Evanghelia după Marcu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Evanghelia după Marcu
Cuprins |
[modifică] Introducere
A doua Evanghelie canonică, publicată anonim, în manuscrisele antice poartă inscripţia «după Marcu».
[modifică] Autorul Evangheliei
Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament despre care sunt puţine informaţii. Adevăratul său nume este ebraicul Yohanan (tradus de obicei cu Ioan şi care înseamnă «JHWH dăruieşte har»), fiul unei oarecare Maria, în casa căreia era locul de reuniune al creştinilor din Ierusalim (cf. Fap 12,12) şi, conform tradiţiei (neverificate istoric, încă) casa în care însuşi Isus a celebrat Cina de Taină (Ultima cină) cu ucenicii săi, iar tânărul care şi-a lăsat haina în mâna unui soldat atunci când Isus a fost arestat, nefiind altul decât acest personaj (cf. Mc 14,51), într-adevăr, acest detaliu apare numai în Evanghelia lui). Sigur era verişor cu Barnaba (cf. Col 4,10), a fost colaborator al lui Paul şi a lui Barnaba în prima lor călătorie misionară (cf. Fap 13,5).
Speriat din pricina dificultăţilor tot mai intense, repede s-a reîntors în Ierusalim, ceea ce l-a făcut pe Paul să refuze de a-l mai lua cu sine, provocând astfel şi divergenţele cu Barnaba, care, după ce s-a separat de Paul, l-a luat însoţitor pe verişorul său Ioan-Marcu (cf. Fap 15,37-39).
Este dificil de reconstituit etapele succesive ale vieţii lui Marcu, care – probabil – s-a întors colaborator al lui Paul, căruia i-a fost de ajutor şi mângâiere pe timpul întemniţării romane (cf. Col 4,10).
La fel de sigur este că el a fost şi un ataşat colaborator al lui Petru (cf. 1Pt 5,13), a cărei predică ar fi pus-o în scris, dând astfel Bisericii Evanghelia ce-i poartă numele.
Conform tradiţiei creştine antice, din dispoziţia lui Petru, Marcu a fondat Bisericile din Alexandria, Egipt, unde a şi murit martir. Moaştele lui sunt venerate la Veneţia, în bazilica ridicată în cinstea lui.
Biserica îl sărbătoreşte pe 25 aprilie.
Autorul – cea mai veche mărturie este aceea a lui Papia, episcop de Ierapolis (jumătatea sec. al II-lea), care îl raportează pe Marcu lui Petru, ca interpret, iar Evanghelia, predica scrisă a primului dintre apostoli.
Mărturia lui Papia este reprodusă de Eusebiu din Cezareea în două citate distincte. Prima menţiune este în Historia ecclesiastica II,15 în care, după ce spune că Petru a predicat la Roma la începutul domniei împăratului Claudiu şi că ascultătorii lui i-au cerut lui Marcu să scrie învăţătura pe care au ascultat-o oral, Eusebiu conclude informaţia cam aşa: se spune că Petru, aflând de acest lucru (scrierea predicii sale) «din inspiraţia Duhului Sfânt», s-a bucurat de entuziasmul lor şi a confirmat scrierea dispunând să fie citită în Biserici. Mai adaugă Eusebiu că acest fapt este redat de Clemente în cartea a VI-a a Hypotyposeis şi de Papia, episcopul din Ierapolis.
A doua menţiune este tot în Historia ecclesiastica III,39, dar de această dată este reprodus exact citatul din Papia: .
„Marcu, interpretul lui Petru a scris cu exactitate dar nu în ordine lucrurile pe care şi le-a amintit, adică ceea ce Domnul spusese şi făcuse. Într-adevăr, el persoanl nu l-a ascultat pe Domnul nici nu l-a urmat, doar mai târziu, cum am spus deja, l-a însoţit pe Petru. El dădea învăţăturile după trebuinţă, şi nu cum ar fi făcut o colecţie sistematică ale discursurilor Domnului. Astfel că Marcu n-a greşit scriind unele lucruri aşa cum şi le-a amintit”.
Nu de mult a fost descoperită şi mărturia din Hypotyposeis, ajunsă până la noi într-un manuscris latin şi publicat ca fregmentul 9 Staehlin. Iată şi acest text: „Marcu, ucenic al lui Petru, în timp ce Petru predica vestind evanghelia dând multă mărturie lui Christos, public înaintea unor cezariani (liberţi imperiali, n.n.) şi roşiori, la cererea acestora, ca să poată încredinţa memoriei ceea ce li se spunea, a scris, dintre acele lucruri zise de Petru, evanghelia care este numită după Marcu”.
Ecoul acestor mărturii poate fi întâlnit şi la Irineu, Tertulian, Origene ş.a..
Practic, toate aceste mărturii antice concordă întru a atesta legătura dintre Marcu şi predica lui Petru la Roma.
Între cercetătorii de astăzi nu este concordanţă asupra evaluării acestor date. Unii consideră, istoric, fondată mărturia lui Papia şi, consideră celelalte mărturii independente, drept o solidă confirmare. Deseori aceştia îl identifică pe Marcu cu Ioan-Marcu, pe care l-am prezentat mai sus.
Alţi cercetători sunt mai critici: consideră mărturia lui Papia, istoric slabă, chiar dacă pe plan istoric numele lui Marcu este reţinut de toţi plauzibil.
Din paginile Evangheliei se poate creona portretul autorului.
Cu toată probabilitatea este originar din Ierusalim, dovadă stă faptul că el cunoaşte foarte bine locurile Oraşului Sfânt; nu se poate spune acelaşi lucru despre cunoştinţele lui geografice despre Galileea.
N-a fost printre ucenicii lui Isus. Probabil s-a convertit la Ierusalim, din moment ce recunoaşte autoritatea indiscutabilă a celor 12 apostoli, care exercitau rolul de călăuze în acea Biserică, de la Ierusalim.
Mai apoi a trăit în diaspora iudaică, unde a scris evanghelia sa în greceşte. Limba sa maternă era aramaica, cunoştea însă bine greaca, limbă în care a tradus multe espresii aramaice care i-au fost furnizate de tradiţiile evanghelice (cf 5,41; 7,11.34; 14,36; 15,22.34 ş.a.).
Era un bun cunoscător al Scripturilor Vechiului Testament şi a normelor iudaice, pe care deseori le explică interlocutorilor săi (cf. 7,3-4.11).
[modifică] Locul şi data compoziţiei textului
Cât priveşte locul compoziţiei Evangheliei, ipotezele sunt împărţite: Galileea, Decapoli, Tir şi Sidon, Siria. Cel mai probabil însă este Roma.
Într-adevăr, numai această localizare oferă posibilitatea de răspunsuri valide la întrebări precum:
- de ce tradiţia ulterioară a susţinut legătura strânsă între Evanghelia după Marcu şi predica lui Petru la Roma?
- cum altfel pot fi explicate „latinismele” ce se întâlnesc în această Evanghelie? (cf. spre ex. 12,42)
- fără această ipoteză cum poate fi explicată răspândirea rapidă a scrierii atât ca text canonic sub autoritatea importantei Biserici romane cât şi faptul că a persistat chiar în prezenţa mai completelor evanghelii ale lui Matei şi Luca?
Ca dată a redactării Evangheliei se acceptă cvasi unanim anul 70 e.c., deşi odată cu descoperirea fragmentului 7Q5 (Evanghelia lui Marcu prezentă în „biblioteca” de al Qumran), data acestei Evanghelii a fost şi mai este încă discutată.
Cei acre susţin anul 70 ca an al redactării finale a Evangheliei pornesc de la referinţa din 12,9 şi 13,2.8 cu privire la eminenta distrugere a Ierusalimului şi propun o dată imediat precedentă evenimentului, când soarta războiului iudaic împotriva dominaţiei romane lăsa deja să se prevadă catastrofa.
[modifică] Structura narativă şi teologică
Proclamarea solemnă de la început (1,1): «Isus, Christos, Fiul lui Dumnezeu» permite să fie identificate în Marcu două arcuri narative:
a) primul se încheie cu proclamarea de credinţă mesianică făcută de Petru «Tu eşti Christos, Fiul Dumnezeului celui viu» (8,27-30);
b) al doilea se încheie cu mărturia centurionului roman sub crucea lui Isus: «Fiul lui Dumnezeu era acesta» (15,39).
În felul acesta Evanghelia se evidenţiază ca un itinerar care duce la descoperirea profundă şi misterioasă a identităţii lui Isus.
Primul ciclu narativ (1,2-8,30),
prima secţiune (1,2-3,12) este marcat, progresiv, de intrebările cu privire la identitatea lui Isus (cf. 1,27; 2,7; 4,14-16; 8,27.29).
După o scurtă introducere asupra ministerului lui Ioan Botezătorul, asupra Botezului lui Isus şi asupra ispitirii lui (1,2-13), prezintă proclamarea Evangheliei în Galileea (1,14-15.39), chemarea şi răspunsul primilor ucenici (1,16-20) şi învăţătura făcută cu gesturi puternice şi noi (cf. 1,21-45), cărora li se contrapune contestarea autorităţii lui Isus, refuzul noutăţii persoanei sale (2,1-3,6).
a doua secţiune (3,13-6,5), este dedicată îndeosebi alegerii celor 12 Apostoli (3,13-19) şi constituirii grupului de ucenici ca adevărata familie a lui Isus, în opoziţie cu necredincioşii (3,20-35).
Lor le este rezervată o formare aparte, prin explicarea parabolelor (4,1-34), revelarea lui Isus pe apa Lacului (4,35-41), prezentarea pildelor de credinţă (5,21-34).
a treia secţiune (6,6-8,21) cuprinsă în întrebarea: «cine este Isus?» (6,14-16; 8,27-30) este caracterizată de înmulţirea pâinilor (6,33-44; 8,1-10) şi de revenirea acestei teme a pâinii (6,52; 7,2.5.28; 8,14.16.19-20), temă care îl manifestă pe Isus ca Mesia escatologic care – prin darul pâinii euharistice – adună poporul lui Dumnezeu atât dintre fiii/restul lui Israel cât şi dintre păgâni (8,1-10).
Ucenicilor care nu înţeleg (6,52; 8,14-21), Isus le deschide ochii credinţei (8,22-26) ca – în cele din urmă – să-l poată mărturisi ca Mesia (8,27-30).
În cel de-al doilea ciclu narativ (8,31-15,39) Isus ia şi mai evident iniţiativa de a-i instrui pe ucenici (8,31).
într-o primă secţiune, în timp ce-i „pe cale” (8,27; 9,33-34; 10,17) spre Ierusalim (10,32), prezice ucenicilor săi, care „nu înţeleg”, de trei ori pătimirea şi învierea sa şi-i instruieşte cu privire la exigenţele şi condiţiile urmării sale (8,31-9,1; 9,31-35; 10,32-45).
Un orb vindecat devine ucenicul exemplar care-l urmează pe calea crucii (10,46-52).
în a doua secţiune (capp. 11-13), Isus este la Ierusalim, cu precădere în Templu (11,1.15.27; 13,1.3), unde se înfruntă cu adversarii săi pe tema identităţii sale de Mesia din neamul lui David (11,27-12,12; 12,35-37) şi a raportului său cu Dumnezeu Tatăl (12,13-34).
Tot Templul din Ierusalim este locul unde proclamă marele discurs escatologic (cap. 13).
ultima secţiune (14,1-15,39) relatează evenimentele pregătitoare şi Pătimirea : Isus apare ca Mesia condamnat (14,53-65) şi renegat (14,66-72), ca «rege al Iudeilor» refuzat şi batjocorît (15,33-39).
[modifică] Epilogul
În epilog (15,40-16,8), femeile apar ca ucenici exemplari care îi urmăresc şi îi observă atent moartea şi înmormântarea (15,40-47) şi primesc cu teamă reverenţioasă şi silenţioasă vestea Învierii lui (16,1-8).
Concluzie: în întregimea sa, Evanghelia după Marcu, reprezintă parcursul oferit credincioşilor ca să descopere progresiv misterul lui Isus şi să se dispună a-l urma pe calea lui.
[modifică] Comunitatea lui Marcu
Marcu se adresează unei comunităţi mixte: creştini dintre iudei şi dintre păgâni.
În această comunitate este evident interesul pentru misiunea universală de vestire a Evangheliei (cf. 13,10; 14,9).
Comunitatea este însă umbrită de două probleme:
1) este expusă posibilei, ba evidentei persecuţii (13,9.13), drept care evanghelistul o îndeamnă la disponibilitate chiar pentru martiriu (8,34-9,1);
2) trăieşte în condiţii de grea «încercare» (4,17: 10,30; 13,19), suferinţă provenind de la ruptura cu restul societăţii păgâne: exigenţă de bază a existenţei creştine. O comunitate astfel încercată aşteaptă în mod apocaliptic sfârşitul şi revenirea imediată a lui Christos. Marcu o pune în gardă să persevereze (13,13), ca să nu lege iminenta distrugere a Ierusalimului cu sfârşitul lumii (13,7.8) şi să nu se lase derutată de false preziceri asupra venirii Mesiei (13,5.21-23).
Domnul va veni pe neaşteptate (13, 35-36) asemeni ţăranului care, dintr-o dată pune mâna pe seceră pentru simplu motiv că recolta este matură (4,26-29), dar mai întâi trebuie să se realizeze evanghelizarea tuturor neamurilor (13,10). În acest timp este absolut de trebuinţă ca ei să trăiască în veghere (13,37; 14,34.38) şi în fidelitate faţă de voinţa Domnului.
