt a răspuns o zi mai târziu că Eu nu consider că este avantajos pentru perspectivele pe termen lung ale războiul general ca eu să mă alătur vouă în acţiunea propusă în mesajul către Unchiul Joe [1].

Diferiţi istorici, printre care Norman Davies în una din ultimile sale lucrări, Rising '44: The Battle for Warsaw, au afirmat că, nu doar că guvernelele britanic şi american nu au făcut aproape nimic pentru ajutorarea insurgenţilor polonezi, dar nici nu au exercitat nicio presiune asupra lui Stalin ca Armata Roşie să sprijine lupta polonezilor.

[modifică] Yalta

În 1945, graniţele Poloniei au fost redesenate în conformitate cu deciziile luate la Conferinţa de la Teheran din 1943, luând în consideraţie numai sadisfacerea intereselor sovietice. Guvernul polonez nu a fost invitat să participe nici măcar la discuţiile care priveau viitorul Poloniei şi nu a fost informat asupra deciziilor care s-au luat la Yalta. Reprezentanţii polonezi şi-au prezentat argumentele cu privire la graniţele postbelice ale ţării la Conferinţa de la Potsdam, unde cererile polonezilor pentru ocuparea unor teritorii care făcuseră parte până la război din Germania au fost acceptate. Teritoriile estice ale Poloniei, pe care Uniunea Sovietică le ocupase în 1939, cu excepţia zonei oraşului Białystok, au fost anexate de URSS odată pentru totdeauna, iar majoritatea locuitorilor de etnie poloneză au fost alungaţi. În zilele noastre, aceste foste teritorii poloneze sunt parte a Belarusului, Ucrainei şi Lituaniei. Baza legală a acestei decizii a fost rezultatul "referendumului" din noiembrie 1939, ale cărui rezultate au fost falsificate grosolan, în cadrul căruia "copleşitoarea majoritate" a celor care au votat şi-au exprimat dorinţa ca teritoriile locuite de ei dă fie încorporate în RSS Belarusă şi RSS Ucrainiană. În compensaţie, Polonia a primit teritoriile germane de la est de Linia Oder-Neisse, aşa numitele teritorii redobândite: jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene, Pomerania şi Silezia. Populaţia germană din aceste teritorii a fost expulzată, iar în zonă au fost colonizaţi polonezi expulzaţi la rândul lor din teritoriile cedate URSS-ului. Această mişcare amplă a populaţiilor germană şi poloneză s-au adăugat altor mişcări ale populaţiilor pentru a forma cea mai mare migraţie umană din timpurile moderne. Stalin a dat ordine ca luptătorii rezistenţei poloneze să fie încarceraţi sau deportaţi în lagărele siberiene ale Gulagului.

Mulţi polonezi cred că liderii occidentali au încercat să-i forţeze pe cei polonezi să accepte condiţiile lui Stalin. Aceştia consideră că este vorba de o "trădare", care este doar o parte a unei trădări mai largi care a "permis" ca Polonia să cadă în sfera de influenţă sovietică.

Ceea ce aliaţii occidentali au sacrificat în cazul Poloniei şi a altor ţări est şi central europene este încă subiect de discuţie. Anumiţi istorici afirmă că graniţele Poloniei au fost modificate de mult prea multe ori de-a lugul istoriei ţării, iar, în privinţa democraţiei, în ţară nu s-au mai ţinut alegeri libere începând din 1926 de-a lungul întregului deceniu al patrulea, în care timp represiunea politică a fost în creştere sub guvernarea autoritaristă Sanacja. Pe de altă parte, guvernul polonez în exil era format în întregime din membrii opoziţiei democratice interbelice, şi toate partidele politice ale statului secret polonez au subliniat necesitatea urmării tuturor tradiţiilor democratice ale constituţiei din martie 1921, nu ale constituţiei autoritariste din aprilie 1935.

În mai 2005, preşedintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, a recunoscut că dominaţia sovietică asupra Europei Centrale şi Răsăritene a fost "una dintre cele mai mari greşeli ale istoriei" şi a admis că Statele Unite au jucat un rol major în divizarea continentului şi că Yalta "a urmat tradiţia nedreaptă a pactelor Molotov-Ribbentrop şi de la München. (...) încă odată, atunci când guvernele puternice au negociat, libertatea micilor naţiuni a fost jertfită". De fapt, în cazul negociatorului şef american de la Yalta, Alger Hiss, s-a descoperit mai târziu că ar fi lucrat în secret pentru sovietici.

[modifică] Urmări

Primul ministru al guvernului polonez în exil, Władysław Sikorski, a murit într-un accident aviatic deasupra Gibraltarului în iulie 1943. El era cel mai prestigios lider al exilului polonez, iar moartea lui a fost o lovitură puternică dată cauzei poloneze şi a fost un eveniment care i-a convenit lui Stalin. În anumite privinţe, moartea lui Sikordki a fost şi în avantajul aliaţilor occidentali, care ajunseseră să considere problema poloneză o piedică în calea eforturilor de păstrare a unor bune relaţii cu Stalin.

Astfel de considerente au dus la bănuiala că moartea lui Sikorski nu a fost accidentală. Unii istorici au speculat pe seama faptului că moartea ar fi fost rezultatul unei conspiraţii sovietice, britanice, sau chiar poloneze. O asemenea presupunere nu a fost demonstrată până acum, iar faptul că principalii promotori ai ideii asasinării lui Sikorski sunt istoricii revizionişti David Irving şi Rolf Hochhuth a făcut ca lumea academică să nu ia în serios versiunea asasinatului.

Pe de altă parte mai ar trebui spus că, până în zilele noastre, doar foarte puţine documente ale spionajului britanic, care au legătură cu moartea lui Sikorski, au fost declasificate şi oferite spre cercetare istoricilor. Marea majoritate a documentelor au fost secretizate pentru alte "50 la 100 de ani." Ar mai trebui spus că aceasta nu este o procedură neobişnuită în cazul documentelor oficiale secrete britanice.

În noiembrie 1944, în ciuda neîncrederii în sovietici, noul prim-ministru polonez al guvernului din exil, Stanisław Mikołajczyk, a demisionat pentru a se întoarce în Polonia şi a prelua o funcţie oficială în guvernul Poloniei noi, guvern format sub auspiciile autorităţilor sovietice de ocupaţie. Numeroşi polonezi din exil s-au opus acţiunii sale, considerând ca acel guvern era doar o faţadă pentru înlocuirea în Polonia a puterii democratice cu cea comunistă, o apreciere care s-a dovedit corectă în timp. După ce a pierdut alegerile, care mai târziu s-a aflat că au fost fraudate, Mikołajczyk a părăsit din nou Polonia în 1947.

Între timp, guvernul în exil a continuat să existe, dar Statele Unite şi Regatul Unit au încetat să-l mai recunoască pe 6 iulie 1945 drept reprezentant de drept al Poloniei. Forţele armate poloneze din străinătate au fost demobilizate în 1945, şi cei mai mulţi dintre membrii ei s-au stabilit în alte ţări decât Polonia comunizată. Reprezentanţii guvernului în exil au trebuit să părăsească ambasada din Portland Place, dar au rămas în posesia reşedinţei private din 43 Eaton Place a preşedintelui. Guvernul în exil a rămas doar un simbol al rezistenţei continui în faţa ocupaţiei străine a Poloniei, dar şi depozitarul unor extrem de importante arhive ale Poloniei precomuniste.

Niciun reprezentant al armatei poloneze, niciun veteran al Bătăliei aeriene pentru Anglia, sau al bătăliei de la Monte Cassino, nu a fost invitat la Parada Victoriei de la Londra din 1946. S-a considerat că polonezii ar fi trebuit să participe la Parada Victoriei de la Moscova. S-a mai considerat că la Parada Victoriei de la Londra ar fi trebuit să participe doar naţiunile Imperiului Britanic şi ale Commonwealthului.

[modifică] Rusia

În ultimele zile ale războiului, un mare număr de refugiaţi din Rusia şi Statul Independent Croaţia, foşti colaboratori ai naziştilor, au fugit din faţa înaintării Armatei Roşii şi a partizanilor lui Josip Broz Tito.

În cadrul Operaţiunii Keelhaul, trupele britanice au strâns aceşti refugiaţi în Austria, (luptători cazaci, ustaşi, croaţi şi ruşi albi şi numerişi membri ai familiilor lor).

Cetăţenii sovietici, dar şi ruşi care emigraseră din Imperiul Ţarist mai înainte de Revoluţia din Octombrie, sau care se născuseră în străinătate şi nu fuseseră niciodată cetăţeni ruşi sau sovietici, au fost predaţi autorităţilor militare ale URSS-ului din Sectorul sovietic de ocupaţie a Germaniei. În multe cazuri, astfel de persoane au fost executate fără judecată, restul fiind deportaţi în lagărele Siberiei.

[modifică] Spania

Un sentiment al trădării a apărut printre sprijinitorii celei de-a doua republică spaniolă. În timpul războiului civil spaniol, ţările democratice au adoptat politica neutralităţii, în loc să sprijine guvernul liber ales al Spaniei republicane. În schimb, rebelii naţionalişti au fost sprijiniţi făţiş de Germania Nazistă şi Italia Fascistă.

În cel mai bun caz, familii din Franţa, Belgia şi Regatul Unit au adăpostit copii refugiaţi din Spania, iar mai mulţi voluntari, în special membri sau simpatizanţi ai partidelor de stânga, s-au înscris în Brigăzile Internaţionale. Numai Uniunea Sovietică a oferit sprijin militar Republicii Spaniole.

În plus, mai trebuie amintit tratamentul dur aplicat soldaţilor republicani refugiaţi în Franţa, aici ei fiind închişi în lagăre cu nimic deosebite de lagărele de concentrare.

În al doilea război mondial, mulţi dintre foştii soldaţi republicani s-au alăturat Rezistenţei Franceze şi Forţelor Franţei Libere. Aceşti luptători spanioli pentru eliberarea Frantei au sperat ca, după victoria aliată, să urmeze intervenţia în Spania Franchistă. La sfârşitul războiului mondial, Aliaţii s-au mulţumit să lase Spania Franchistă să trăiască in izolare autarhică.

Admiterea Spaniei în ONU şi vizita preşedintelui american Dwight D. Eisenhower în Soania au făcut să dispară orice speranţe ale republicanilor într-o intervenţie occidentală pentru îndepărtarea lui Franco.

[modifică] Teritoriul Memel

Teritoriul Memel a fost separat de Prusia Răsăriteană germană în 1920 şi a fost pus sub administraţie franceză. Zona a fost cucerită de Ordinul Teutonic în evul mediu, şi a aparţinut Prusiei pentru cel puţin 500 de ani. Germanii erau majoritari în Memel, în care aproximativ doar un sfert din populaţie de declara de etnie lituaniană.

În 1923, forţele lituaniene au ocupat zona în timpul a ceea ce a fost numit revolta din Klaipeda. Forţele franceze au opus o rezistenţă simbolică şi au părăsit zona. Comunitatea internaţională a recunoscut anexarea regiunii Klaipeda de către Lituania. Numeroşi germani au considerat că Franţa i-a trădat când nu a apărat zona militar sau diplomatic, dar şi că Republica de la Weimar a trădat în egală măsură, atunci când a fost de acord în 1928 cu anexarea regiunii de către lituanieni.

[modifică] Iugoslavia

La Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943, Aliaţii au luat decizia să înceteze sprijinul acordat cetnicilor regalişti şi să ajute în schimb Armata Naţională pentru Eliberare a Iugoslaviei de orientare comunistă , aflată sub conducerea lui Josip Broz Tito.

Occidentul, (în principal Regatul Unit) au sprijinit monarhia iugoslavă, permiţand regelui exilat să se stabilească la Londra şi oferind asistenţă cetnicilor prin paraşutări de materiale de către RAF şi Special Operations Executive, dar numai până în anul 1943.

Simpatizanţii cetnicilor afirmă că, dacă aliaţii şi-ar fi menţinut sprijinul pentru cauza lor şi nu i-ar fi trădat, familia Karageorgeovici s-ar fi putut reistala pe tronul Iugoslaviei, iar ţara ar fi fost scutită de suferinţele perioadei comuniste. Controversele asupra acestui punct de vedere continuă, contraargumentele criticilor cetnicilor amintit de faptul că Aliaţii nu au avut o altă alegere decât să-i sprijine pe partizanii comunişti, de timp ce regliştii au început să colaboreze cu autorităţile militare ale Axei.

[modifică] Note şi bibliografie

• Andrzej Ajnenkiel, Polsko-francuski sojusz wojskowy. Akademia Obrony Narodowej, Varşovia, 2000.
• Nicholas Bethell, The War Hitler Won: The Fall of Poland, September 1939, New York, 1972.
• Mieczyslaw B. Biskupski The history of Poland Westport, CT; Londra: Greenwood Press, 2000.
• Russell D. Buhite Decisions at Yalta: an appraisal of summit diplomacy, Wilmington, DE: Scholarly Resources Inc, 1986.
• Anna M. Cienciala "Poland in British and French policy in 1939: determination to fight — or avoid war?" pag. 413–433 din The Origins of The Second World War edited by Patrick Finney, Arnold, Londra, 1997.
• Anna M. Cienciala and Titus Komarnicki From Versailles to Locarno: keys to Polish foreign policy, 1919–25, Lawrence, KS: University Press of Kansas, 1984.
• Jan Cialowicz, Polsko-francuski sojusz wojskowy, 1921–1939; PWN, Varşovia, 1971.
• Richard Crampton Eastern Europe in the twentieth century — and after Londra; New York: Routledge, 1997.
• Norman Davies]], Rising '44: The Battle for Varşovia. Viking Books, 2004. ISBN 0-670-03284-0.
• Norman Davies, God's Playground ISBN 0-231-05353-3 and ISBN 0-231-05351-7.
• David Dutton Neville Chamberlain, Londra: Arnold; New York: Oxford University Press, 2001.
• Sean Greenwood "The Phantom Crisis: Danzig, 1939" pag. 247–272 din The Origins of the Second World War Reconsidered: A.J.P. Taylor and the Historians, Gordon Martel Routledge Inc, Londra, 1999.
• Robert Kee Munich: the eleventh hour, Londra: Hamilton, 1988.
• Arthur Bliss Lane, I Saw Poland Betrayed: An American Ambassador Reports to the American People. The Bobbs-Merrill Company, Indianapolis, 1948. ISBN 1-125-47550-1.
• Igor Lukes & Erik Goldstein, The Munich crisis, 1938: prelude to World War II, Londra; Portland, Frank Cass Inc, 1999.
• Margaret Olwen Macmillan Paris 1919: six months that changed the world New York: Random House, 2003, 2002, 2001.
• David Martin, Ally Betrayed. Prentice-Hall, New York, 1946.
• David Martin, Patriot or Traitor: The Case of General Mihailovich. Hoover Institution, Stanford, 1978, ISBN 0-8179-6911-X.
• David Martin, The Web of Disinformation: Churchill's Yugoslav Blunder. Harcourt, Brace, Jovanovich, San Diego & New York, 1990
• Lynne Olson, Stanley Cloud, A Question of Honor: The Kosciuszko Squadron: Forgotten Heroes of World War II. Knopf, 2003. ISBN 0-375-41197-6.
• Anita Prazmowska, Poland: the Betrayed Ally. Cambridge University Press, Cambridge, 1995. ISBN 0-521-48385-9.
• Edward Raczyński, The British-Polish Alliance; Its Origin and Meaning. The Mellville Press, Londra, 1948.
• Edward Rozek, Allied Wartime Diplomacy: A Pattern in Poland, New York, 1958,
• Henry L. Roberts "The Diplomacy of Colonel Beck" pag. 579–614 din The Diplomats 1919–1939 Princeton University Press: Princeton, New Jersey, 1953.
• Waclaw Stachiewicz (1998). Wierności dochować żołnierskiej. Rytm, Varşovia. ISBN 83-86678-71-2.
• Robert Young, France and the origins of the Second World War, New York: St. Martin's Press, 1996.
• Piotr Stefan Wandycz The twilight of French eastern alliances, 1926–1936: French-Czechoslovak-Polish relations from Locarno to the remilitarization of the Rhineland, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1988.
• Piotr Wandycz France and her eastern allies, 1919–1925: French-Czechoslovak-Polish relations from the Paris Peace Conference to Locarno, Minneapolis: University of Minnesota Press, 1962.
• Gerhard Weinberg A world at arms: a global history of World War II, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.
• John Wheeler-Bennett, Munich: Prologue to Tragedy, New York: Duell, Sloan and Pearce, 1948.
• Paul E. Zinner "Czechoslovakia: The Diplomacy of Eduard Benes" pag. 100–122 din The Diplomats 1919–1939, Princeton University Press: Princeton, New Jersey, 1953.
• Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Polonia, The Polish White Book: Official Documents concerning Polish-German and Polish-Soviet Relations 1933–1939, New York, 1940.
• Daniel Johnson, Betrayed by the Big Three. Daily Telegraph, Londra, 8 noiembrie, 2003
• Diana Kuprel, How the Allies Betrayed Varşovia.[Globe and Mail, Toronto, 7 februarie, 2004
• Ari Shaltiel, The Great Betrayal. Haaretz, Tel Aviv, 23 februarie, 2004.

[modifică] Consultaţi şi articolele

• Istoria Poloniei
• Istoria Cehoslovaciei
  • Acordul de la München
  • Ocuparea Cehoslovaciei
• Istoria Iugoslaviei
• Operaţiunea Keelhaul
• Contribuţia poloneză la înfrângerea Germaniei Naziste în cel de-al doilea război mondial
• Alger Hiss

[modifică] Resurse internet

• Şoimul-Polonia
• Parada Victoriei
• Veteranii polonezi în Parada Victoriei
• Extrase cnline excerpt din 'A Question of Honor'
• Recenzie a 'A Question of Honor' din The Sarmatian Review, ianuarie 2005
• Polonia: Invadată de totalitarişti şi trădată de aliaţi
• Crimele comuniştilor sovietici
• 'From Munich to Moscow' articol de pe www.hungarian-history.hu
• Dariusz Doliński NATO in Polish social perception
• George W. Bush: U.S. had hand in European divisions
• Could the Baltic States have resisted to the Soviet Union?
• George W. Bush's speech accepting the concept of Western betrayal
• How good was the Good War?
• Shafting the Poles de Ralph Peters, include materiale despre trădarea occidentală
• "Polish contribution to World War II" & "Western betrayal".