Paul din Tars
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol trebuie pus în formatul standard conform manualului de stil.Eticheta aceasta trebuie ştearsă la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna iulie 2006.
Tars în Cilicia, circa 3-7 e.c. - Roma, probabil în 67 e.c., pe timpul domniei şi persecuţiei lui Nero.
Personaj biblic al Noului Testament, foarte cunoscut convertit de la iudaismul asumat în spiritualitatea farizeilor, Saul/Paul devine deopotrivă cel mai activ misionar în lumea păgână cât şi cel mai prolific scriitor al creştinismului de la început: lui îi sunt atribuite 13 Scrisori din cuprinsul Noului Testament. Atât la răspândirea geografică cât şi la precizarea doctrinei creştine rolul lui este incontestabil.
Cuprins |
[modifică] Viaţa
[modifică] Până la convertire
Din aluziile autobiografice din scrisorile sale şi din cartea neotestamentară „Faptele Apostolilor” (scrisă de un ucenic al lui Paul, Luca) se cunosc destule episoade din viaţa acestui apostol. Deşi trebuie luate cu precauţie, scrierile apocrife şi simpla tradiţie transmit şi ele elemente care pot ajuta la înţelegerea personajului şi la creionarea portretului său.
Până la începutul primei călătorii misionare (Fap 13,9) Paul este întotdeauna numit Saul. Unii istorici au ipotizat o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre cercetători – cu şi mai multă credibilitate – consideră că cele două nume: semitic (Saul) şi roman (Paul; în cultura bizantină şi cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie. Înra-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relaţiile familiare şi statutul religios; celălalt roman – (sau, după caz, de altă etnie) – pentru viaţa publică. În cazul lui Paul, s-ar fi chemat Saul, întrucât aparţinea tribului lui Beniamin (Veniamin) (cf. Filipeni cap.3), trib din care se evidenţiase primul rege al lui Israel, Saul; şi Paul, ca marea gens romana a Paulilor, acesta era destul de indicat pentru un viitor cetăţean roman şi, de ce nu, pentru părinţii săi care se proclamau astfel clienţi ai acelei celebre familii, cu care se pare că aveau legături deja mult mai vechi.
Practic nu se ştie nimic de copilăria şi de adolescenţa lui. Din cunoştinţele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că el a învăţat greaca în forme caracteristică de atunci, denumită koine (comună). Din frecvenţa cu care Paul întroduce în scrierile sale, sub forma metaforelor sau pentru alt motiv, referinţe la viaţa civlă, militară şi sportivă se poate ipotiza că era un membru activ al vieţii cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru comercial şi sediul uneia dintre cele mai reputate şcoli de filosofie şi de retorică. Au fost identificate trei texte care permit să se întrevadă la el cultura clasică: Fap 17,28; 1Cor 15,33; Tit 1,12; cu toate acestea aspectul este încă contrazis şi dezbătut. Cu totul altceva se poate şi trebuie spus în ceea ce priveşte cultura lui religioasă (biblică şi rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învăţături farizaice (cf. Fap 26,5; Gal 1,14). Formarea sa intelectuală a fost făcută asupra textului Bibliei şi în şcoala rabinică. Ea a fost desăvârşită la Ierusalim la Şcoala lui Gamaliel (Fap 22,3), reprezentant de seamă stimat atât de tradiţia iudaică cât şi de cea creştină.
[modifică] Convertirea
Paul nu l-a cunoscut „de visu” pe Isus din Nazaret („după trup” cf. 2Cor 5,16) la întâlnit însă pe Christos. Curând a intrat în contact cu primii creştini şi-ndeosebi cu diaconul Ştefan (Fap 6,9; 7,58). Într-adevăr, el a asistat participând în formă indirectă la uciderea acestui protomartir. Cu temperamentul său clocotitor a dobândit repede un loc de frunte în persecuţia anticreştină (Fap 8,1u; 26,4-12; 1Cor 15,9; Gal 1,13; 1Tim 1,13). De la Ierusalim (şi-n genere de la Palestina) voia să extindă persecuţia şi-n diasporă, unde trăiau înfloritoare comunităţi iudaice. Numit şi întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim el se îndrepta spre Damasc, faimos oraş al Siriei. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.c.. Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Isus, care-i reproşa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fap 9,3-9), iar Paul nu s-a mai îndoit niciodat, până la moarte, de realitatea acestei viziuni. De remarcat şi faptul că Faptele Apostolilor prezintă de trei ori acest eveniment şi nu fără unele detalii ce pun – pe drept cuvânt – dificultăţi. Cu toate acestea inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă, Paul a trecut brusc şi misterios din persecutor în misionar, apostol al lui Christos. aşadar după acest tainic eveniment Saul are primele sale contacte cu lumea creştină nu ca persecutor, dar ca ucenic. Şi-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit de la Anania din Damasc (cf Fap 9,9-19). Abia restabilit a încercat de-ndată o activitate misionară (sau cel puţin apologetică), dar fără succes (Fap 9,19-22). După această primă tentativă s-a retras în pustiul Arabiei, la sud de Damasc, unde a petrecut vreo trei ani (cf. Gal 1,17u) într-o reculegere ascetico-religioasă. Face o a doua încercare apostolică tot la Damasc însă, de data aceasta, se termină cu fugă: să scape de gărzile regelui Areta al IV-lea, Saul, este pus într-un coş şi ajutat să evadeze pe o fereastră din zidul oraşului (2Cor 11,32u; Fap 9,23-25). Atunci s-a îndreptat spre Ierusalim, unde a rămas 15 zile în compania lui Barnaba, care a şi garantat pentru el eliminând astfel neîncrederea lui Petru, Iacob („fratele Domnului”) şi a altor creştini (cf. Gal 1,18u; Fap 9,26-29).
A urmat o altă perioadă de tăcere şi de solitudine petrecută, cel puţin în mare parte, la Tars (Fap 9,30; Gal 1,21). Prin 45 (cu probabilitate), Barnaba îl caută şi-l cheamă într-o misiune în Antiohia Siriei. Cei doi, ajutaţi şi de alţii, au săvârşit o lucrare întrucâtva revoluţionară: nu s-au ocupat atât de evrei cât de pâgâni, prozeliţi sau nu, pe care-i convertesc la creştinism şi aceasta fără nici o trecere prin iudaism. O secetă urmată de foamete care a lovit Iudeea i-a făcut pe aceşti misionari colectorii unei oferte din partea antiohienilor, colectă pe care apoi (personal) au dus-o la Ierusalim. (Fap 11,25-30). La scurt timp după acest episod (46, dacă se merge pe probabilitatea deja expusă) au început marile călătorii misionare ale lui Paul.
[modifică] Prima călătorie misionară
Prima călătorie misionară a făcut-o cu Barnaba şi cu Marcu (sau Ioan Marcu, vezi Evanghelia după Marcu, personajul istoric) (cf. Fap 15,37). De la Antiohia au trecut în Cipru, unde Paul l-a convertit pe proconsulul roman Sergiu Paulus (Fap 13,4-12: spuneam mai sus că sunt unii istorici care presupun şi susţin că Paul şi-ar fi luat numele acesta mai târziu şi din oarecare interes; ei bine, ei se referă la acest episod şi susţin că Saul şi-a luat numele din „captatio benevolentiam” faţă de acest proconsul, ipoteză respinsă documentat de majotitatea). Din Cipru călătoria lor a continuat în Pamfilia (la Perge), apoi în Pisidia Antiohiei şi în Licaonia (Iconiu, Listra şi Derbe). Au străbătut mulţi, mulţi kilometri, prin munţi şi prin locuri puţin primitoare. Efectele au fost considerabile, mai ales printre simplii păgâni din Licaonia. Paul, care a supravieţuit prin minune lapidării îndurate la Listra (cf. Fap 14,9u), s-a preocupat să stabilească o ierarhie rudimentară – pare-se, prima (cf. Fap 14,23). Această primă călătorie s-a încheiat prin 49 la Antiohia Siriei.
Aici apostolul a fost nevoit să înfrunte o situaţie delicată, care are o însemnătate foarte mare pentru istoria creştinismului. Paul se opune categoric pretenţiilor manifestate de unii creştini proveniţi dintre evrei, care voiau să impună păgânilor convertiţi circumciziunea şi alte rituri şi prescrieri mozaice. Problema a fost prezentată celorlalţi apostoli în aşa-zisul „conciliu din Ierusalim” (49e.c.), unde a avut câştig de cauză teza distincţiei nete între creştinism şi iudaism, chiar dacă s-a admis ca ex-evreii să practice prescrierile lor mozaice şi s-a recomandat creştinilor veniţi dintre păgâni să se abţină de la unele obiceiuri care puteau ofensa sensibilitatea ebraică (cf. Fap 15,1-21). De dragul adevărului mai trebuie adăugat că această atitudine avea deja un precedent în atitudinea lui Petru cu ocazia convertirii şi botezării casei centurionului Corneliu (cf. Fap ), episod la care Petru însuşi va face referinţă în prezentarea deciziei conciliare.
[modifică] A doua călătorie misionară
Din Antiohia, probabil în anul 50 e.c., Paul s-a îndreptat spre nord ajungând – prin comunităţile deja evanghelizate – până în Galiţia, de unde s-a îndreptat spre Nord-Vest. A ajuns la Alexandria Traodei de unde a trecut în Grecia la Neapolis (actuala Cavala). Etapele principale au fost: Filipi, Tesalonic, Anfipoli, Bereea, Atena, Corint (cf. Fap 15,30; 18,18). Pretutindeni – excepţie făcând Bereea – apostolul a suferit mult; la Filipi a fost flagelat (biciuit) şi întemniţat, la Corint a fost dus în tribunal înaintea proconsului Galion, pare-se, fratele filosofului Seneca; la Atena, unde a rostit celebrul discurs în Areopag, a fost ironizat şi aproape a dat faliment. Dar nici roadele predicării sale nu erau neînsemnate, dimpotrivă numărul colaboratorilor adunaţi în jurul său a crescut aşa încât a putut constitui numeroase şi zeloase comunităţi creştine mai ales la Filipi, la Tesalonic şi la Corint. Această a doua călătorie misionară s-a încheiat prin 53 e.c. cu o vizită la Ierusalim şi la Antiohia.
Din această perioadă (după unii autori, chiar mai degrabă) Paul a a iniţiat o nouă metodă de apostolat: predicii directe i-a adăugat scriere sub formă de scrisori. Într-adevăr, de la Corint au fost expediate cele două scrisori comunităţii din Tesalonic, în care apostolul îşi mărturiseşte nu doar dragostea ci şi străduinţa de a corija unele abuzuri, îndeosebi aceela cu privire la unele false interpretări privind a doua venire a lui Christos. La Efes „grija pentru toate Bisericile” (cum o numeşte chiar el, cf 2Cor 11,28), a crescut. Din această localitate a trimis comunităţii din Corint prima şi a doua Scrisoare. Preocupările lui nu se mărginesc doar la comunităţile fondate de el, ci se îndreaptă şi spre altele; de la Corint a trimis comunităţii din Roma (unde nu fusese misionar) cea mai importantă scriere a sa.
[modifică] A treia călătorie misionară
A treia călătorie misionară a fost de 4 ani (circa 54-58 e.c.). Ea a avut obiectiv principal evanghelizarea Asiei. Paul, ajutat de diverşi colaboratori, pentru aproximativ trei ani s-a fixat în Efes (cf. Fap 22,31). Vestea cea bună a fost proclamată nu doar în capitală, dar şi în numeroase alte localităţi: Milet (Fap 20,17), Colose, Laodiceea, Ierapoli (cf. Col 1,2; 4,13-16; Fil 2,23). Convertirile au fost atât de numeroase încât a afectat vizibil vânzările statuietelor Artemidei (zeitatea principal venerată în oraşul Artenis). Negustorii acestor amulete au provocat atunci celebra răzvrătire păgână din Efes, adunând o mare mulţime de popor în marele amfiteatru ca să protesteze contra ameninţării cultului Artemidei. Ajutat de câţiva creştini din localitate, Paul a reuşit să scape de protestatari, care nu l-au găsit (Fap 19,30u). Fruntaşul oraşului a reuşit să restabilească liniştea, apostolul însă, la scurt timp a plecat de acolo în Macedonia (2Cor 7,5; Fap 20,1), iar de acolo în Grecia, făcând un popas de trei luni la Corint (Fap 20,3). De la Corint – ca să evite intrigile şi capcanele pregătite de iudei – pe uscat, a plecat spre Ierusalim, unde a dus substanţiala ofertă, adunată cu atâta trudă şi răbdare prin toate comunităţile creştine pe unde a predicat, mai ales printre creştinii din Macedonia (cf. 2Cor 8,1) şi Ahaia (cf 1Cor 16,1-3; 8,1; 9,15; Rom 15,26-31). La Ierusalim se încheie rodnica călătorie misionară şi începe, pentru el, o lungă „via crucis”, ultima (?).
[modifică] Captivitatea
Acuzat pe nedrept că ar fi profanat templul de la Ierusalim în care l-a purtat pe ex-păgânul Trofim (cf. Fap 21,27-30), apostolul a fost asaltat de o mare mulţime gata să-l ucidă cu pietre. Din mâna acestora a fost salvat de tribunul roman Claudiu Lisias, care însă a dat ordin să-l încătuşeze şi să-l flageleze, această a doua parte a poruncii nu va fi executată întrucât Paul a revendicat privilegiul său de cetăţean roman (cf Fap 22,25). A doua zi a fost dus în faţa sinedriului, dar n-a putut să se ţină nici o judecată din pricina neânţelegerii – provocată de Paul – între saducei şi farizei (cf. Fap 22,30; 23,10). După numai o zi tribunul află de un complot îndreptat împotriva lui Paul (să-l asasineze într-o devălmăşeală a mulţimii, cf. Fap 22,35u). Claudiu decide, prin urmare, să-l trimită pe Paul, sub escortă sigură, în Cezareea la proconsulul Felix, care îl va pune sub pază în „pretoriul lui Irod” (cf. Fap 23,12-15). Cinci zile mai târziu i s-a făcut o judecată sumară, suficientă însă ca Felix să se convingă de nevinovăţia sa, dar pentru a face pe plac iudeilor şi, poate, cu speranţa că va primi ceva bani pentru răscumpărarea lui, l-a ţinut, sub pază militară, pe mai departe în captivitate (cf. Fap 24,1-25). Această situaţia a durat doi ani, până la sosirea noului procurator, Festus Porcius (60 e.c.). Acesta a încercat să pună capăt situaţiei, dar Paul, prevăzând o judecată nedreaptă sub presiunea iudeilor, a făcut apel la tribunalul împăratului (cf. Fap 25,11). În aşteptarea trimiterii sale la Roma, Paul este chemat să vorbească înaintea regelui Agripa al II-lea şi a rău-famatei sale surori, Berenice (cf. Fap 25,13; 26,32). În sfârşit, întemniţatul este consemnat centurionului Iuliu cu un „elogium” de înmânat tribunalului roman. Călătoria spre Roma a avut aventuri dramatice: nava în derivă, un scurt acostament la Creta cu un aprins consiliu de bord, la care a intervenit şi Paul, alte zile apăsătoare în furia valurilor, naufragiu lângă insula Malta, pe care în cele din urmă vor ajunge toţi cu bine (cf. Fap 27,1; 28,1). După o şedere de trei luni (Fap 28,11), s-a plinit şi ultima parte a călătoriei: Malta, Siracuza, Reggio, Pozzuoli, Via Apia, Roma. În primăvara anului 61 e.c., Paul ajunge în capitala imperiului unde este bine primit de creştinii. În aşteptarea procesului i se permite să rămână într-o casă sub supraveghere militară; aceasta pentru doi ani (cf. Fap 28,30).
Proba libertăţii relative se găseşte în faptul că el îi poate întâlni pe reprezentanţii comunităţii iudaice (cf. Fap 28,17-27) şi i se îngăduie chiar mai mult aşa cum se poate întrezări din scrisorile, numite ale captivităţii: Efeseni, Coloseni, Filemon şi, probabil, Filipeni. Apostolul, chiar dacă este sub pază şi încătuşat, apare în continuare ca marele misionar care desfăşoară o activitate destul de intensă în Biserica din Roma şi călăuzeşte încă – dojenind, îndemnând şi învăţând – pe convertiţii săi din îndepărtata Asie Mică.
[modifică] Sfârşitul
În 63 e.c., datorită faptului că din Iudeea nu se prezenta numeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în libertate. Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informaţii cu privire la el. Pentru exegeţi este încă o taină de descifrat de ce anume cartea Faptele Apostolilor termină atât de brusc istoria celor doi mari protagonişti: Petru (capp. 1-15) şi Paul (capp. 9-29). Convingerea cea mai plauzibilă este că această „neîncheiere” a cărţii lasă se se înţeleagă că istoria abia începută trebuie „scrisă” de fiecare generaţie de creştini „până la venirea Domnului”.
Tradiţia creştină cea mai veche vorbeşte de o călătorie misionară a apostolului în Spania, pe care o proiectase mai demult (cf. Rom 15,24.28). Scrisorile pastorale 1 şi 2 Timotei şi Scrisoarea către Tit – oricât de complicat ar părea – presupun o călătorie în Orient. Paul a fost la Creta (cf. Tit 1,5), în Macedonia (1Tim 1,3), la Alexandria Troadei (cf. 2Tim 4,13), la Efes (1Tim 1,3), la Milet (2Tim 4,20) şi îşi propunea să ajungă în Epir (cf. Tit 3,12). Toate aceste evenimente s-au verificat între 63-66 e.c.. Cu mare probabilitate în toamna lui 66 e.c., Paul a fost arestat la Nicopole, în Epir şi apoi dus la Roma. În prima lui audiere n-a fost decis nimic. Detenţia era foarte grea (2Tim 1,12; 2,9). Ea s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67 e.c., cum notează Eusebiu din Cezareea.
- (Această ultimă parte de reconstituire a vieţii apostolului, nu se bucură de unanimitate. Sunt, într-adevăr şi cercetători care consideră anul morţii lui Paul ca fiind 60 sau 61; dar nu reuşesc nici ei să probeze cu documente ipoteza. S-a preferat această reconstituire şi cu precizarea de faţă pentru a crea un tablou mai complet al problemei).
Cât priveşte locul martiriului său îşi dispută şi azi onoarea două părţi: Tre Fontane şi Bazilica Ostiense, unde i se venerează mormântul.
Este sărbătorit la 29 iunie împreună cu celălalt mare apostol: Petru.
[modifică] Opera lui Paul.
Opera apostolului are trei părţi:
1) constituirea de comunităţi creştine,
2) crearea unei „şcoli” creştine (a unui curent teologic creştin) şi
3) scrierile sale.
[modifică] Constituirea de comunităţi creştine
Cât priveşte constituirea de comunităţi creştine prin predicarea Evangheliei am prezentat întrucâtva aspectul urmărind viaţa şi activitatea apostolului. Ar mai fi de adăugat că este suficient să se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a pricepe – cât de cât – lucrarea acestui gigant al creştinismului.
Un alt aspect, nu lipsit de importanţă, este constituit de cele trei vizite la Ierusalim (săvârşite după întâlnirea sa cu Domnul înviat), încheiate cu arestarea şi martiriul său: în această prezentare a activităţii sale misionare mai ales autorul Faptelor Apostolilor pune în evidenţă (citind în filigran) conformitatea apostolului cu Isus. Ca şi Isus şi Paul urcă de trei ori la Iarusalim şi a treia oară este arestat...
[modifică] Şcoala teologică paulină
Şcoala teologică paulină este constituită atât de învăţătura orală cât şi – mai ales – de scrierile apostolului. Ucenicii săi colaboratori i-au preluat doctrina şi au purtat-o mai departe. Practic vorbind trăsăturile acestei şcoli nu sunt alteceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale şi, indirect, în Fapte şi-n 2Petru.
Care sunt în concret aceste idei teologice de bază?
În centrul teologiei pauline se găseşte Evanghelia lui Isus Christos, expusă cu variaţie de accente, care la rândul, lor au relevanţă şi implicaţie majoră în credinţă.
Astfel, în Galateni Evanghelia este reprezentată de darul înfierii universale (cf. Gal 1,11-12; 3,6-7), în Romani accentul este pe „imparţialitatea divină” universală (cf. Rom 1,16-17), în 1 şi 2 Corinteni Evanghelia constă în „înţelepciunea crucii” (cf. 1Cor 1,18). Aşadar, evenimentul unic al morţii lui Isus Christos reprezintă fundamentul escatologiei (cf. 1 şi 2 Tes), al ecleziologiei (cf. Col şi Efes), al pneumatologiei şi al eticii pauline. Este evident că viziunea lui Paul asupra mântuirii este Pasajul/ Trecerea (Pashca) lui Christos. În moartea şi învierea Fiului, Tatăl duce la plinire propriul plan de mântuire, manifestându-şi „dreptatea” (cf. Rom 1,17; 3,21) care restabileşte omul păcătos în justul raport cu el. „Omului vechi” (Cf. Rom 6,6; Col 3,9) – a cărei existenţă fusese făcută non-autentică fie din cauza strictei observanţe la iudei, fie din cauza rătăcirii la toţi ceilalţi oameni – se substituie „noua creatură” (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15), „omul cel nou”, care abandonat total harului lui Dumnezeu, vieţuieşte o credinţă rodnică şi înfăptuitoare întru iubire.
Comunitatea creştină – Biserica – este „trupul lui Christos” (cf. 1Cor 12,12), identificată într-o anume formă cu Christos însuşi (natura sacramentală a întrupării realizată continuu prin Botez, Euharistie şi primirea Duhului Sfânt), dobândeşte şi ea (Biserica) înţeles deplin în lumina Paştelui. Această viziune aBisericii are urmările ei fireşti: creştinii sunt strâns uniţi cu Christos şi – prin El – între ei, fiind fiecare în parte un „mădular al trupului lui Christos”; structural, deşi este formată dintr-un mare număr de mădulare, Biserica este un singur, unic trup, cu un unic cap, Christos; misionar, Biserica-trup este „chipul văzut” al domniei, „stăpânirii lui Christos” asupra oamenilor şi a universului.
Pentru Paul „sfârşitul timpurilor deja a venit” (cf. 1Cor 10,11), este chiar timpul pe care-l trăim noi, este „timpul favorabil”, este „ziua mântuirii” (cf. 2Cor 6,2), timp inaugurat de Christos „primiţia/începutul” răscumpărării (cf. 1Cor 15,20.23), Christos „primul născut dintre morţi” (cf. Col 1,18). Cu toate acestea ceva mai lipseşte încă: plinirea definitivă, care va fi marcată şi de învierea trupurilor noastre (cf. Rom 8,23).
Conform viziunii lui Paul creştinul este, aşadar, orientat spre această plinătate, împărtăşind în acelaşi timp tensiunea întregii crceaţii spre „eliberare din sclavia stricăciunii, ca să intre în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,21).
[modifică] Alte teme ale teologiei pauline
Alte teme ale teologiei pauline care pot şi merită să fie aprofundate sunt:
- planul de mântuire a lui Dumnezeu, Tatăl, în Christos Isus. Deseori în scrisorile sale Paul face apel la această iniţiativă gratuită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu v-a ales de la-nceput pentru mântuire (...) chemându-vă la aceasta cu evanghelia noastră, ca să luaţi în stăpânire (lit. posesie) slava Domnului nostru Isus Christos” (2 Tes 2,13-14), sau: „Dumnezeu nu ne-a destinat mâniei, ci posedării mântuirii prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi ca noi să putem trăi cu/în El” (1Tes 5,9-10).
- lucrarea lui Christos Mântuitorul/Răscumpărătorul;
- Mântuirea întru speranţă; în credinţă;
- omul – o făptură nouă în Christos;
- evreii şi ne-creştinii;
- ministerul apostolilor, pe care Tatăl i-a constituit în Christos depozitari ai „cuvântului reconcilierii” (cf. 2Cor 5,19) şi care exercită ministerul/slujirea lor în calitate de „colaboratori ai lui Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,18.6,1).
[modifică] Scrisorile lui Paul
Scrisorile lui Paul, sau cum mai sunt numite azi, Epistolele pauline:
- Epistola catre Romani (Romani; Rm);
- Epistola 1-a către Corinteni (I Corinteni; 1Cor);
- Epistola a 2-a către Corinteni (II Corinteni; 2Cor);
- Epistola catre Galateni (Galateni; Gal);
- Epistola catre Efeseni (Efeseni; Ef);
- Epistola catre Filipeni (Filipeni; Filip);
- Epistola catre Coloseni (Coloseni; Col);
- Epistola 1-a către Tesaloniceni (I Tesaloniceni; 1Tes);
- Epistola a 2-a către Tesaloniceni (II Tesaloniceni; 2Tes);
- Epistola 1-a către Timotei (I Timotei; 1Tim);
- Epistola a 2-a către Timotei (II Timotei; 2Tim);
- Epistola catre Tit (Tit; Tit);
- Epistola catre Filimon (Filimon; Fil).
[modifică] Paul în iconografie
[modifică] Atribute ale lui Paul
Deşi Paul n-a făcut parte din grupul celor 12 apostoli, cât timp Isus a fost în carne cu ei pe pământ, în majoritatea cazurilor, însă, Paul este reprezentat împreună cu ei şi aceasta prin excluderea unuia sau altuia dintre ceilalţi apostoli cu scopul de a păstra numărul mistic, şi nu doar istoric – 12. Acest fapt dovedeşte cât de repede a fost asimilat paul în rândul apostolilor; probabil datorită neobositei sale activităţi de organizare desfăşurat în comunităţile creştine primare.
Din Faptele Apostolilor (18,3) reiese că el îşi câştiga existenţa confecţionând corturi, motiv pentru care sfoara este prezentă printre atributele sale iconografice, aşa cum sunt şi coşul (amintind de fuga lui din Damasc) şi sabia (amintind de moartea sa de martir).
Reformatorii secolului al XVI-lea au văzut în Paul opozantul lui Petru, venerat de catolici. Această preferinţă a avut urmări destul de însemnate în iconografia din perioada Contrareformei. Figura lui Paul apare destul de rar în ţările şi-n lăcaşuriele de cult catolice, în timp ce, în ambientul reformat (mai ales în Germania) iconografia s-a îmbogăţit cu noi detalii, dintre care cel mai însemnat este reprezentarea lui Paul cu două săbii: una a martiriului, cealaltă a „Cuvântului lui Dumnezeu”, nefiind exclusă nici interpretarea conform căreia ar fi opusul celor două chei ale lui Petru. (Pot fi amintite aci ciclurile de fresce ale lui Peter Vischer din sf. Sebald la Nüremberg şi ciclul lui Tilman Reimenschneider de la Würzburg, sec. al XVI-lea).
Sabia care, în prezent, este atributul cel mai răspândit şi în baza căreia Paul poate fi identificat cu uşurinţă, apare în arta plastică destul de târziu (prin sec. al XIII-lea); în arta paleocreştină, însă, Paul este cel mai des reprezentat cu o carte sau un sul de papirus. Cu o frecvenţă mult mai mică este întâlnit şi şarpele, amintind de vipera care l-a muşcat pe Paul după naufragiul pe coastele insulei Malta (cf. Fap 28,1-6).
În general artiştii s-au oprit asupra particularităţilor vieţii apostolului după convertirea sa şi uşor de regăsit în scrisorile sale sau în Faptele Apostolilor. Unicul episod păstrat în arta creştină, în care Saul apare ca persecutor al creştinilor este, bineânţeles, scena lapidării protomartirului Ştefan (cf. Fap 7, 58-60).
[modifică] Teme iconografice asupra lui Paul
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este – cum de altfel şi normal – obiectul a nenumărate reprezentări iconografice, care însă pot fi împărţite în două categorii, funcţie de tradiţia exegetică urmată:
- Prima tradiţie, şi cea mai veche, îl prezintă pa Saul lovit su învăluit de un halou / de lumină, ceea ce spune că Isus cel înviat i se revelează. Din această serie de reprezentării merită – sper – o menţiune aparte o miniatură a lui Hortus Deliciarum din sec. al XII-lea, în care doar Christos apare într-o mare de lumină, de unde îndreaptă spre Saul o sabie cu două tăişuri. Saul este prosternat la pământ între un lup şi un miel. Miniatura evidenţiază astfel că la întâlnirea cu Domnul (care, după unii ameninţă cu judecata ţinând sabia îndreptată spre vinovat) lupul s-a transformat în miel; după alţii, însă – considerând chipul blând şi privirea prietenoasă a Domnului – convertitului tocmai i se încredinţează cuvântul pe care trebuie să-l ducă la toate neamurile şi să-l predice şi celor mici şi celor mari şi/sau că el – Saul – va fi dindragostea lui pentru Christos ca un miel înaintea lupilor.
- Cea de-a doua tradiţie prezintă un aspect sau altul al aceluiaşi eveniment dramatic: Saul tocmai în momentul în care este aruncat jos de pe cal, sau sau deja căzut la pământ, de remarcat că aceste reprezentări prezintă şi calul părtaş activ la acest dramatic eveniment (poate în legătură cu azinul lui Balaam, din Vechiul Testament). Acest tip de reprezentări îşi are originea prin sec. al XIV-lea, renaşterea occidentală.
Izvor de inspiraţie pentru artişti a constituit şi episodul narat în Fap 9,17-19: botezul lui Saul.
În general este reprezentat nud, cufundat în „izvorul vieţii” (apa botezului), în timp ce porumbelul – reprezentarea plastică a Duhului Sfânt – îi vorbeşte la ureche. Merită o menţiune fresca Detchani din Serbia (1504): Paul în picioare, nud în apa botezului, Anania, asistat de un acolit, cu lumânarea aprinsă în mână, citeşte formula sacramentală a Botezului.
[modifică] Bibliografie:
[modifică] pentru viaţa şi opera apostolului:
Trocmé Étienne, Saint Paul, Paris 2003;
Barbaglio G., Paolo di Tarso e le origini cristiane, Assisi 1985;
Hengel M., Il Paolo precristiano, Brescia 1992;
Penna R., L'apostolo Paolo. Studi di esegesi e teologia, Cinisello Balsamo 1991;
Penna R., Paolo di Tarso. Un cristiano posibile, Cinisello Balsamo 1992;
Sanders E.P., Paolo e il giudaismo palestinese, Brescia 1986;
Sanders E.P., Paolo, la lege e il popolo giudaico, Brescia 1989;
Schelkle K.H., Paolo. Vita, lettere, teologia, Brescia 1990;
Boismard M.E., - Lamouille A., Les Actes des Apìtres, Paris 1990;
Cipriani S., Missione ed evangelizzazione negli Atti degli Apostoli, Leumann 1994;
Dupont J., Novi studi sugli Atti degli Apostoli, Cinisello Balsamo 1985;
Schneider J., Gli Atti degli Apostoli, 2 vol., Brescia 1986;
[modifică] pentru iconografia apostolului:
Leclercq H., Paul (Saint), în Dictionnaire d'archéologie chrétienne et de liturgie, îngrijit de F. Carol - H. Leclercq), Paris 1907;
Jerphanion G. de, La voix des monuments. Note et études d'archéologie chrétienne, Paris 1930;
Lavagnino E., L'arte medievale, 2 vol., Torino 1960;
Künstle K., Ikonographie der Heiligen, Freiburg 1926;
Cecchelli C., Le più antiche immagini dei principi degli Apostoli, în Illustrazioni Vaticana, Città del Vaticano, Roma 1923;
Braun J., Tracht und Attribute der Heiligen in der deutschen Kunst, Stockolm 1943.
