Limba sârbocroată

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Termenul de limbă sârbocroată este un termen de specialitate creat de lingvişti sârbi şi croaţi pentru a desemna limba vorbită de sârbi, croaţi, bosniaci şi muntenegreni, şi a denumit una dintre limbile oficiale din Iugoslavia, dar niciodată nu a fost folosit de majoritatea vorbitorilor de rând ai acestei limbi. Din punctul de vedere al sociolingvisticii, este o limbă abstand, adică dialectele şi graiurile sale prezintă suficiente trăsături structurale comune obiectiv stabilite pentru a constitui o limbă unitară. Termenul cel mai potrivit pentru această entitate lingvistică este cel de diasistem, folosit în dialectologie. În acest caz este vorba de diasistemul din care fac parte limbile ausbau sârbă, croată şi bosniacă, şi căreia i-ar putea aparţine şi limba muntenegreană, în măsura în care va fi standardizată şi oficializată în Muntenegru.

[modifică] Scurt istoric al ideii de limbă sârbocroată

Încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o seamă de cărturari sârbi şi croaţi, animaţi de ideea unirii popoarelor lor, au acţionat pentru stabilirea normelor unei limbi literare comune. În acea perioadă, bunăoară, lingviştii croaţi au adoptat principiul fonetic al reformei ortografiei limbii sârbe propusă de Vuk Karađić, stabilind o echivalenţă perfectă între alfabetul chirilic al acestuia şi alfabetul latin folosit de croaţi. După formarea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, numit mai târziu Iugoslavia, ideea limbii sârbo-croate a fost promovată de oficialităţi, dar n-a fost niciodată acceptată de croaţii doritori de independenţă. Termenul a devenit oficial în epoca comunistă prin Acordul de la Novi Sad (1954), împreună cu termenul echivalent de limbă croatosârbă, iar tendinţa de unificare a devenit parte a politicii de stat.

Odată cu destrămarea Iugoslaviei în anii 90 ai secolului al XX-lea, ideea de limbă sârbocroată a fost abandonată oficial în ţările rezultate, astăzi vorbindu-se de limbi aparte. Aşa cum a existat cândva tendinţa de a accentua elementele comune şi de a estompa diferenţele, acum orientarea este inversă la toate popoarele în cauză.

[modifică] Variante regionale

Variantele regionale ale diasistemului numit cândva „limba sârbocroată” sunt considerate din trei puncte de vedere.

1. Forma pronumelui interogativ referitor la subiectul nume de lucru: što/šta – kaj – ča = „ce”. Din această perspectivă există trei dialecte:

• štokavski, vorbit în Serbia, în afară de sud-est, în Muntenegru, în Bosnia şi Herţegovina şi în mare parte din Croaţia
• kajkavski, în nordul Croaţiei
• čakavski, în nord-vestul Croaţiei

Unii lingvişti includ aici şi dialectul torlački, vorbit în sud-estul Serbiei şi în unele părţi din Banatul românesc. Din cauza asemănărilor cu limba bulgară, lingviştii bulgari îl consideră ca aparţinând acesteia.

2. Modul în care a evoluat sunetul ĕ din limba slavă veche notat cu litera „iat”: e, je (cu varianta ije) şi i. De exemplu, cuvântul „râu” a devenit reka, rjeka sau rijeka şi rika. Din acest punct de vedere există trei zone supradialectale caracterizate prin:

• pronunţarea ekavski, în Serbia şi în unele părţi din Croaţia
• pronunţarea (i)jekavski, în Croaţia, în Bosnia şi Herţegovina, în Muntenegru şi în unele părti din Serbia
• pronunţarea ikavski, în unele părţi din Croaţia

3. Variante literare

• Varianta sârbă se bazează pe dialectul štokavski şi pronunţarea ekavski, fiind admisă şi pronunţarea (i)jekavski. Se scrie cu alfabetul chirilic sau alfabetul latin.
• Varianta croată are la bază dialectul štokavski şi pronunţarea (i)jekavski, scriindu-se cu alfabetul latin.