Orfism (doctrină de mistere)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Orfismul este o doctrină de mistere provenită din Tracia care s-a răspândit probabil în Grecia secolului al V-lea î.Hr., ai cărei adepţi se considerau urmaşii lui Orfeu^[1]

Cuprins 1 Orfismul tracic 1.1 Originile 1.2 Teogonie şi escatologie 2 Orfismul grec 2.1 Izvoarele falsificate 2.2 Răspândirea 2.3 Teogonie şi escatologie 3 Note 4 Bibliografie 5 Pagini externe

[modifică] Orfismul tracic

[modifică] Originile

Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Istoricul Arrian pomeneşte în opera sa Bithynica din sec. II î.Hr. o nimfă numită Tracia, după care s-ar fi denumit ţara cunoscută iniţial sub numele de Pèrke^[2]. Rădăcina indogermanică "per-/pir/per(k)" semnifică "stânca", "piscul" sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al unei divinităţi a munţilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros şi a fost venerat chiar şi în epoca Imperiului Roman sub forma de "Heros equitans", un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din Tracia^[3].

Cultul zeiţei-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peşteri, cunoştea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind în amândouă cazurile vorba de celebrări ale fertilităţii^[4]. Acest cult a influenţat probabil atât serbările dionisice cât şi ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, şi latura "apollinică" a cultului, iniţiată de venerarea unei zeiţe solare, căreia nu i se închinau sacrifii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a şaptea treaptă a teogoniei şi, în acelaşi timp, a iniţierii orfice. Fiul acestei zeiţe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus şi Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu era celebrat ca hierogamie pe treapta a şaptea a creării universului.

Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionis sau lui Zeus, este probabil de origine frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci. La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel şi identificat cu Apollo^[5]. Aceast caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a calităţilor lui Helios şi Chtonos-Dionis, e important pentru înţelegerea orfismului şi a misterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios îşi află izbăvirea la traci în mod individual, prin ritualuri iniţiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e credinţa tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului cât şi cea a trupului.

Din legătura lui Sabazios cu Zeiţa Mamă se naşte primul preot al cultului trac, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu şi cu Zalmoxis, numit şi "Orfeul nordic" sau, după interpretarea autorilor antici, "Cel care se află pe culme"^[6].

La Herodot, Zeiţa Mamă a tracilor e identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionis şi fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares^[7]. Zeul Ares fusese trac şi în accepţia lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.^[8].

[modifică] Teogonie şi escatologie

Misterele orfice constau iniţial în comemorarea teo- şi cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele iniţierii. Numele greceşti se datorează izvoarelor.

Primele patru trepte, tetrada, semnifică şi cele patru ipostaze ale Zeiţei Mamă în conformitate cu elementele pământ, aer, apă, foc:

1. Înainte de venirea Zeiţei Mame, adică înaintea existenţei cosmosului, domnea liniştea.

2. Zagreus ia fiinţă prin partenogeneză.

3. Perioada cât Zeiţa Mamă îl poartă pe Zagreus.

4. Naşterea lui Zagreus.

Această tetradă iniţială e urmată de o triadă:

5. Strălucirea fiului-soare, aflat în zenit, corespunzând creârii axei soare-foc (pentada).

6. Mişcarea fiului între emisfera de sus şi cea de jos, prin care e delimitat universul şi spaţiul sacru (hexada).

7. Unirea fiului cu mama într-o nuntă sfântă, hierogamia (heptada), seminificând actul creaţiei. De aici provine denumirea Heptis dată zeiţei. Această hierogamie de origine tracă a influenţat şi ritualul similar al misterelor din Eleusis. Celebrarea se făcea prin sfâşierea unui taur, al cărui sânge trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe ţărâna simbolizând poala Zeiţei Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roşie, a sângelui şi a vinului. După înviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea albă.

Următoarele două trepte sunt:

8. Naşterea unui fiu sacerdot şi rege pe o a opta treaptă (octada).

9. Învestirea acestuia cu oficiul sacral suprem şi puterea lumească se face prin Zeiţa Mamă, în eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori în artele plastice.

După aceste module de patru, trei şi două trepte mai lipseşte o singură treaptă pentru a împlini decada:

10. Fiul-sacerdot se stinge din viaţă şi devine nemuritor în lumea de apoi. Autorii greci îl văd pe această ultimă treaptă pe Orfeu, Zalmoxis sau Rhesus.

Acestui ciclu^[9] i se adăuga o a doua decadă, în care avea loc unirea fiului-sacerdot cu Zeiţa-Mamă. Ritualurile ei, rezervate oligarhiei, au rămas necunoscute. Se pare că iniţierea care urma avea loc odată cu învestirea unui rege. Unele formule de învestire sunt cunoscute din inscripţii, care pomenesc pe un Kotes, fiu şi slujitor al lui Helios-Apollo şi al Mamei Munţilor, Oreas.

O reprezentare a întregii decade cosmice s-a păstrat în mormântul de la Sveštari în nordvestul Bulgariei de azi, în incinta cetăţii getice Daosdava (Oraşul Lupilor).

[modifică] Orfismul grec

[modifică] Izvoarele falsificate

Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei lui Homer. Poetul Onomacrit, care a trăit conform lui Herodot în perioada pisistratizilor (ca. 607 - 510 î. e. n.), e probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, pe care le-a atribuit lui Orfeu şi discipolului acestuia, Musaios (xrhsmoi şi teletai). Alte aşa-zise "Scrieri ale lui Orfeu" sunt: triagmoi (atribuite lui Ion), ieroi logoi (ale tesalianului Teognet şi pitagoricului Chercops), sothria (de Timokles sau de Persinos), krathres (Zopyros), tronismoi mhtrooi kai Bakxika (de Nichias Eleatul), eis Aidoy katabasis (de Herodicos din Perint), peplos kai diktyon (de Zopyros sau de Brontinos), pysika (Brontinos)^[10]. De dată mai recentă sunt imnurile orfice, probabil de origine elenistico-egipteană.

[modifică] Răspândirea

Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Mărturiile acestor mistere tracice sunt, pe lângă izvoarele greceşti, existenţa unei aristocraţii trace pe insulă, care-şi reclama originea din preotul legendar Dardanus, şi ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr. Magna Mater a tetradei din Samothràce se numea Axiokersa, fiul ei Axieros şi nepotul/fiul Axiokersos. Pe lângă aceste zeităţi mai era venerat şi Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec.

Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.) prinicpalul cult al populaţiei rurale din Attica. În onoarea zeului erau sărbătorite pe atunci pe lângă serbările tradiţional dionisiace şi Marile Dionisii, iniţiate de Pisistratus. Festivităţile aveau un rol iniţiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât şi în concepţiile escatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincţie clară între ritualurile orfice şi misterele dionisice. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de bacchoi (entuziaşti) şi mistagogi^[11]. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcţie de diversele influenţe ale tracilor, fenicienlor ori frigienilor. Influenţa egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot^[12], nu a putut fi dovedită.

Orfismul a avut probabil şi după alungarea tiranilor Hippias şi Hiparh mulţi adepţi, atât în rândurile grecilor cât şi, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului Dionysos Zagreus^[13], nici gradul de rǎspândire. Datorită falsurilor şi a similarităţilor cu misterele dionisiace există şi studii care contestă existenţa orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susţinut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic faţă de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului.

Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăbliţe de os dovedeşte existenţa cultului pe ţărmurile Mării Negre. În 1962 a fost găsit într-un mormânt din satul Derveni din provincia Macedonia, în nordvestul Greciei, un papirus de la sfârşitul secolului IV î.Hr. care conţine fragmentar diverse comentarii ale unui scriitor din cercul lui Anaxagoras, printre altele şi unul la "Teogonia rapsodică", datată în secolul V î.Hr.. Papirusul aparţinea probabil unui ofiţer macedonian care a ţinut a fi, după ritul grecesc, incinerat după moarte. Acest izvor deosebit de important pentru întreaga cultură elenă, păstrat acum în Muzeul arheologic din Salonic, fusese deci parţial ars şi rămâne încă subiectul multor cercetări şi controverse^[14]. El dovedeşte larga răspândire a orfismului în lumea greacă şi vechimea lui considerabilă. Comentariile la "Teogonie" recunosc caracterul ermetic al textelor orfice şi subliniază că misterele nu pot fi înţelese decât individual, prin iniţiere (coloanele VI şi XX)^[15]. Aceste interpretări se dovedesc a fi influenţate de filozofia platonică, ele caută să justifice orfismul probabil faţă de critica raţionalistă care îi era adusă. În Italia de sud, Tesalia şi în multe alte regiuni din Europa de sud au fost găsite, tot în context sepulcral, lamele de aur cu inscripţii esoterice, destinate vieţii de apoi, care au fost atribuite orficilor.

Se presupune cǎ orfismul a exercitat şi mai târziu, în imperiul roman, o anumitǎ atracţie asupra maselor, asemǎnǎtoare cu cea a altor culte orientale de facturǎ misticǎ despre care se ştie mai mult, de exemplu a mitraismului. Elementele orgiastice ale serbărilor dionisiace au fost preluate de bacanalele romane. Din această cauză şi datorită caracterului iniţiatic, orfismul a fost interzis împreună cu toate cultele orientale şi cu misterele din Eleusis în anul 382 d. Hr. de către împăratul roman Teodosiu I^[16].

În filosofie, orfismul a influenţat Şcoala pitagoreică şi pe Platon, acesta din urmă acordând sufletului ca instanţǎ eticǎ un loc central în gândirea sa^[17]. Platon preia însă foarte selectiiv elemente orifce în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor de orice gen drept primitive datorită caracterul lor aparent pragmatic^[18].

[modifică] Teogonie şi escatologie

Religia orficilor preia în mare parte temele cosmogonice ale mitologiei greceşti, dar consideră, spre deosebire de aceasta, trupul drept o "temniţă" a sufletului. Orfismul se bazează pe credinţa în metempsihoză şi în mântuire. Remarcabil e semnul de egalitate pus între zeul suprem, Zeus, şi fiul lui, Dionysos.

După aşa-numita "Teogonie rapsodică" a orficilor, Cronos (Timpul) a creat din Haos şi Eter Oul Cosmic. Din acesta a ieşit puterea vitală, întruchipată de hermafroditul Phanes (numit şi Protogonos sau Ericapaios), care a născut-o pe Nyx (Noaptea), cu care i-a creat apoi pe Gaia, Uranus şi pe Cronos (Titanul). Zeus, unul din fiii lui Cronos, l-a îngiţit pe Phanes şi a dobândit în acest fel puterea asupra întregii lumi. Phanes întrunea în propria fiinţă atât prinicpiul masculin Dionysos^[19], care însufleţea universul, cât şi principiul feminin Metis, întruchiparea cunoaşterii şi a luminii. Cu fiica sa Persefona-Demetra, care e la orfici o ipostază a zeiţei Rhea^[20], Zeus l-a zămislit pe Dionysos Zagreus, care a fost menit a fi stăpânul lumii. Această stăpânire era însă râvnită şi de titani, care, instigaţi de Hera, l-au ademenit pe tânărul Dionysos cu jucării şi cu merele Hesperidelor, l-au sfâşiat şi l-au măncat. Doar inima lui a fost recuperată de Atena şi adusă lui Zeus, care l-a putut crea astfel cu Semele pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului şi al orgiilor. Pe titani s-a răzbunat nimicindu-i cu trăznetul lui. Cenuşa lor a ajuns în sufletul oamenilor, asupra cărora apasă deci un păcat originar. În acelaşi timp, oamenii poartă în ei urmele lui Dionysos Zagreus. Sufletul omului e închis în trup ca într-un mormânt (σῶμα - σῆμα) şi e sortit să treacă după moarte în corpul altor vieţuitoare. Pentru a fi izbăvit prin Dionysos Lyseus şi Persefona, adică pentru a scăpa de lanţul reîncarnărilor, adeptul doctrinei trebuie să ducă o viaţă ascetică. Papirusul de la Derveni îl interpretează atât pe Lyseus cât şi pe Zagreus ca ipostază a zeului suprem^[21], conform teogoniei tracice. De fapt, Zeus este pentru orfici singurul principiu divin^[22]. Iubirea, reprezentată de Afrodita, asigură coeziunea universului şi este precum Persuasiunea (Peitho) şi Armonia (Harmonia) de fapt identică cu Zeus^[23].

Pe lângă această "Teogonie", reconstruită în mare parte cu ajutorul resturilor papirusului de la Derveni, există şi alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice şi filosofice ale orficilor. În orăşelul calabrez Vibo Valentia, numit Hipponion în antichitate, au fost găsite cele mai vechi lamele de aur cu texte orfice, datate aproximativ în anul 400 î.Hr.^[24]. Ele conţin o descriere a lumii de apoi şi enumeră normele de conduită a sectanţilor^[25], confirmate dealtfel de majoritatea izvoarelor^[26]. Lângă "casa" lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de un chiparos alb, la care se răcoresc umbrele morţilor. De acest izvor, orficul nu are voie să se apropie, ci să aştepte în coborârea lui până va ajunge la "Lacul amintirilor". Pentru a îndupleca pe paznicii acestui lac să îi permită să bea din apa aceasta miraculoasă, adeptul trebuie să foloseascâ formula: "Sunt un fiu al pământului şi al cerului înstelat; sunt însă sfârşit de sete şi am să pier; daţi-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul amintirilor"^[27]. Asemenea instrucţiuni practice pentru viaţa de apoi se găsesc şi la pitagoreici^[28]. În finalul "Republicii", Platon interpretază într-un mod insolit această credinţă orfică: nu pentru a-şi aminti, ci tocmai pentru a uita bea sufletul decedatului din aşa-numitul "Râu al nepăsării". Acesta trebuie să aibă o anumită măsură, căci bând prea mult el ar uita totul şi ar fi lipsit de izbăvire (621b).

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

(în ordine cronologică)^ 

• Eduard Meyer: Geschichte des Altertums, ediţia a 4-a Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1965 (repro dupǎ ediţia 1884-1902), vol. III, p. 678-706.
• Jacob Burckhardt: Griechische Kulturgeschichte: Achter Abschnitt. Zur Philosophie, Wissenschaft und Redekunst. Geschichte des Altertums, în: Gesammelte Werke. Band 1-10, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1955-1959 (repro dupǎ ediţia 1898-1902), vol. VII, p. 422.
• Ernst Maass: Orpheus. Untersuchungen zur griechischen, römischen, altchristlichen Jenseitsdichtung und Religion. Beck, München 1895, Scientia-Verl., Aalen 1974 (Repr.). ISBN 3-511-00992-8
• U. von Wilamowitz-Moellendorff: Der Glaube der Hellenen, Berlin 1931 (repro Darmstadt 1959).
• Karl Kerényi: Die orphische Kosmogonie und der Ursprung der Orphic, în: Eranos. 1949, p. 62‒69.
• William Keith Chambers Guthrie: Orpheus and Greek religion. A Study of the Orphic Movement, New York 1952.
• R. Pettazzoni: Les Mystères Grecs et les religions à mystère de l´antiquité. Recherches récentes et problèmes nouveaux, în "Cahiers d´Histoire Mondiale", II, 2 şi 3, Paris 1955, p. 303-312, 661-667, bibliografie cu referinţele esenţiale.
• L. Moulinier: Orphée et l´orphisme à l´époque classique, Paris 1955.
• Mircea Eliade: Naşteri mistice, Humanitas: Bucureşti 1995 (traducere din Naissances mystiques, Paris 1959), p. 137-151. ISBN 973-28-0609-5
• R. Merkelbach: Die orphischen Papyri von Derveni, în: Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik (ZPE). Habelt, Bonn 1 (1967).
• Fritz Graf: Eleusis und die orphische Dichtung Athens, Berlin, New York 1974.
• E. W. West: Zum neuen Goldblättchen aus Hipponion, în: Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik (ZPE). Habelt, Bonn 18 (1975), p. 229-236.
• Victor Kernbach: Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti 1983.
• Martin Litchfield West: Orphic Poems, Oxford 1983.
• Philippe Borgeaud (îngrijitor de ediţie): Orphisme et Orphée, en l´honneur de Jean Rudhardt, Geneva 1991 (= Recherches et Rencontres, Publications de la Faculté des lettres de Genève 3).
• Hans Joachim Störig: Kleine Weltgeschichte der Philosophie, Frankfurt a. M. 1995, p. 173.
• Alberto Bernabé Pajares: Tendencias recientes en el estudio del Orfismo, în: 'Ilu. Revista de Ciencias de las Religiones. Nº 0 (1995), p. 23-32. (versiune PDF)
• Glenn W. Most şi André Laks: Studies on the Derveni Papyrus, Oxford: Oxford University Press 1997.
• Christian Riedweg: Initiation - Tod - Unterwelt, în: F. Graf (ed.): Ansichten griechischer Rituale, Festschrift W. Burkert, Stuttgart/Leipzig 1998, p. 359-398.
• Richard Janko: The Derveni Papyrus: an Interim Text, în: Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik (ZPE). Habelt, Bonn 141 (2002), p. 1-62.
• Alexander Fol: Trakijsijat Dionis, vol. III: Nazovavane, Sofia 2002.
• Marco Antonio Santamaria Alvarez: Orfeo y el orfismo. Actualización bibliográfica (1992-2003), apărut periodic în: 'Ilu. Revista de Ciencias de las Religiones. Nr. 0 (1995) - Nr. 8 (2003). (versiune PDF)
• Dorothea Frede: Die Orphik - Mysterienreligion oder Philosophie?, în: Claudia Maurer Zenck (îngrijitoare de ediţie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare ţinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vară 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch für Musikwissenschaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 229-245.
• Walter Burkert: Babylon, Memphis, Persepolis: Eastern Contexts of Greek Culture. Cambridge, MA 2004.
• Alexander Fol: Die thrakische Orphik oder Zwei Wege zur Unsterblichkeit, în: Die Thraker. Das goldene Reich des Orpheus, Ausstellung 23. Juli bis 28. November 2004, Kunst- und Ausstellungshalle der Bundesrepublik Deutschland. Zabern, Mainz 2004, p. 177-186. ISBN 3-8053-3341-2
• Gábor Betegh: The Derveni Papyrus. Cosmology, Theology and Interpretation. Cambridge 2004. (vezi recenzia de Richard Janko în Bryn Mawr Classical Review, 27.01.2005)

[modifică] Pagini externe

• The Hymns of Orpheus. Translated by Thomas Taylor, (1792). University of Pennsylvania Press, 1999. Online Text: The Orphic Hymns translated by Thomas Taylor (engleză)
• Pagină despre descoperirea papirusului de la Derveni (engleză)