Junkers Ju 87
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Existenţa avionului de luptă Junkers Ju 87 sau Stuka (din germană Sturzkampfflugzeug ) a fost unul din motivele pentru care campaniile iniţiale ale germanilor în timpul celui de-al doilea război mondial au avut succes. Acest avion, spre deosebire de bombardierele "obişnuite" ale timpului respectiv, putea să facă ceva extraordinar, putea să intre într-un picaj controlat având astfel ţinta mereu în vizor şi trimiţând bombele cu o precizie mult mai mare decât ar fi făcut-o oricare alt bombardier clasic.
În timp s-a observat ceva mult mai sinistru însă, faptul că pe lângă efectul devastator care îl produceau bombele, mai era unul mult mai înfricoşător, acela al terorii psihologice pe care o crea în liniile inamice sunetul avionului în picaj. Ulterior aceste aparate au fost „îmbunătăţite” cu sirene pentru a spori efectul. Toate aceste capabilităţi au fost observate de Ernst Udet, unul dintre cei mai mari eroi aeronautici ai primului război mondial. Acesta însă a supraestimat capacităţile avionului impunând ca toate bombardierele care urmau să fie construite să aibă această posibilitate de a intra în picaj (punând astfel capăt unor modele promiţătoare precum bomardierele grele Heinkel He 177).
Primele zboruri ale modelului au fost înregistrate în 1935, iar câteva Ju 87A-ls şi Ju 87B-ls au fost folosite de Legiunea Condor în Spania în 1938, 1939. În timpul invadării Poloniei, Germania dispunea de peste 300 de astfel de bombardiere (Ju 87s). Dar momentul în care au şocat lumea a fost invadarea Franţei şi a Ţărilor de Jos, când, deşi la sol germanii au fost depăşiţi numeric, totuşi Luftwaffe a obţinut ceva foarte important, supremaţia aeriană, astfel putând lovi din plin inamicul cu bombardiere în picaj, în timp ce panzerele eliminau ce mai rămânea. Ceea ce a uimit la aceste avioane era acurateţea, pentru atunci chirurgicală, a acestora. Erau un fel de artilerie zburătoare, mult mai precisă şi cu o rază mult mai mare.
În primul război mondial, trupelor germane le fusese foarte greu să spargă linia frontului pentru că de fiecare dată apărătorii reuşeau să refacă mai rapid linia frontului decât aceasta putea fi atacată de inamic. Cu introducerea acestui bombardier însă lucrurile se schimbau radical, deoarece acestea distrugeau tancurile franceze chiar în timp ce erau transportate. Cu toate acestea, toate Ju 87 erau încă dependente de existenţa unei supremaţii aeriane pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunile. Dotarea slabă a tuturor acestor bombardiere, din punctul de vedere al posibilităţilor de apărare, a fost exploatată la maxim de către aliaţi care le puteau doborî cu uşurinţă pentru că erau atât încete cât şi slab echipate cu arme. De fapt, aveau ca singur mijloc de apărare doar mitraliere fixe, aşezate una în faţă şi una sau două montate în spate. Deşi aparent aveau suficiente mijloace de apărare, totuşi puterea de foc a avioanelor germane era inferioară faţă de cea a inamicilor, care aveau mitraliere de 20.0 mm comparate cu ale germanilor de "numai" 7.9 mm.
Cu toate acestea, bombardierele Ju 87 Stuka puteau să transporte o bombă de 1.800 de kg. pentru o misiune cu rază scurtă. Experineţa de pe câmpul de luptă din Rusia a arătat că aruncarea unei încărcături mari direct deasupra unui tanc era dificilă chiar şi pentru aceste avioane. Astfel bombardierele au fost echipate cu bombe de tip SD-4-H1 de 4 kg care erau eficiente pentru penetrarea blindajului subţire pe care îl aveau tancurile deasupra. Chiar şi masivele tancuri ruseşti JS-2 nu rezistau în faţa preciziei acestor bombaradamente. Printre ultimile modele de avioane de acest tip de aflau şi Ju 87 G-1, care deşi aveau o dotare superioară ca forţă de foc, având două mitraliere de 37 mm, erau în schimb mai lente decât versiunile anterioare.
Spre deosebire de alte bombardiere în picaj, avioanele Stuka se îndreptau spre sol sub un unghi real de 90° accelerând de la 410 km/h la 540/h (maximum de viteză era de 600 km/h) şi parcurgând astfel 1.370 m. Avionul era dotat cu un sistem prin care, în funcţie de distanţa faţă de pământ, se semnala pilotului (prin aprinderea pe bord a unui indicator) că va ieşi automat din picaj. Astfel, coborând încă 450 m, pilotul era supus unei acceleraţii care îl făcea să fie expus la o forţă de 6 ori mai mare decât greutatea sa (forţă de 6g).
Performanţele cele mai bune ale acestor aparate, au fost înregistrate pe frontul rusesc unde 290 de asemenea avioane au fost trimese să atace fără să se teamă de interceptare din partea ruşilor. Însuşi Hans-Ulrich Rudel (unul dintre piloţii favoriţi ai lui Hitler şi printre cei mai decoraţi piloţi germani) pretindea că ar fi distrus 519 tancuri ruseşti pe parcursul războiului, de la bordul avionului său, şi că a avariat cuirasatul Marat. Producţia acestor avioane a atins un maxim în anul 1943 când au fost trimise o serie şi în România.
În concluzie putem spune despre aceste avioane că au fost pentru cel de-al II-lea război mondial ce au fost B-2-urile pentru războiul din Iugoslavia, o armă minune care a schimbat poate cursul războiului iar dacă nu, o putem numi măcar prima armă de teroare.
[modifică] Bibliografie
- Gazeta de istorie "Acta Archaeologica" nr. 5, februarie 2004
- "Marea conflagratie a secolului XX", autor colectiv, ed. Politica, Bucuresti 1974 (doar informatii de ordin tehic)
|
Lista Aeroporturilor | Forţelor armate aeriene | Armelor de aviaţie | Companiilor aeriene | Rachetelor Tabel cronologic al aviaţiei |
| Al doilea război mondial | ||||||||||
| Teatre de luptă | Evenimente pricipale | Articole specifice | Participanţi | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
Preludiu: Principalele fronturi: Cronologie: |
1939: 1940: 1941: 1942: 1943: 1944: 1945: |
• Blitzkrieg Impactul asupra civililor: Urmări: |
Aliaţii Axa |
|||||||
|
||||||||||
