Limba japoneză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Japoneză (日本語, nihongo) | |
|---|---|
| Vorbită în: | Japonia, Hawaii, Brazilia, Guam, Insulele Marshall, Palau, Taiwan. |
| Regiune: | Asia de Est |
| Număr de vorbitori: | 127 milioane |
| Loc: | 9 |
| Clasificare genetică: | Limbi japonice sau limbă izolată |
| Statut oficial | |
| Limbă oficială în: | Japonia, Angaur (Palau) |
| Reglementată de: | Guvernul Japoniei |
| Coduri de limbă | |
| ISO 639-1 | ja |
| ISO 639-2 | jpn |
| SIL | JPN |
| Hartă indisponibilă | |
| Vezi şi: Limbă - Listă de limbi | |
Japoneza (日本語, nihongo ► pronunţie ► ) este principala limbă vorbită şi scrisă în Japonia. Japoneza prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, şi posibile influenţe de vocabular şi morfologie din limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cu China, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scrierea indeografică. În afară de caracterele chinezeşti (numite în japoneză "kanji"), japoneza foloseşte în prezent şi "hiragana", "katakana" (două alfabete fonetice silabice paralele, de câte aproximativ 50 de simboluri fiecare), şi ocazional "rōmaji" (caractere latine).
Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte şi expresii prin alăturarea de morfeme) şi se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică, "verticală," a societăţii japoneze.
Sunetele din limba japoneză sînt relativ puţine la număr. Accentul se manifesta prin intonaţie (înălţimea sunetului), care poate servi uneori la diferenţierea unor cuvinte altfel identice.
Deşi nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză au fost folosite iniţial exclusiv ideogramele chinezeşti, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferenţelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie şi a trebuit îmbunătăţită prin introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lîngă kanji, şi două silabare ("alfabete" în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezeşti. Acestea sînt: hiragana, folosit pentru scrierea terminaţiilor gramaticale, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, precum şi altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, şi katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).
Cuprins |
[modifică] Clasificare
Lingviştii specializaţi în istoria limbii japoneze sînt de acord în privinţa faptului că aceasta este una dintre cele două limbi japonice (cealaltă fiind limba ryukyuană, vorbită de exemplu în Okinawa), dar în legatură cu originea acestora încă nu exista o teorie comună. Circulă şi opinia, mai ales printre nespecialişti, că limba japoneză ar fi o limbă izolată.
În ce priveşte legatura dintre japoneză şi alte limbi, există mai multe teorii contradictorii, prezentate mai jos în ordinea descrescătoare a plauzibilităţii:
- Limba japoneză este înrudită cu o serie de limbi dispărute, care au fost vorbite în peninsula coreeană şi în Manciuria. Dintre aceste limbi cel mai bine atestată este cea vorbită în Goguryeo (sau Koguryo); alte limbi, mai puţin documentate, sînt cele vorbite în Baekje (sau Paekche) şi Buyeo (sau Puyo) care se presupune că erau înrudite. Informaţii limitate precum şi legăturile dintre aceste culturi furnizează principalele dovezi.
- Limba japoneză se înrudeşte cu alte limbi asiatice. Această teorie susţine că japoneza ar fi înrudită cu limbi precum limba coreeană şi posibil de asemenea cu limbile sino-tibetane.
- Limba japoneză se înrudeşte cu familia de limbi altaice. Această familie mai include: limba mongolă, limba tunguză, limba turcă, şi, discutabil, limba coreeană. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze constă în caracterul aglutinativ al limbii japoneze, comun cu limba turcă şi limba coreeană. În plus există un număr considerabil de corespondenţe în vocabularul de bază, ca de exemplu: ishi "piatră" (cf. daş în turcă), yon "patru" (cf. dört în turcă).
- Limba japoneză este o limbă creolă (formată prin transformarea unei limbi auxiliare, rudimentare, folosite numai în contactul cu alte etnii, într-o limbă de sine stătătoare peste un substrat lingvistic anterior). În cazul japonezei, conform acestei ipoteze, substratul este o limbă altaică, iar superstratul este o limbă astroneziană, sau invers. Structura gramaticală este altaică, iar vocabularul de bază este astronezian.
- Limba japoneză este înrudită cu limbi ale Asiei de Sud. Ono Susumu sugerează o posibilă legătură cu limba tamil, un reprezentant al limbilor dravidiene vorbite în sudul Indiei.
Specialiştii în istoria limbii japoneze sînt de acord că japoneza şi ryukyuana se înrudesc formînd familia de limbi japonice, şi apreciază că înrudirea cu limba vorbită în Goguryeo este foarte probabilă. Relaţia cu limba coreeană, deşi foarte plauzibilă, este încă în discuţie. Ipoteza originii altaice are relativ puţină trecere, iar înrudirea cu limba tamil este privită cu multă rezervă.
Trebuie menţionat că rezultatele studiilor lingvistice se confruntă adesea cu piedici de natură neştiinţifică, precum interesele politice ori fricţiunile dintre ţări sau populaţii. Aceeaşi situaţie se întîlneşte şi în Japonia, care are o istorie lungă de conflicte cu popoarele învecinate.
[modifică] Distribuţia geografică
Deşi limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost şi mai este încă vorbită şi în alte ţări. Pe perioada ocupaţiei japoneze din Coreea, Taiwan, regiuni din China şi diferite insule din Pacific locuitorii acestor teritorii au fost obligaţi să înveţe limba japoneză, într-un program de extindere a imperiului japonez. Ca urmare există încă mulţi oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranţii japonezi, o mare parte dintre care trăiesc în Statele Unite ale Americii (în special în statele California şi Hawaii) şi în Brazilia, vorbesc încă frecvent limba japoneză. Descendenţii lor (numiţi în japoneză nikkei 日系, adică "de origine japoneză") adesea nu mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni studiază limba japoneză ca limbă străină.
[modifică] Statutul oficial
Japoneza este în mod natural limba oficială a Japoniei, iar Japonia este singura ţară care are ca limbă oficială unică japoneza (dar pe insula Angaur din Republica Palau japoneza este limbă oficială împreună cu limba angaur şi engleza). Există numeroase graiuri şi dialecte care demonstrează o apreciabilă fragmentare geografică a populaţiei în decursul istoriei. O data cu răspîndirea radioului şi televiziunii, prin politica guvernamentală de modernizare a limbii, japonezii de pe tot teritoriul au intrat în contact tot mai frecvent cu limba aşa-zisă standard (hyōjungo 標準語) şi diferenţele faţă de graiurile locale s-au atenuat. Japoneza standard este limba predată în şcoli, folosită în mass media, şi acest articol se referă la ea.
Fiind vorbită aproape exclusiv de japonezi, limba japoneză este strîns legată de cultura Japoniei, şi invers. Există nenumărate cuvinte care descriu anumite elemente de cultură, tradiţie şi obiceiuri japoneze (de exemplu 和 wa, 根回し nemawashi, 改善 kaizen, 切腹 seppuku) şi care nu au corespondent în alte limbi. Acest fenomen, deşi nu este specific doar Japoniei, este aici amplificat de lungile perioade în care cultura japoneză s-a dezvoltat în izolare aproape totală faţă de orice influenţe exterioare.
[modifică] Dialecte
Din cauza îndelungii izolări atît externe cît şi interne (caracterul de arhipelag, numeroasele zone muntoase) limba japoneză are mai multe zeci de dialecte. Acestea diferă de obicei prin: accentul muzical, modul de inflexionare, vocabular, particule, şi pronunţie. Mai rar, unele dialecte pot diferi şi prin inventarul de vocale şi consoane.
Regiuni aflate la distanţe mari pot avea dialecte care nu sînt inteligibile vorbitorilor japonezei standard, cum este cazul dialectelor Tsushima-ben şi Tōhoku-ben ("-ben" înseamnă dialect regional). Dialectul vorbit în Kagoshima din sudul insulei Kyūshū este cunoscut ca fiind neinteligibil chiar şi pentru locuitorii altor regiuni învecinate de pe aceeaşi insulă. Tehnic vorbind, dialectul Kagoshima se suprapune doar 84% cu dialectul standard. Pentru comparaţie, vocabularul limbii române se suprapune în proporţie de peste 70% cu celelalte limbi romanice.
Deşi frecvent se afirmă că limbile ryukyuane vorbite în insulele prefecturii Okinawa ar fi dialecte ale limbii japoneze, măsura în care acestea sînt neinteligibile pentru vorbitorii de japoneză standard face mulţi lingvişti să concludă ca limbile ryukyuane sînt limbi aparte, dar din aceeaşi familie a limbilor japonice cu limba japoneză.
[modifică] Fonetica
Pentru detalii citiţi articolul principal: Fonetica limbii japoneze
Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte (more, singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepţii: 1. Uneori consoana poate lipsi, lăsînd vocala să formeze singură mora. 2. Rolul de consoană poate fi jucat de semivocalele y şi w. 3. Consoana nazală n poate forma singură o moră, făra aportul unei vocale. 4. O altă moră aparte este stopul, care este o pauză de lungime egală cu o moră în care se pregăteşte pronunţia consoanei următoare. 5. Între consoana şi vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. 6. Prin alungirea vocalei se poate obţine o moră dublă.
Fiecare moră pronunţată durează aproximativ acelaşi interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică.
[modifică] Sunetele limbii japoneze
Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sînt (în ordine): a, i, u, e, o. Ele sînt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puţin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc şi ü german.
Consoanele sînt şi ele mai puţin numeroase decît cele din limba română. Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, şi r. Trebuie făcute totuşi următoarele observaţii:
- s urmat de i se pronunţă aproximativ ca ş românesc. Similar, succesiunea z-i devine ji.
- t urmat de i se pronunţă aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireşe. Similar, d-i devine ji cu o pronunţie indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i.
- t urmat de u se pronunţă aproximativ ca ţ românesc din ţuică. Similar, d-u devine zu.
- h urmat de u se apropie în pronunţie de f, dar rămîne undeva la mijloc.
- În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din spaniolă.
- Sunetul r din japoneză este undeva între r şi l din română.
- Semivocalele y şi w pot începe o moră, dar nu orice combinaţie este posibilă. Există trei more cu y, anume ya, yu şi yo, şi două more cu w: wa şi wo (deşi ultima se pronunţă simplu o).
- Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de b, p sau m pronunţia lui se schimbă în mod natural în m.
- Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de aşteptare pînă la emisia consoanei următoare.
[modifică] Accentul
Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălţimii sunetului de la o moră la alta. Accentul are numai un rol secundar, existînd puţine situaţii în care schimbarea melodiei cuvîntului produce modificarea sensului. Dialectele japoneze prezintă diferenţe mari în ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.
[modifică] Gramatica
Gramatica limbii japoneze, deşi foarte diferită de cea a limbii române de exemplu, este relativ simplă şi regulată (fără multe excepţii), ceea ce permite învăţarea ei destul de repede. Din exact acelaşi motiv pentru japonezii nativi învăţarea limbilor străine implică un efort suplimentar.
În cele ce urmează vor fi prezentate cîteva din caracteristicile gramaticii limbii japoneze.
- Ordinea de bază a cuvintelor în propoziţie este subiect-complement-predicat. De asemenea, în general complementele circumstanţiale se pun în ordinea timp-mod-loc.
- Structura de bază a enunţurilor este topic-comentariu. Topicul este un termen cu înţeles larg; el poate coincide sau nu cu subiectul enunţului şi cuprinde alte informaţii deja cunoscute, sau care nu trebuie explicate. Comentariul este partea din enunţ care aduce informaţie nouă în dialog. Să luăm de exemplu propoziţia こちらは田中さんです。kochira wa Tanaka-san desu (Acesta este domnul Tanaka.). Cuvîntul kochira (aici, în această direcţie) este urmat de particula wa folosită pentru a marca topicul şi arată despre ce va fi vorba în continuare. Ca urmare, sensul lui kochira wa este "în ceea ce priveşte această persoană de faţă". Tanaka-san (domnul/doamna/domnişoara Tanaka) este informaţia nouă, iar la final apare desu care este aproximativ echivalent cu a fi. Japoneza, similar cu chineza şi coreeana, este deci o limbă în care topicul şi subiectul nu se confundă, ci adesea se enunţă separat. Un exemplu în acest sens este propoziţia 象は鼻が長い。 zoo wa hana ga nagai (Elefantul are trompa lungă.) care tradusă textual ar suna "În ceea ce îl priveşte pe elefant, trompa este lungă". Topicul este 象 zoo (elefant), iar subiectul este 鼻 hana (nas) marcat de particula ga. De observat că 長い nagai (lung), deşi este un adjectiv, formează singur predicatul, echivalent cu "este lung".
- Substantivele japoneze nu au gen, nici număr şi nu se articulează. Cuvîntul 本 hon poate să însemne la fel de bine o carte, cartea, nişte cărţi sau cărţile. Dacă numărul este important contextul trebuie construit de aşa natură încît să se înţeleagă. În mod excepţional pentru substantive care reprezintă persoane este posibil să se indice pluralul prin anumite sufixe (-tachi, -ra sau -domo). De exemplu 僕 boku ("eu," folosit de băieţi/bărbaţi) devine la plural bokura sau bokutachi (noi). De remarcat că în japoneză pronumele personale se comportă ca substantive. Totuşi în unele construcţii sufixul -tachi nu este un plural în adevăratul sens al cuvîntului, ci indică un grup de persoane dintre care cel numit este doar un reprezentant. De exemplu お母さん okaasan înseamnă "mamă," dar お母さん達 okaasantachi nu înseamnă "mame," ci "mama şi ceilalţi împreună cu ea." De asemenea, un număr de cuvinte din fondul japonez vechi formează pluralul prin reduplicare: 人 hito înseamnă "om", iar 人々 hitobito înseamnă "oameni;" pe de altă parte reduplicarea poate avea şi alte roluri: 時 toki înseamnă "timp," dar 時々 tokidoki înseamnă "uneori". Caracterul special 々 este folosit pentru marcarea reduplicării; partea a doua a dubletului are adesea consoana iniţială schimbată.
- Substantivele nu au de regulă nici o inflexiune, funcţia lor sintactică fiind indicată de particule aşezate imediat după acestea. În afară de particula topicului は wa introdusă anterior, posesiunea se marchează prin particula の no, subiectul prin particula が ga, complementul direct prin particula を o, complementul indirect prin particula に ni, şi altele. Exemple: 空の色 sora no iro (culoarea cerului, sora înseamnă cer), 水を飲む mizu o nomu (a bea apă, mizu înseamnă apă) 歯が痛い ha ga itai (dintele doare, mă doare un dinte, etc.), 学校に行く gakkō ni iku (a merge la şcoală). În japoneza vorbită o parte din aceste particule se pot omite.
- Verbele japoneze se conjugă la două timpuri, numite tehnic "trecut" şi "non-trecut", al doilea fiind echivalent cu prezentul+viitorul din limba română. Nu există nici o inflexiune după număr sau persoană. De exemplu 行く iku poate să însemne merg, mergi, merge, mergem ş.a.m.d. Verbele au cîteva forme de bază din care se obţine întreaga listă de conjugare. În afară de forma de infinitiv a verbului, care este aceeaşi cu indicativul prezent, cele mai importante sînt: forma negativă, forma de politeţe, imperativul tare ("du-te!"), imperativul colectiv ("hai să mergem!"), forma "-te," trecutul, şi două forme de condiţional. Forma aşa-numită "-te," aproximativ echivalentă cu gerunziul din limba română, ajută la exprimarea a numeroase timpuri şi moduri. De exemplu construcţia "-te iru" exprimă acţiuni curente, continue sau repetitive, sau stări care au început în trecut şi continuă şi în prezent; construcţia "-te ita," care este varianta de trecut a precedentei, exprimă acţiuni continue din trecut (similar cu imperfectul din română) sau stări care în româneşte s-ar exprima prin mai mult ca perfectul. Tot forma "-te" ajută la formarea modului imperativ, prin construcţia "-te kudasai," şi la coordonarea propoziţiilor în frază.
- Există trei categorii mari de adjective în limba japoneză, diferite între ele din punct de vedere sintactic: adjectivele "-i," adjectivele "-na" şi adjectivele propriu-zise care însă sînt foarte puţine la număr. Adjectivele "-i" sînt cele care la forma de bază se termină în mora い i ca în exemplul menţionat 長い nagai (lung). Această categorie de adjective se comportă similar cu verbele, de exemplu formînd negativul în acelaşi fel, putîndu-se pune la modul condiţional, şi conjugîndu-se chiar la cele două timpuri: trecutul lui 長い este 長かった nagakatta (a fost lung). Pe de cealaltă parte, adjectivele "-na" se comportă mai degrabă ca nişte substantive, nesuportînd nici o inflexionare. Ele pot fi folosite independent, fără să determine un substantiv. Diferenţa dintre aceste adjective şi substantivele propriu-zise constă în faptul că un adjectiv "-na" poate să determine un substantiv: 静かな子 shizuka na ko (un copil liniştit). Adjectivele propriu-zise formează o categorie restrînsă; ele nu pot fi folosite pe post de predicat şi nici ca substantiv independent. De exemplu 色んな人 ironna hito (feluriţi oameni).
- Verbul する suru (a face) este folosit împreună cu o serie de substantive pentru a forma o categorie numeroasă de verbe, similare cu expresiile româneşti "a face curat" şi "a face nani." De exemplu, din 勉強 benkyō (studiu) se formează 勉強する benkyō suru (a studia).
- Există un număr imens de verbe compuse, formate din perechi de verbe care îşi combină înţelesurile pentru a crea un nou concept. De exemplu 入り込む hairikomu (a introduce) se compune din hairu (a intra) şi komu (a înghesui). De remarcat că şi cuvîntul românesc "introduce" are la origine tot două componente similare.
- Deşi limba japoneză are o colecţie imensă de pronume personale (există cîteva zeci de feluri de a spune "eu") acestea se folosesc puţin frecvent. Adesea ele se înlocuiesc prin numele persoanelor respective sau pur şi simplu nu se introduc deloc în propoziţie atunci cînd se pot subînţelege (şi nu numai atunci!). De exemplu, propoziţia 忙しい。isogashii conţine un singur cuvînt, dar din context se poate înţelege dacă înseamnă "(Eu) sînt ocupat" sau e vorba despre altcineva. Pronumele personale au început să fie folosite mai mult abia de aproximativ un secol, cînd traducerea literaturii străine (plină de pronume) a luat avînt. În plus, pronumele personale din japoneză se pot considera ca fiind nişte substantive mai aparte, deoarece la fel ca substantivele pot fi determinate de adjective, ceea ce nu se întîmplă în limba română. De exemplu 間抜けな彼は何もしない。 manuke na kare wa nanimo shinai. (El, prostul, nu face nimic.) În traducerea românească a trebuit înlocuită construcţia adjectivală cu o apoziţie; o traducere textuală ar suna "El prost nu face nimic," care ar fi corectă gramatical înlocuind de exemplu pronumele "el" cu substantivul "omul."
- Mai ales în limba japoneză vorbită se folosesc "particule finale," cuvinte scurte (în general de o singură moră) plasate la sfîrşitul propoziţiilor, care pot avea diferite roluri în a preciza statutul informaţiei din propoziţia respectivă. De exemplu, faţă de afirmaţia simplă "Plouă.", variantele următoare se pot traduce în limba japoneză doar prin folosirea unei astfel de particule (parantezele clarifică situaţiile respective prin extinderea enunţului):
- 雨が降ってるよ。 "Vezi că plouă! (Ia-ţi umbrela.)"
- 雨が降ってるね。 "Ia uite, plouă... (Cum ne mai întoarcem acasă?)"
- 雨が降ってるわ。 "Vai dragă, plouă! (feminin)"
- 雨が降ってるさ。 "Plouă, măi... (De-asta nu merg cu voi la munte.)".
- Limba japoneză este bogată în cuvinte şi expresii onomatopeice şi psihomimetice, grupate în două categorii mari: "giongo" (onomatopee propriu-zise, care imită sunete din natură) şi "gitaigo" (care exprimă stări fizice sau psihice omeneşti). În timp ce "giongo" există în toate limbile (de exemplu wan-wan corespunde lui "ham ham" din limba română) expresiile "gitaigo" sînt mult mai numeroase decît în alte limbi. Exemple de "gitaigo": nuru-nuru (a fi alunecos), pica-pica (a sclipi), pera-pera (a vorbi mult sau fluent), shiin (a fi foarte linişte), sukkiri (sentimentul de a fi scăpat de o grijă), hakkiri (direct, fără ocolişuri, despre felul de adresare), etc. Dacă în general cuvintele oricărei limbi se pot considera simboluri care reprezintă la nivel auditiv nişte idei fără ca de obicei să existe o legătură evidentă între sunet şi concept, onomatopeele (din orice limbă) prezintă o legătură clară între ele, pisica face miau pentru că într-adevăr glasul pisicii se poate aproxima prin pronunţia miau. Din acest punct de vedere expresiile psihomimetice "gitaigo" sînt o categorie intermediară de cuvinte în care legătura cu conceptele exprimate nu este nici evidentă, dar nici absentă. După învăţarea unui număr apreciabil din aceste cuvinte atît copilul japonez cît şi studentul la limba japoneză ajung să poată ghici, ajutaţi eventual şi de context, ce înseamnă un "gitaigo" nou auzit; ei pot de asemenea să creeze noi cuvinte de acest fel care au mari şanse să fie înţelese corect de interlocutor. De subliniat este faptul că "giongo" şi "gitaigo" se folosesc foarte frecvent, nu numai de copii ci şi de adulţi, atît în conversaţie cît şi în scris.
- Un alt aspect specific limbii japoneze este grija cu care se ţine cont de originea informaţiei pe care fiecare propoziţie o transmite. Dacă în limba română spunem uneori "Cred că..." "Probabil că..." "Se pare că..." etc., limba japoneză este considerabil mai sistematică şi mai nuanţată în acest sens. Există de exemplu mai multe expresii echivalente cu "probabil că," fiecare din ele comunicînd un nivel de probabilitate diferit. Se poate considera că această minuţiozitate are legătură cu caracteristica mai generală a japonezilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.
- Există multe perechi de verbe cu acelaşi sens din care unul e forma tranzitivă iar celălalt forma intranzitivă. În româneşte ele corespund de exemplu verbului "a hotărî" din propoziţiile "Am hotărît programul de lucru" şi "S-a hotărît programul de lucru." Deşi cele două forme se pot echivala în limba română cu diatezele activă şi pasivă ("Ne-au ajutat prin donaţii" şi "Am fost ajutaţi prin donaţii"), în japoneză există forme separate ale verbului pentru a indica diateza.
[modifică] Politeţea
Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical şi lexical complex de a exprima diferite grade de politeţe. Se poate afirma că există cel puţin trei niveluri de politeţe, deşi o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
Copiii învaţă în primii ani de viaţă un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de toţi vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înşişi (se întîmplă relativ des), cînd vorbesc cu persoane de rang social şi profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu şi mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct. Se spune că chiar în faţa împăratului, dacă pe un japonez îl pişcă un ţînţar, el va spune 痛い! itai! (doare!, echivalent cu "Au!"), care nu conţine nici un element de politeţe.
Aproximativ o dată cu începerea anilor de şcoală copiii sînt îndrumaţi să folosească faţă de adulţii din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politeţe românesc. De remarcat este că încă din timpul şcolii elementare acest limbaj politicos este folosit şi faţă de colegii mai mari, chiar şi cînd diferenţa de an şcolar este minimă. Gramatical acest mod se obţine prin aducerea verbelor predicative la forma aşa-numită "-masu". De exemplu verbul 行く iku (merg) devine 行きます ikimasu. Cînd predicatul este exprimat printr-un adjectiv "-i" sau este format copulativ printr-un adjectiv "-na" sau un substantiv, în modul acesta de politeţe se adaugă cuvîntul です desu care este varianta de politeţe a copulei だ da echivalentă cu "a fi." Astfel, în timpul unei consultaţii, pacientul îi poate spune doctorului 痛いです。 itai desu. (Mă doare.). De observat ca în limba română politeţea se exprimă numai cînd verbele sînt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparaţie în japoneză toate propoziţiile se schimbă.
Al treilea nivel de politeţe, numit 敬語 keigo (respect, reverenţă), nu este practicat de tineri pînă la "intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deşi este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Faţă de nivelul anterior acesta este mult mai complex, şi presupune cunoaşterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice şi umile. Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor şi pe membrii grupului acestuia (companie, familie, şcoală, etc.), iar ultimele arată umilinţa vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toţi japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.
O parte din elementele acestui nivel de politeţe au pătruns în vorbirea curentă, ca de exemplu sufixarea numelor de persoane cu particula onorifică -san: Nakamura-san înseamnă domnul/doamna/domnişoara Nakamura. Sufixul -san nu se aplică niciodată la propriul nume; de asemenea nu se foloseşte pentru a numi pe cineva din propriul grup în conversaţia cu cineva din afara grupului. Adesea însă doar -san nu este suficient. Faţă de un profesor, avocat, doctor, acest sufix se înlocuieşte cu -sensei. De observat că sensei poate fi folosit şi independent, cu sensul de domnule învăţător, doamnă învăţătoare, domnule doctor, etc. Alte formule de adresare mai sînt şi: -kun pentru egali sau inferiori de sex masculin, diminutivul -chan pentru copii sau animale de casă, -senpai pentru colegi din anii mai mari, kōhai pentru colegii din clasele inferioare, etc. Un grad mai mare de politeţe este exprimat prin sufixul -sama care e folosit pentru clienţii firmei, pentru persoane de rang mult superior (dacă -sensei nu se poate aplica), sau pe plic după numele destinatarului.
Tot ca element de politeţe este adăugarea prefixelor onorifice o- sau go- la substantive. Numărul substantivelor care pot fi modificate astfel este destul de mare. Regula generală este ca la cuvintele de origine japoneză să se adauge お o-, iar la cele de origine chineză ご go- (amîndouă scrise în kanji 御, dar adesea lăsate în hiragana). De exemplu お友達 o-tomodachi înseamnă "prietenul dumneavoastră" (o traducere literală, dar nerealistă, ar fi "onoratul dumneavoastră prieten"). La fel ご質問 go-shitsumon înseamnă "întrebare", şi anume întrebarea pe care "onoratul client" (de exemplu) ar putea s-o aibă. În unele cazuri aceste prefixe onorifice sînt folosite preponderent de femei, iar în alte cazuri prefixele au devenit inseparabile de cuvînt, ca în exemplul ご飯 gohan (mîncare, orez fiert).
Observaţie. În limba română există şi alte mecanisme de exprimare a politeţii în afara pluralului, care aduc puţin cu acest ultim nivel de politeţe din japoneză: folosirea pronumelui dumneavoastră, înlocuirea demonstrativelor ăsta, asta, ăla etc. cu variantele lor acesta, aceasta, acela etc., trecerea verbului e la forma este şi în general alegerea unui ton şi a unui vocabular potrivite cu interlocutorul.
Se apreciază că în special începînd cu anii 1990 folosirea formelor de politeţe în limba japoneză a suferit schimbări, mai ales în rîndul generaţiilor tinere. Totuşi, există numeroase situaţii cînd exprimarea politicoasă este absolut inevitabilă, şi altele cînd deşi se poate accepta o exprimare mai simplă acest lucru este perceput ca o lipsă de educaţie şi de maniere.
[modifică] Vocabularul
În vechime, pe parcursul a multe secole de contact cultural şi religios cu China, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte din limba chineză astfel încît se consideră că mai mult de jumătate din vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte japoneze sînt coreeana şi limba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au rezultat numeroase împrumuturi din limba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lea limba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cu Era Meiji contactele cu civilizaţia europeană s-au înmulţit şi asfel şi-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte din germană, franceză, şi mai recent engleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de "gairaigo" (cuvinte de origine străină).
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a "fabricat" o serie întreagă de neologisme, scrise în kanji, care să echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu 化学 kagaku (chimie), 政治 seiji (politică) etc. O parte din acestea au fost copiate şi în chineză şi coreeană. Prin urmare japoneza, chineza şi coreeana dispun de un vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezeşti) într-un mod similar cu existenţa în Europa a unui vocabular comun de termeni compuşi relativ recent din vechi cuvinte latineşti sau greceşti.
Din vocabularul japonez se pot menţiona numeroase cuvinte care au pătruns şi în limba română. Cea mai mare parte din ele se referă strict la cultura şi tradiţiile japoneze, ca de exemplu: haiku, karaoke, origami, sushi, kimono, karate, go, etc. Un exemplu interesant este cuvîntul "ricşă" (trăsurică cu două roţi, trasă de un om), care vine de la 人力車 jinrikisha (compus din om, putere, şi vehicul) şi care a ajuns în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) şi germanei (Rikscha).
[modifică] Sistemul de scriere
În prezent limba japoneză foloseşte o combinaţie de patru moduri de scriere:
- Kanji (漢字) sînt caracterele de origine chineză, (ideograme), folosite pentru a scrie de exemplu:
- substantive (cu excepţia împrumuturilor recente);
- rădăcina adjectivelor şi verbelor;
- nume de locuri şi persoane.
- Hiragana (平仮名) sînt caractere fonetice folosite pentru:
- terminaţiile inflexionale ale adjectivelor şi verbelor (okurigana 送り仮名);
- particule gramaticale (助詞 joshi);
- cuvinte pentru care nu există kanji;
- cuvinte pe care autorul preferă să nu le scrie cu kanji (din motive de lizibilitate, comoditate, obişnuinţă etc.);
- indicarea modului de citire a ideogramelor (振り仮名 furigana).
- Katakana (片仮名)sînt tot caractere fonetice, folosite pentru:
- cuvinte şi nume străine, uneori incluzîndu-le pe cele care la origine se scriu în kanji;
- onomatopee;
- cuvinte pe care autorul vrea să le scoată în evidenţă (aşa cum în limba română se practică scrierea cu caractere cursive sau aldine), sau cuvinte pronunţate de străini, roboţi, etc.;
- nume ştiinţifice de plante şi animale;
- Rōmaji (ローマ字) sînt caractere din alfabetul latin, folosite pentru:
- acronime, ca de exemplu NATO;
- cuvinte şi nume japoneze destinate folosirii în alte ţări, ca de exemplu în cazul cărţilor de vizită, paşapoartelor, etc.;
- nume de firme şi produse care trebuie să poată fi citite atît în Japonia cît şi în alte ţări;
- cuvinte sau fraze întregi care apar în reclame sau pe diverse produse, chiar destinate consumului intern, etc.
Există numeroase excepţii de la aceste reguli, ca de exemplu tendinţa actuală de a alege pentru noii-născuţi prenume scrise cu hiragana sau katakana.
Iată aici ca exemplu titlul unui articol de ziar (Asahi Shimbun din 19 aprilie 2004) care cuprinde toate cele patru modalităţi de scriere. (Kanji în roşu, hiragana în albastru, katakana în verde, rōmaji şi numere arabe în negru)
- ラドクリフ、マラソン五輪代表に1万m出場にも含み
- radokurifu, marason gorin daihyō ni ichi man meetoru shutsujō ni mo fukumi
- "Radcliffe, reprezentant olimpic la maraton, va participa şi la proba de 10.000 m"
[modifică] Direcţia de scriere
Tradiţional japoneza se scrie în rînduri verticale de sus în jos, începînd de la marginea din dreapta a paginii şi continuînd spre stînga. Acest stil se practică şi astăzi, fiind considerat stilul natural, mai uşor de caligrafiat şi de citit; în primii ani de şcoală elevii sînt obişnuiţi în mod preponderent cu acest stil; de asemenea cea mai mare parte a scrierilor literare sînt paginate în acest mod vertical. Totuşi, pentru literatura tehnică şi ştiinţifică, bogată în simboluri, formule, nume şi cuvinte străine, numere, este preferată direcţia de scriere din Vest, cu rînduri orizontale scrise de la stînga la dreapta şi aranjate pe pagină de sus în jos. Ocazional apare şi scrierea orizontală de la dreapta la stînga, de exemplu în firmele de magazine de pînă aproximativ la începutul secolului al XX-lea sau chiar şi astăzi pe unele autovehicule de firmă, unde regula aplicată este din faţa maşinii spre spatele ei, pe ambele laturi. Scrierea verticală nu are nici o variantă de jos în sus.
[modifică] Semnele de punctuaţie
În japoneza veche nu se folosea nici un semn de punctuaţie, legătura dintre diferitele părţi de text înţelegîndu-se din context şi din aşezarea în pagină. În prezent există o serie întreagă de simboluri care ajută la înţelegera structurii textului. În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat că în limba japoneză nu se lasă spaţii între cuvinte, toate caracterele curgînd unul după altul fără nici o indicaţie de separare a cuvintelor.
Semnele de punctuaţie principale:
- 。 punctul de la sfîrşitul frazei, în forma unui mic cerculeţ;
- 、 virgula, folosită similar cu cea din limba română. Are forma unei lacrimi cu partea groasă şi rotundă dreapta-jos;
- ・ punctul central, la mijlocul înălţimii/lăţimii rîndului (în funcţie de direcţia scrisului), folosit pentru a separa cuvinte străine care altfel s-ar contopi, de exemplu レオナルド・ダ・ヴィンチ reonarudo da vinchi (Leonardo da Vinci);
- 「 」 『 』 semne de citare, similar cu ghilimelele din limba română.
- alte semne de punctuaţie din limbile cu grafie latină, printre care semnul întrebării (？) şi al exclamării (！), sînt folosite la fel ca acelea din limba română. Uneori punctul final şi virgula au forma celor folosite în limba română, prin influenţa crescîndă a limbii engleze.
[modifică] Învăţarea limbii japoneze
Se spune adesea, şi japonezii se mîndresc cu aceasta, că limba japoneză este cea mai dificilă din cîte există. Nu se poate verifica acest lucru, dar este sigur că pentru vorbitorii celor mai multe limbi de pe glob japoneza nu este o limbă uşoară.
Stăpînirea limbii japoneze presupune acumularea unor cunoştinţe, sprijinite prin exerciţiu, în următoarele direcţii: gramatica limbii, pronunţie, scriere şi citire, şi vocabular.
Pentru vorbitorul de limba română pronunţia nu pune mari probleme, cele cîteva foneme japoneze care nu există în limba română fiind relativ uşor de asimilat. (Prin comparaţie vorbitorii nativi de limba engleză şi chineză au de depus un efort relativ mare în această direcţie.) Trebuie acordată atenţie vocalei u şi semivocalei w, consoanelor diferite de cele româneşti, alungirii vocalice, stopului consonantic, accentului muzical al cuvintelor şi nu în ultimul rînd intonaţiei frazelor.
Gramatica limbii japoneze, deşi foarte diferită de cea a limbii române, este relativ uşor de stăpînit datorită caracterului ei regulat. Lipsa articolelor, genurilor şi numărului la substantive şi adjective, conjugarea relativ simplă a verbelor, fac ca efortul de memorizare să fie minim în ceea ce priveşte gramatica.
Vocabularul, prin diversitatea lui deosebită, prin frecventa inexistenţă a unor echivalenţe de sens între cuvintele japoneze şi corespondentele lor din limba română, poate să pună probleme chiar şi unor persoane cu o bună memorie. Numai prin exerciţiu îndelungat se poate ajunge la acumularea unui vocabular suficient pentru o exprimare fluentă şi naturală.
Problema cea mai dificilă pentru cei ce doresc să înveţe limba japoneză, cu excepţia celor care au din alte limbi experienţa caracterelor chinezeşti, este bineînţeles scrisul. Copiii japonezi studiază hiragana şi katakana în doar cîteva luni şi apoi încep lungul drum al învăţării ideogramelor kanji. Acestea se studiază pe tot parcursul şcolii, fără să poată ajunge să le înveţe pe toate (numărul total de kanji se estimează la peste 60.000, din care însă majoritatea nu se mai folosesc sau sînt extrem de specializate). În primii şase ani de şcoală (şcoala elementară în sistemul de învăţămînt din Japonia) se predau 1006 kanji, urmînd ca în cei trei ani ai gimnaziului să se predea încă 939, astfel totalizînd 1945 de caractere, care formează setul obligatoriu prevăzut de Ministerul Educaţiei din Japonia. De-a lungul vieţii japonezii mai învaţă alte numeroase caractere, folosite mai rar sau numai în domenii specializate. Mai trebuie precizat că analfabetismul în Japonia (excluzînd cetăţenii străini) este extrem de redus şi provine în principal din cazuri justificate medical.
Deşi japoneza se poate vorbi fără cunoaşterea scrisului, o astfel de abordare nu este recomandabilă. Studiul ideogramelor deschide accesul la o dimensiune a limbii japoneze altfel ascunsă. De asemenea, cunoaşterea ideogramelor permite înţelegerea mai profundă a cuvintelor, a căror etimologie este transmisă prin chiar forma ideografică şi ajută la sesizarea unor nuanţe semantice fine. În plus, în limba japoneză există foarte numeroase omofone care nu sînt în acelaşi timp şi omografe, scrisul permiţînd diferenţierea lor uneori chiar şi în comunicarea orală (cînd cuvîntul rostit poate fi confundat cu un omofon, precizarea se face prin descrierea sumară a ideogramelor care intră în comnponenţa lui). Nu în ultimul rînd, un vorbitor de limba japoneză (fie el şi străin) care nu ştie să scrie şi să citească se poate considera, pe bună dreptate, un analfabet.
Pentru cei care se gîndesc să înceapă acest lung proces, una din abordările cele mai favorabile este aceea prin care mai întîi se studiază limba engleză şi numai după o bună stăpînire a acesteia să se treacă la studiul limbii japoneze. Motivele sînt cel puţin trei:
- 1. Cele mai multe şi mai de calitate resurse pentru studiul limbii japoneze sînt cele scrise în limba engleză. Acestea includ: cursuri, dicţionare, dicţionare de kanji, manuale de gramatică, cărţi de exerciţii, o parte din ele disponibile pe internet. La aceste resurse au participat în mod direct autori japonezi, care cel mai adesea consideră limba engleză ca fiind limba cea mai potrivită în care merită să-şi publice lucrările.
- 2. Avînd experienţa unei limbi străine, chiar şi o limbă dificilă ca japoneza devine ceva mai uşoară. Mulţi dintre cei care au trecut direct la studiul limbii japoneze, fie ei şi vorbitori nativi de engleză (deci avînd acces la nenumărate resurse), au avut rezultate nesatisfăcătoare, nereuşind să se acomodeze cu o structură a frazei şi cu un mod de scriere atît de diferite.
- 3. Învăţarea limbii japoneze presupune, chiar dacă nu de la început, contactul direct cu limba aşa cum este ea vorbită de japonezi. Fie că aceasta se petrece în Japonia (cel mai recomandabil) fie că nu, cunoaşterea limbii engleze se poate dovedi foarte utilă în stabilirea unui asemenea contact. În Japonia, ca şi în multe alte ţări, necunoaşterea limbii engleze poate fi privită ca o dovadă de incultură.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
[modifică] Bibliografie
- Seiichi Makino, Michio Tsutsui, "A Dictionary of Basic Japanese Grammar" Japan Times (1989), ISBN: 4789004546
- Seiichi Makino, Michio Tsutsui, "A Dictionary of Intermediate Japanese Grammar" Japan Times (1995), ISBN: 4789007758
