Republica Democrată Congo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

République Démocratique du Congo


în detaliu	mai mare

Deviză naţională: Justice - Paix - Travail

Limbă oficială

limba franceză

Capitală

Kinshasa
4°24'0" S 15°24'0" E

Oraş principal

Kinshasa

Preşedinte

Joseph Kabila

{{{Şef-de-guvern-tip}}}

{{{Şef-de-guvern-nume}}}

Sistem politic

republică prezidenţială

Suprafaţă
- Total
- % apă

Locul 12
2,344,858 km²
3,3%

Populaţie
- Total
- Densitate

Locul 23
59,319,660 locuitori
24/km²

Independenţă

Faţă de Belgia
30 iunie 1960

PIB
- Total
- PIB/cap de loc.

[[Lista ţărilor după PIB|]]

Monedă

Francul congolez(CDF)

Fus orar

UTC + 1+2

Imn naţional

Debout Congolais!

Domeniu Internet

.cd

Prefix telefonic

+243

Republica Democrată Congo numită şi Congo-Kinshasa este o ţară din centrul Africii, a treia ca suprafaţă de pe continent. RD Congo are ca vecini Republica Centrafricană şi Sudan la nord, Uganda, Rwanda, Burundi şi Tanzania la est, Zambia şi Angola la sud şi Republica Congo la vest.

Ţara are o ieşire îngustă la Oceanul Atlantic. Numele de "Congo" (înseamnă vânător) provine de la grupul etnic Bakongo, grup ce trăieşte în bazinul fluviului Congo.

Numele fostei colonii belgiene (Congo Belgian) a fost schimbat după independenţă. Între 1971 numele a fost schimbat din nou, din Congo-Kinshasa (după numele capitalei sale; pentru a putea fi deosebit de Republica Congo sau Congo-Brazzaville) în Zair. La acest nume s-a renunţat în 1997. Din 1998 ţara a suferit mult din cauza Celui de-al doilea război din Congo, unul dintre cele mai ucigătoare conflicte de după al doilea război mondial.

[modifică] Istorie

[modifică] Preistorie

Primii locuitori ai zonei au fost triburile de pigmei. Aceste triburi au fost înlocuite şi absorbite de triburile bantu în timpul migraţiilor bantu.

Între 2000 î.Chr. şi 500 d.Chr. triburi bantu au pătruns în valuri dinspre nord-vest pe teritoriul ocupat astăzi de Republica Democrată Congo. Aceste migraţii au dizlocat populaţia pigmee locală spre sudul statului de astăzi. Migraţii ale unor populaţii din regiunile Darfur şi Kordofan din Sudan în zona de nord est precum şi alte migraţii dinspre estul Africii spre estul Congo-ului au contribuit şi mai mult la amestecul de populaţie din Congo.

Triburile bantu au adus tehnici agricole şi tehnici de prelucrare a fierului dinspre vestul Africii. Ei au stabilit familia de limbi bantu ca principal set de limbi ale congolezilor.

În secolul al V-lea într-o regiune de aproximativ 200 de km de-a lungul râului Lualaba (provincia Katanga din prezent) s-a dezvoltat cultura Upemba, ea evoluând mai târziu în mai evoluatul regat Luba.

Procesul prin care societatea Upemba s-a transforamt în regatul Luba a fost unul gradual şi complex. Diverse regate s-au succedat de-a lungul acestui proces de trecere de la cultura Upemba la regatul Luba. Nivelul de civilizaţie a acestor grupuri s-a dezvoltat datorită existenţei unor resurse bogate (în special minereuri), datorită dezvoltării tehnologiilor de prelucrare a fierului şi cuprului. La acestea se adăuga comerţul cu fildeş şi alte bunuri. Regatul Luba a stabilit reţele comerciale importante (legăturile se întindeau pe o distanţă de peste 1.500 de km) până la Oceanul Indian. În secolul al XV-lea regatul ajunsese să aibă o conducere centrală puternică.

[modifică] Statul liber Congo (1870 – 1908)

Între 1870 şi 1920 a avut loc explorarea regiunii şi stabilirea administraţiei europene. Sir Henry Morton Stanley a explorat zona sub sponsorizarea regelui Leopold al II-lea al Belgiei care dorea să transforme ceea ce a devenit Congo într-o colonie. După o serie de negocieri Leopold a reuşit să obţină teritoriul Congo la Conferinţa de la Berlin din 1885. El a transformat Congo ]n proprietatea sa privată numindu-l Statul Liber Congo. O serie de proiecte de dezvoltare de tipul căii ferate de la coastă la Leopoldville (acum Kinshasa) au început în zonă. Aceste proiecte de dezvoltare erau gândite astfel încât să permită extragerea cât mai rapidă a resurselor ţării, chiar dacă însemna exploatarea africanilor. Statul Liber Congo a devenit un mare producător de cauciuc în condiţiile dezvoltării industriei caucuciurilor. Vânzarea cauciucului l-a făcut foarte bogat pe Leopold care a construit în oarea sa o serie de clădiri în Bruxelles şi Ostend. Ca urmare a exploatării populaţiei locale şi a bolilor în perioada 1885-1908 au murit între 5 şi 15 milioane de oameni (cifra general acceptată este de 5 milionae). O comisie guvernamentală a ajuns mai târziu la concluzia că populaţia Congo-ului se redusese la jumătate în timpul acestei brutale perioade.

Pentru a fi folosită ca mijloc de represiune a fost formată Force Publique (FP). Această grupare, de tipul unei armate, folosea de multe ori practici de tipul tăierii membrelor nativilor.

Au existat şi proteste internaţionale în principal din partea lui E.D. Morel, Mark Twain şi a diplomatului britanic-patriot irlandez Roger Casement al cărui raport despre Congo din 1904 condamna practica tăierii membrelor. Acţiunea lucrării Heart of Darkness a lui Joseph Conrad se desfăşoară în Statul Liber Congo. În 1908 statul belgian a cedat presiunilor internaţionale (în special din partea Marii Britanii) şi a preluat în administraţia sa Statul Liber, luându-l regelui. De atunci statul s-a numit Congo-ul Belgian.

[modifică] Congo-ul belgian (1908 – 1960)

După ce guvernul belgian a preluat controlul asupra administraţiei Congo-ului de la regele Leopold II situaţia din Congo s-a îmbunătăţit. Evoluţiile economice şi sociale au transformat colonia. Au fost construite spitale şi şcoli la care aveau acces mulţi dintre congolezi. Chiar şi limbile diverselor etnii erau predate în şcoli, lucru rar în colonii. S-au reuşit de asemnea victorii împotriva bolii somnului (transmisă de musca tse-tse). Administraţia a continuat reformele economice construind căi ferate, porturi, drumuri, mine, plantaţii, zone industriale, etc. În anii '50 speranţa de viaţă era în jur de 55 de ani; astăzi este de 51. În ciuda acestor evoluţii congolezii nu aveau putere politică. Totul era decis în Leopoldville sau Bruxelles. Secretarul belgian al coloniei şi Guvernatorul-general (conducătorul coloniei) aveau putere absolută; congolezii nu aveau deloc. Cu timpul a crescut rezistenţa congolezilor faţă de această lipsă de democraţie. În 1955 clasa superioară a societăţii congoleze, aşa-numiţii "évolués", a pornit o campanie pentru a pune capăt acestei inegalităţi.

În timpul celui de-al doilea război mondial armata congoleză a obţinut o serie de victorii împotriva italienilor în nordul Africii. Congo-ul Belgian care era bogat în depozite de uraniu a furnizat Statelor Unite ale Americii uraniul ce a fost folosit pentru a construi bombele atomice care au distrus oraşele japoneze Hiroşima şi Nagasaki la sfârşitul războiului.

[modifică] Crize politice (1960-1965)

În mai 1960 partidul Mouvement National Congolais (MNC), condus de Patrice Lumumba a câştigat alegerile parlamentare şi Lumumba a fost numit prim-ministru. Joseph Kasavubu din partea (Alliance des Bakongo)a fost ales preşedinte de către parlament. Alte partide care au apărut în această perioadă au fost Parti Solidaire Africain (or PSA, condus de Antoine Gizenga) şi Parti National du Peuple ( PNP condus de Albert Delvaux şi Laurent Mbariko).

Congo-ul Belgian şi-a obţinut independenţa în 30 iunie 1960 sub numele de Republica Congo (République du Congo). Deoarece şi colonia franceză a Congo-ului de Mijloc (Moyen Congo) şi-a ales numele de Republica Congo după ce şi-a obţinut independenţa, cele doup ţări erau cunoscute sub numele de Congo-Léopoldville şi Congo-Brazzaville, dup numele capitalelor lor.

În zilele care au urmat independenţei, forţele de securitate congoleze s-au revoltat , fiind nemulţumite de faptul că întregul corp al ofiţerilor era format din belgieni, administraţia s-a dizolvat şi dezordinea a cuprins ţara. Belgia a trimis trupe suplimentare (s-au alăturat trupelor belgiene existente) în Congo fără acordul guvernului congolez pentru a restaura ordinea şi pentru a proteja cetăţenii belgieni.

Pentru a recăpăta controlul asupra armatei ce se revoltase, primul ministru a numit un congolez ca nou comandant al soldaţilor iar Joseph Mobutu, cel ce va deveni mai târziu conducătorul acestei ţări, a fost numit şef al statului major. Nemulţumit de toate aceste evenimente, Moise Tshombe, preşedintele bogatei regiunii Katanga, a proclamat pe 11 iulie independenţa acesteia. Şi regiunea Kasai de Sud a intrat într-o luptă de secesiune împotriva noii conduceri. Astfel conflictul din Congo a devenit în acelaşi timp unul internaţional (datorat intervenţiei Belgiei în fosta sa colonie) cât şi unul intern (cauzat de secesiunea unei provincii într-un stat nou). La 12 iulie 1960 guvernul congolez a cerut ONU să intervină militar pentru a proteja teritoriul naţional al statului congolez împotriva agresiunii externe (belgiene). ONU a trimis în Congo misiunea de pace ONUC, cea mai mare de până la acea dată.

Belgienii, dorind să îşi menţină controlul asupra resurselor minerale ale statului, au susţinut secesiunea Katangăi, deşi nu au recunoscut independenţa provinciei.

În această situaţie dificilă evenimentele s-au precipitat ducând la o criză între preşedintele Kasavubu şi primul ministru Lumumba. Conflictul dintre preşedinte şi prim ministru s-a dezvoltat, culminând cu decizia preşedintelui Kasavubu de a-l demite pe primul ministru Lumumba. Acesta la rândul său l-a demis pe preşedinte. Lumumba îl numise pe Joseph Mobutu ca şef al statului major al noii armate congoleze, Armee Nationale Congolaise (ANC). Profitând de criza dintre Kasavubu şi Lumumba, Mobutu a obţinut sprijinul armatei, bucurându-se de sprijinul financiar al Statelor Unite şi al Belgiei. Puterile occidentale se temeau de o creştere a influenţei comuniste în Congo. În schimb Lumuba se bucura de sprijinul Uniunii Sovietice. Colonelul Mobutu a organizat o lovitură de stat, instaurând un regim care îl sprijinea pe Kasavubu. Lumumba a fost arestat, mutat în captivitate în diverse locuri şi apoi trimis în Katanga unde a fost omorât în februarie 1961. După moartea acestuia Congo s-a împărţit în patru zone: regiunea controlată de guvernul central (provinciile Leopoldville, Equatorial şi Kasai Vest), regiunea controlată de Gizenga, urmaşul lui Lumumba (provinciile Oriental şi Kivu), Katanga condusă de Tshombe iar în provincia Kasai şi în nordul Katangăi liderul triburilor Baluba, Albert Kalonji.

Secesiunea Katangăi a fost în cele din urmă înnăbuşită de trupele ONU. Moise Tshombe a fost nevoit să accepte încetarea secesiunii, recunoscând guvernul central congolez. În urma acestor revolte şi a haosului existent a murit un mare număr de congolezi.

[modifică] Zair (1971 – 1997)

Dup 5 ani de instabilitate şi conflict, Joseph-Désiré Mobutu l-a răsturnat pe Kasavubu în 1965 beneficiind se pare şi de sprijinul CIA. Mobutu se opunea comunismului putând fi astfel un aliat important al SUA în zonă. Mobutu a stabilit un sistem cu un partid unic şi s-a declarat şef al statului. El va organiza din când în când alegeri în care era singurul candidat. Deşi în ţară era pace şi o oarecare stabilitate Mobutu a fost acuzat de numeroase încălcări ale drepturilor omului, de represiune, corupţie şi de construirea unui cult al personalităţii (toate bancnotele congoleze aveau imaginea sa, portretul său era prezent în toate cladirile publice, în majoritatea întreprinderilor, pe panouri). În 1984 se pare că Mobutu avea 4 miliarde de dolari în conturi personale din bănci elveţiene, o sumă aprope egală cu datoria ţării. Într-un efort de a creşte conştiinţa africană naţională, Mobutu a redenumit oraşele ţării: Léopoldville a devenit Kinshasa, Stanleyville a devenit Kisangani şi Elisabethville a devenit Lubumbashi. În 1971 el a redenumit ţara care se numea acum Republica Zair, acesta fiind a patra schimbare a numelui în 11 ani. râul Congo a devenit râul Zair. În 1972 Mobutu şi-a schimabt numele în Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu Wa Za Banga.

După colapsul Uniunii Sovietice relaţiile dintre SUA şi Kinshasa s-au răcit; Mobutu nu mai era necesat în logica post Război rece. În acelaşi timp opoziţia din interior se întărea, cerând reforme. În această atmosferă Mobutu a proclamat a Treia Republică în 1990, a cărei constituţie trebuia să permită reformele democratice. Dar aceste reforme au fost mai degrabă cosmetice şi Mobutu a rămas la putere până când a fost nevoit să fugă din Zair în 1997.

[modifică] Conflict şi tranziţie (1996 – prezent)

Din 1994 Congo a fost afectat de conflicte etnice şi război civil cauzate de influxul masiv de refugiaţi din cauza genocidului din Ruanda. Guvernul lui Mobutu Sese Seko a fost răsturnat cu sprijinul Ruandei şi ugandei de Laurent-Désiré Kabila în mai 1997; el a schimbat numele ţării înapoi în Republica Democratică Congo-Kinshasa. Dar foştii lui alianţi s-au întors împotriva sa, regimul său fiind confruntat în august 1998 cu o rebeliune ruandeză şi ugandeză. Trupe din Zimbabwe, Angola, namibia, Ciad şi Sudan au intervenit de de partea noului regim de la Kinshasa. Deşi o încetare a focului a fost semnată la 10 iulie 1999 luptele au continuat în partea estică a ţării, fiind finanţate cu venituri provenind din extracţia ilegală a minerale precum coltan, caserită sau diamante. Kabila a fost asasinat în ianuarie 2001 şi fiul său Joseph Kabila a fost numit şef al statului. Noul preşedinte a încercat să pună capăt războiului, reuşindu-se semnarea unui acord în Africa de Sud în 2002. În 2003 s-a format un guvern de tranziţie, Kabila numint 4 vice-preşedinţi, dintre care 2 luptaseră împotriva sa. În estul ţării situaţia este volatilă din cauza conflictului din Ituri şi a activităţii continue în regiunile Kivu a Forţelor Democratice pentru Eliberarea Ruandei Aceşti ani au fost cei mai sângeroşi din istoria de după al doilea război mondial. Aproape 4 milioane de oameni au murit ca reyultat ale acestor conflicte. Criza umanitară a continuat în ultimii doi ani.

În acest moment Organizaţia Naţiunilor Unite are desfăşurată în Congo cea mai mare misiune de menţinere a păcii la moment actual, MONUC.

Pe 30 iulie 2006 în Congo au avut loc primele alegeri pluri-partidiste de la dobândirea independenţei în 1960. Joseph Kabila a obţinut 45% din voturi iar principalul său oponent Jean-Pierre Bemba a obţinut 20%. Ca urmare a acestui rezultat nedecis pe 20 august 2006 au izbucnit violenţe între cele două facţiuni în capitala ţării, Kinshasa. 16 oameni au murit până cănd misiunea ONU, MONUC, a preluat controlul oraşului. Un nou tur de scrutin între primii doi candidaţi, Kabila şi Bemba, se va desfăşura pe 29 octombrie 2006.