Istoria Rusiei postsovietice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Seria Istoria Rusiei |
---|
Slavii estici timpurii |
Rusia Kieveană |
Bulgarii de pe Volga |
Hazarii |
Cnezatul Vladimir-Suzdal |
Republica Novgorodului |
Invazia mongolă |
Hoarda de Aur |
Hanatul Kazanului |
Hanatul Astrahanului |
Hanatul Siberiei |
Hanatul Crimeii |
Cnezatul Moscovei |
Imperiul Rus |
- 1682-1796 |
- 1796-1855 |
- 1855-1892 |
- 1892-1917 |
Revoluţia din 1905 |
Revoluţia din 1917 |
Războiul civil |
Uniunea Sovietică |
- 1927-1953 |
- 1953-1985 |
- 1985-1991 |
- Istoria militară sovietică |
Federaţia Rusă |
editează acest cadru |
Rusia |
Acest articol face parte din seria: |
|
Politica altor ţări • Portal Politică |
După disoluţia Uniunii Sovietice din decembrie 1991, Federaţia Rusă a devenit un stat independent. Rusia era cea mai mare dintre cele 15 republici ale URSS-ului, având aproximativ 60% din produsul intern brut şi peste o jumătate din populaţia fostului stat unional. Ruşii dominau numeric şi din punct de vedere al ierarhiei Armata Roşie dar şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Acestea au fost cele mai importante motive pentru care Rusia a fost acceptată ca stat succesor al Uniunii Sovietice în diplomaţie, moştenind locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi dreptul de veto al URSS-ului. Consultaţi şi articolul Calitatea Rusiei de membru al ONU.
În ciuda acceptării Rusiei pe poziţia fostei URSS, republica postsovietică era lipsită de puterea politică, economică şi militară a defunctului stat sovietic. Rusia a reuşit să convingă restul republicilor postsovietice să renunţe de bună-voie la armele nucleare moştenite şi le-a concentrat sub comanda forţelor spaţiale şi de rachete ruseşti încă active, dar pentru cea mai mare parte a forţelor armate ale Federaţiei Rusiei a urmat o perioadă de degringoladă după 1991. Mai înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Boris Elţin fusese ales în funcţia de preşedinte al Rusiei în iunie 1991, în cadrul primelor alegeri directe prezidenţiale din istoria ţării. În octombrie 1991, cu puţin timp înaintea proclamării independenţei, Elţin a declarat că va îniţia un proces de reformă economică radicală, orientată către economia de piaţă după modelul "terapiei de şoc poloneze"
În zilele noastre, Federaţia Rusă continuă o mare parte a tradiţiilor culturale, economice şi sociale din perioadele ţaristă şi sovietică.
[modifică] Demolarea vestigiilor comuniste
[modifică] Terapia de şoc
Conversia cele mai mari economii controlate de stat într-o economie de piaţă era din capul locului o sarcină extrem de dificilă, indiferent de soluţiile politico-economice alese. Soluţiile alese pentru realizarea acestei schimbări au fost:
- liberalizarea,
- stabilizarea,
- şi privatizarea.
Aceste politici erau bazate pe aşa numitul "Acord de la Washington", (de natură neoliberală), dintre FMI, Banca Mondială şi Departamentul Trezoreriei SUA.
Programele de liberalizare şi stabilizare au fost concepute de Egor gaidar, adjunctul primului ministru rus, un economist liberal în vârstă de 35 de ani, partizanul reformelor radicale şi al "terapiei de şoc". Terapia de şoc a început numai după câteva zile după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, când preşedintele rus Boris Elţin a ordonat liberalizarea comerţului exterior, preţurilor şi cursului monedei naţionale. Aceasta a atras renunţarea la politica preţurilor controlate de stat, (existând speranţa că magaziile golite de mărfuri se vor reumple), renunţarea la limitările impuse comerţului particular şi producţiei private, renunţarea la subvenţionarea fermelor agricole şi întreprinderilor industriale de stat şi, în acelaşi timp, deschiderea comerţului extern la importuri pentru spargerea monopolurilor locale.
Rezultatele parţiale ale liberalizării (prin care s-a renuntat la controlul preţurilor) a acutizat hiperinflaţia şi a adus apropae de pragul falimentului cea mai mare parte a industriei ruseşti.
Procesul de liberalizare avea să aibă câştigătorii şi învinşii săi, funcţie cum era poziţionată industria specifică, clasa socială, grupul de vârstă, grupul etnic, regiunea sau sectorul societăţii ruseşti corespunzătoare. Au fost persoane sau grupuri care au beneficiat din plin de deschiderea competiţiei, alţii aveau să sufere. Printre cei care aveau să profite de noile politici se numărau întreprinzătorii, dar şi traficanţii pieţei negre apăruţi în perioada perestroicăi gorbacioviste. Liberalizarea preţurilor a sărăcit bătrânii şi celelelalte persoane care depindeau de veniturile fixe, cu un nivel de viaţă extrem de scăzut, economiile lor de viaţă topindu-se cu o viteză neaşteptată.
Cu o inflaţie cu o rată de ordinul zecilor de procente pe lună ca urmare a tipăririi masive de monedă, s-a legiferat stabilizarea macroeconomică pentru a stopa acest fenomen. Stabilizarea, numită şi ajustare structurală, este un regim de austeritate foarte dur, (politică monetară şi fiscală dure prin care guvernul încearcă să controleze inflaţia). În cadrul programului de stabilizare, guvernul a lăsat cele mai multe preţuri să varieze, a ridicat ratele dobânzilor la niveluri neatinse până atunci, a impus noi taxe şi impozite mari, a eliminat absolut toate subvenţiile de stat către industrie şi au făcut reduceri masive în domeniul cheltuielilor sociale. Aceste măsuri au determinat dificultăţi generalizate, de vreme ce numeroase întreprinderi s-au trezit fără fonduri şi fără comenzi. Criza creditului bancar a atras criza prelungită a economiei.
Ideea programului era de a uşura presiunea inflaţionistă asupra economiei de aşa natură, încât să permită producătorilor să ia hotărâri pragmatice în domeniile producţiei, preţurilor şi investiţiilor, în loc să-şi epuizeze resursele – problemă care atrăsese criza de bunuri de consum în Uniunea Sovietică în deceniul al nouălea. Lăsând ca piaţa, nu planificatorii centrali, să stabilească preţurile, gama sortimentală şi nivelurile de producţie, reformiştii doreau să creeze o structură stimulatoare în economie, în care eficienţa şi capacitatea de a riscă să fie răsplătite, iar risipa şi nepăsarea să fie pedepsite. Arhitecţii reformelor considerau că îndepărtarea cauzelor inflaţiei cronice era o precondiţie a tuturor celorlalte reforme. Hiperinflaţia ar fi dus atât la eşuarea procesului democratic, cât şi a progresului economic. De asemenea, numai prin consolidarea bugetului de stat, guvernul putea să treacă la dezmembrarea economiei planificate sovietice şi la crearea noii economii capitaliste a Rusiei.
[modifică] Criza economică şi ruina socială
Economia Rusiei s-a prăbuşit într-o criză profundă în ultimul deceniu al secolului trecut, a fost lovită grav de crashul economic din 1998, şi a început să se refacă în perioada 1999-2000. Criza economică rusească a atins niveluri mai profunde decât cele din timpul Marii Crize Economice care aproape că a paralizat lumea capitalistă după 1929.[1] Gravitatea acestei crize a fost cam jumătate din cea a celei care a urmat primului război mondial, prăbuşirii ţarismului şi războiului civil rus.[2]
Cea mai dureroasă consecinţă a reformelor economice a fost creşterea accentuată a nivelurilor sărăciei şi inegalităţii sociale.[3] Estimări prudente ale Băncii Mondiale, bazate pe date macroeconomice şi raportări despre veniturile familiale indicau că, dacă în 1988 1,5% din populaţie trăia sub limita sărăciei, în 1993 între 39 şi 49% se aflau sub acest prag. Veniturile medii ale populaţiei au scăzut de la 72$ la 32$.[4]
Indicatorii care reflectă starea de sănătate a populaţiei au avut o evoluţie descendentă dramatică. În 1999, numărul total al populaţie a scăzut cu un sfert de milion de oameni. Speranţa de viaţă a scăzut între 1990 şi 1994 – la bărbaţi de la 64 la 56 de ani şi la femei de la 74 la 71. Atât factorii care influenţau sănătatea, cât şi creşterea mortalităţii din cauze nenaturale, în special în rândul tinerilor, (din cauza crimelor, sinuciderilor, accidente de muncă, etc), au contribuit în mod semnificativ la această scădere. În 2004, speranţa de viaţă a crescut faţă de momentul de criză din 1998, dar se ala încă sub nivelurile din 1990.
Decesele provocate de alcoolism au avut o creştere exponenţială, iar decesele provoccate de bolile infecţioase s-au dublat, în principal datorită sărăcirii populaţiei şi deteriorării sistemului de sănătate publică.
Deşi în ultimul deceniu al secolului trecut crizele în aprovizionarea cu bunuri de larg consum caracteristice anilor 1980 dispăruseră, acest fapt nu se datora numai deschiderii pieţei Rusiei la importuri, dar şi scăderii puterii de cumpărare a unui important segmant al populaţiei. În timpul mandatelor lui Elţin, ruşii care trăiau din pensii sau salarii fixe şi-au văzut puterea de cumpărare redusă drastic, fapt care, e adevărat, a umplut vitrinele magazinelor, dar a golit cămările.
În 2004, venitul mediu crescuse la 100$ pe lună, în principal datorită revirimentului economiei ruseşti susţinută de creşterea preţului petrolului. Creşterea veniturilor nu a fost însă uniformă în masa populaţiei. Inegalitatea socială a atins cote alarmate, disparităţile veniturilor în Rusia apropiindu-se de nivelurile din Brazilia sau Argentina, (ţările aflate pe primele locuri în clasamentul inechităţii veniturilor), şi prăpastia dintre bogaţi şi săraci continuă să se adâncească.
[modifică] Reacţii antireformă
Reformele structurale au scăzut standardul de viaţă a aproape toate categoriile de populaţie. Din acest motiv, reforma a dus la apariţia unei puternice opoziţii politice. Democratizarea vieţii politice a deschis căile manifestării acestor nemulţumiri, candidaţii antireformişti câştigând un număr în creştere de voturi, în fruntea acestora aflându-se cei ai Partidului Comunist şi ai aliaţilor săi. Alegătorii ruşi, care votau pentru partidele de opoziţie şi care respingeau reformele economice, tânjeau după stabilitatea şi confortul personal din epoca sovietică. Era vorba de grupurile sociale care se aflaseră printre beneficiarii principali ai politicilor preţurilor şi veniturilor controlate de stat, a subvenţiiilor acordate sectoarelor economice considerate prioritare, a politicii comerciale protecţioniste şi a programelor de asistenţă socială cu bani de la bugetul public.
În perioada mandatelor lui Elţin, grupurile foştilor beneficiari ai politicii economice sovietice erau bine organizaţi, manifestându-şi opoziţia la reforme prin acţiunile bine organizate ale sindicatelor puternice, prin cartelurile formate de directorii firmelor de stat şi prin alegerea deputaţilor partidelor politice care promiteau reîntoarcerea la practicile economice şi sociale din perioada sovietică. O temă constantă a vieţii publice ruseşti de la sfârşitul secolului al XX-lea a fost conflictul deschis dintre reformiştii susţinători ai noului capitalism şi antireformiştii nostalgici ai comunismului.
[modifică] Reforma prin decrete
Pe 2 ianuarie 1992, Elţin, acţionând în locul propriului prim-ministru, a impus cele mai importante componente ale reformei economice prin decrete, scurcircuitând astfel activitatea Sovietului Suprem şi a Sovietului Deputaţilor Poporului, ai căror deputaţi fuseseră aleşi în 1991, mai înainte de disoluţia URSS-ului. Deşi astfel Elţin a ocolit faza negocierilor şi aprobărilor parlamentare, acţiunile sale au distrus orice speranţă pentru discuţii care să îndrepte ţara pe calea consensului naţional. Privind retrospectiv, în ciuda preţului mare plătit de cea mai mare parte a populaţiei ţării pentru punerea în aplicare a deciziilor economice ale reformei, asta nu a ajutat ţara în tranziţia către economia de piaţă.
Totuşi, reformele radicale trebuiau să mai facă faţă unor puternice bariere politice. Banca Centrală a Rusiei era încă subordonată Sovietului Suprem, care se opunea hotărârilor prezidenţiale. În timpurile de vârf ale inflaţiei din 1992-1993, Banca Centrală a încercat în mod făţiş să anuleze reformele prin tipărirea de mari cantităţi de bani, mai mulţi chiar de cât avea nevoie guvernul pentru plata uriaşelor sale datorii. Din acest motiv, inflaţia s-a transformat în hiperinflaţie, iar economia rusească a continuat să se prăbuşească.
[modifică] Luptele pentru putere, 1993-1996
[modifică] Criza constituţională din 1993
Lupta pentru putere în Rusia postsovietică şi pentru tipul de reformă economică au culminat cu criza politică şi cu vărsarea de sânge din toamna anului 1993. Elţin, care era susţinătorul unei reforme radicale, trebuia să facă faţă opoziţiei puternice a parlamentului. Confruntat cu opoziţia făţişă la decretele sale şi cu posibilitatea punerii sale sub acuzaţie, Elţin a "dizolvat" Parlamentul pe 21 septembrie, în condiţiile în care Constituţia Rusiei nu îi dădea asemenea drepturi, şi a ordonat organizarea de noi alegeri şi a unui referendum care să aprobe o nouă lege fundamentală. În schimb, Parlamentul l-a demis pe preşedintele Elţin şi l-a numit ca înlocuitor pe Alexandr Ruţkoi pe 22 septembrie. Tensiunile au ajuns la niveluri extrem de ridicate după revolte de stradă intre 2 – 3 octombrie. Pe 4 octombrie, Elţin a ordonat forţelor speciale ale Ministerului de Interne şi unităţilor de elită ale armatei să ia cu asalt clădirea Parlamentului, aşa numita "Casă Albă". Folosind tancurile împotriva apărătorilor Parlamentului înarmaţi cu arme uşoare de infanterie, forţele prezidenţiale au pus căpăt nesupunerii deputaţilor. Ruţkoi, Ruslan Hasbulatov şi alţi parlamentari s-au predat şi au fost arestaţi şi întemniţaţi imediat. Cifrele oficiale arătau 187 de morţi şi 437 de răniţi de partea celor care s-au opus preşedintelui şi doar câţiva oameni morţi şi răniţi dintre forţele prezidenţiale.
Perioada tradiţională în politica rusească postsovietică a luat astfele sfârşit. O nouă constituiţie a fost aprobată prin referendum în decembrie 1993, care transforma Rusia într-o republică prezidenţială. Reformele radicale au continuat în ritm susţinut. Deşi foştii lideri ai răsculaţilor din parlament au fost eliberaţi pe 26 februarie 1994, ei nu vor mai juca un rol politic activ în Rusia din acel moment. Deşi parlamentul nou ales avea să se mai confrunte deschis cu guvernul, puterile legislativului fuseseră puternic limitate.
[modifică] Primul război din Cecenia
În 1994, Elţin a ordonat armatei să împiedice secesiunea micii republici federale Cecenia, zonă petrolieră importantă a ţării. În Cecenia, ţară predominant musulmană, aflată la peste 1.500 km depărtare de Moscova, atitudinea fermă antirusă avea o tradiţie de secole. Djohar Dudaev, preşedintele micii republici, era hotărât să scoată ţara sa din Federaţia Rusă şi a proclamat independenţa Ceceniei în 1991. Intervenţia celor aproximativ 40.000 de militari federali în Cecenia a târât Rusia într-un conflict asemănător cu cel în care fuseseră implicate Statele Unite în timpul războiului din Vietnam. Când ruşii au atacat capitala Ceceniei, Groznii, în primele săptămâni ale lunii ianuarie 1995, aproximativ 25.000 de persoane au murit în timpul raidurilor aeriene şi bombardamentelor de artilerie asupra oraşului asediat. Folosirea masivă a atacurilor de artilerie şi a bombardamentelor aeriene a fost strategia dominată a întregii campanii ruseşti. Chiar şi în aceste condiţii, rebelii ceceni au reuşit să ia mii de ostatici ruşi şi să provoace un şir de înfrângeri umilitoare militarilor federali demoralizaţi.
Ruşii au reuşit în februarie 1995 să cucerească Groznîi după lupte extrem de grele. În august 1996, Elţin a fost de acord cu încetarea focului în mica republică din Caucaz, iar un tratat oficial de pace a fost semnat în mai 1997. Totuşi, conflictul a reizbucnit în 1999. (Consultăţi şi articolul: Al doilea război din Cecenia). Rebelii ceceni continuă şi în zilele noastre lupta cu trupele federale ruse.
[modifică] "Împrumuturile contra acţiuni" şi apariţia "oligarhilor"
Noile şanse de îmbogăţire oferite de economia rusă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi în primii ani ai celui de-al XXI-lea au fost exploatate de un număr de ruşi: cei aflaţi în funcţii importante de conducere şi tehnocraţii Partidului Comunist, şefii KGB-ului, Komsomolului, conducătorii unor importante întreprinderi unionale şi alţii asemeni lor. Unii dintre ei au lichidat în secret conturile şi bunurile organizaţiilor lor şi le-au transferat în bănci din străinătate, sau le-au transformat în investitii în nume propriu.{{ref|4} Aţii au pus bazele unor bănci sau unor afaceri în ţară, profitând de pozitiile avute în structura puterii pentru câştigarea unor contracte guvernamentale, pentru obţinerea de credite ieftine şi pentru a aprovizionare la preţuri preferenţiale, subvenţionate de stat, cât şi pentru vânzarea produselor sau serviciilor lor la valori supraevaluate. Peste noapte, au apărut averi uriaşe.
Procesul de privatizare a fost afectat de o corupţie profundă încă de la început. Occidentalii dădeau sfaturi pentru o lichidare rapidă a economiei planificate sovietice pentru a face loc "reformelor economiei de piaţă", dar au fost în scurtă vreme dezamăgiţi de apariţia "oligarhilor" şi de uriaşa putere cucerită de aceştia. Au existat voci care au numit acest val de îmbogăţiţi prin fraudă "capitalism nomenklaturist". Încă de la începutul reformelor lui Elţin, "capitaliştii nomenklaturişti" erau deja cei mai puternici jucători pe arena economică rusă.
Privatizarea întreprinderilor de stat au oferit şansa celor care adunaseră mari averi imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice să transforme aceste avuţii în acţiuni ale întreprinderilor privatizate. Guvernul rus sperase să folosească privatizarea în masă pentru a-şi asigura baza politică necesară continuării reformelor.
Guvernul a folosit un sistem al certificatelor de privatizare distribuite gratuit pentru a începe procesul de privatizare. În acelaşi timp, a permis procurarea de acţiuni prin cumpărare directă cu bani. După terminarea "privarizării pe cupoane", a continuat vânzarea de acţiuni pe bani, care trebuia, în conceptia guvernului, să accelereze privatizarea şi să aducă la buget o mare sumă de bani.
Regimul lui Elţin a conceput o schemă care a devenit cunoscută ca "Împrumuturi contra acţiuni", prin care pachete de acţiuni la unele dintre cele mai profitabile întreprinderi din domeniile energiei, telecomunicaţiilor, metalurgiei, exploatării petrolului, etc, au fost oferite drept garanţie pentru împrumuturi bancare.
În schimbul împrumuturilor, Elţin a oferit acţiuni care valorau mult mai mult decât banii obţinuţi. Guvernul nu a returnat împrumuturile până în septembrie 1996 şi, în conformitate cu înţelegerile semnate cu băncile, acestea din urmă au devenit proprietarele pachetelor de acţiuni depuse ca garanţie. Aceste acţiuni au fost revândute la valioarea lor reală, sau au fost folosite pentru a prelua controlul asupra întreprinderilor vizate. Sistemul permitea ca numai un număr redus de bănci să aibă acces la cumpărarea de acţiuni, ceea ce a limitat în mod substanţial preţul de achiziţionare. Până în vara anului 1996, pachetele majoritare de acţiuni la cele mai importante şi mai profitabile companii ruseşti fuseseră transferate unui număr redus de mari bănci, totul la preţuri foarte scăzute. Această "afacere" a îmbogăţit grupurile de persoane bine plasate în ierahia puterii, sau care avea relaţii corespunzătoare.
Uriaşa concentrare de putere financiară şi industrială obţinută prin împrumuturile contra acţiuni a dat un important imbold acţiunii de extindere a noilor îmbogăţiţi către domeniul presei. Unul dintre cei mai importanţi finaţişti, Boris Berezovski, care controla o serie de întreprinderi şi bănci de primă mărime în Rusia, a început să exercite o influenţă crescândă asupra programelor televiziunii de stat. Berezovski şi alţi bogătaşi asemeni lui, care ajunseseră să controleze imperii financiare, industriale, ale telecomunicaţiilor, energiei şi mijloacelor de comunicare în masă, au devenit cunoscuţi ca "oligarhii ruşi". Alţi reprezentanţi ai acestei noi clase erau Mihail Hodorkovski, Roman Abramovici, Vladimir Potanin, Vladimir Bogdanov, Rem Viahirev, Vagit Alekperov, Victor Cernomîrdin, Victor Vekselberg şi Mihail Fridman.
Întreaga societate rusă a fost afectată de corupţie. Dacă în vârful piramidei îmbogăţiţilor se aflau oligarhii, la bază se aflau traficanţii de droguri şi liderii crimei organizate – puternica Mafie rusă.
O mică clică şi-a folosit din plin relaţiile create în ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice pentru a jefui uriaşele bogăţii ale Rusiei în timpul privatizărilor necontrolate din perioada lui Elţin, dând naştere clasei oligarhilor. În zilele noastre, oligarhii ruşi controlează aproximativ 85% dintre companiile private de primă importanţă din ţară.[5]
[modifică] Alegerile prezidenţiale din 1996
[modifică] Campania electorală
La începutul campaniei electorale, s-a crezut că Eltin, care se refăcea după o serie de infarcturi şi care avea uneori un comportament straniu, avea prea puţine şanse să fie reales. La începutul campaniei electorale, popularitatea lui Eltin era aproape de zero.[6] Între timp, Partidul Comunist al Federaţiei Ruse câştigase o poziţie puternică în Parlament după alegerile de pe 17 decembrie 1995, iar candidatul său, Ghennadi Ziuganov, care făcea apel în discursurile sale la amintirile din perioada de ordine internă, stabilitate şi prestigiu internaţional sovietice, se bucura de un sprijin extrem de puternic, în special în regiunile rurale şi în micile oraşe.[7]
Echipa electorală a lui Elţin a fost speriată în momentul în care sondajele de opinie au început să-l arate pe preşedinte în situaţia de a pierde. Consilierii prezidenţiali au incercat să-şi determine şeful să anuleze alegerile programate şi să conducă statul într-un mod dictatorial. Elţin şi-a schimbat însă echipa de consilieri, şi-a numit fiica, Tatiana Diacenko, într-un post cheie şi l-a numit pe Anatoli Ciubais ca şef al echipei sale electorale.[8] Ciubais, care nu era numai şeful de campanie al preşedintelui, dar fusese şi arhitectul programului de privatizare, a folosit controlul pe care îl deţinea în domeniul privatizării ca pe principala unealtă în campania de realegere a preşedintelui.
Cercul apropiaţilor lui Elţin au considerat că mai au la dispoziţie puţin timp în care să acţioneze în direcţia privatizării. De aceea, era nevoie de făcut paşi care să aibă impact mare şi imediat, care să facă inversarea cursului reformelor imposibil sau extrem de costisitoare pentru oponenţii preşedintelui. Soluţia lui Ciubais a fost cooptarea unor noi categorii interesate de privatizare, inclusiv a principalilor directori de întreprinderi, ceea ce ar fi trebuit să asigure realegerea lui Eltin.
Poziţia directorilor de întreprinderi faţă de program era esenţială pentru menţinerea stabilităţii economice şi sociale în ţară. Directorii erau reprezentau unul dintre cel mai importante grupuri de interese din Rusia – ei erau cei care puteau la nevoie să oprească un val masiv de greve. De aceea, guvernul nu s-a opus în mod special ca "privatizarea pe cupoane" să se transforme în "privatizarea internă", prin care conducătorii întreprinderilor de stat au căpătat cea mai mare parte a acţiunilor întreprinderilor privatizate. Prin acest sistem, Ciubais a permis angajaţilor aflaţi sus în ierahiile întreprinderilor şi care aveau relaţiile necesare să devină acţionari majoritari în fostele companii de stat. Până la urmă, aceasta a fost cea mai răspândită metodă de privatizare a întreprinderilor mici şi mijlocii în Rusia. Trei sferturi dintre întreprinderile ruseşti s-au privatizat prin această metodă, folosind de multe ori şi "certificatele de proprietate". Controlul noilor întreprinderi private trecea astfel în mâna foştilor directori comunişti.[9]
Sprijinul oligarhilor a fost de asemenea esenţial pentru realegerea lui Elţin. "Împrumuturile contra acţiuni" au luat amploare în toiul alegerilor prezidenţiale din 1996, în momentul în care se părea că Ziuganov este pe punctul să-l învingă pe Elţin. Elţin şi apropiaţii lui au permis oligarhilor să pună mâna pe câteva dintre cele mai dorite valori din Rusia în schimbul ajutorului dat pentru efortul de realegere al preşedintelui.[10]
În primăvara anului 1996, când cota de popularitate a preşedintelui se afla la o cotă extrem de scăzută, Elţin şi Ciubais au recrutat o echipă din şase finanţişti ruşi de frunte şi oligarhi din presă, care au finanţat campania electorală a patronului lor cu 500 de milioane de dolari, cu toate că, din punct de vedere legal, limita era de numai 3 milioane de dolari. Aceiaşi oameni i-au asigurat lui Elţin spaţiu pentru publicitate electorală şi articole favorabile la toate televiziunile şi ziarele cu acoperire naţională. Imaginea creată de presă era aceea a unei alegeri hotărâtoare între reformistul Elţin, pe de-o parte, şi Ziuganov, adeptul "reîntoarcerii la totalitarism". Oligarhii chiar au lăsat să se înţeleagă că ţara este ameninţată de războiul civil, dacă alegerile sunt câştigate de candidatul comunist.
În regiunile îndepărtate ale ţării, campania lui Elţin s-a sprijinit pe aliaţii locali: guvernatorii numiţi de preşedinte.
Campania lui Ziuganov se baza pe o organizaţie cu o bază de personal foarte puternică, dar nu a avut nici pe departe resursele financiare şi mediatice ale rivalului Elţin.
Elţin a condus o campanie agresivă, energică, în ciuda temerilor cu privire la starea sănătăţii sale, exploatând la maxim capacitatea sa de a fi prezent pe toate canalele media. Pentru a linişti nemulţumirile populare, el a afirmat la un moment dat că va renunţa la unele dintre cele mai nepopulare reforme economice, va creşte cheltuielile pentru protecţia socială, va pune capăt războiului din Cecenia, va plăti salariile şi pensiile restante şi va abroga programul de încorporare în armata federală. După realegere, singura promisiune respectată a fost aceea a incetării războiului din Cecenia, care a mai continuat însă trei ani. Campania lui Elţin a primit un sprijin propagandistic odată ce Banca Mondială a anumnţat aprobarea unui împrumut de 10 miliarde de dolari.[11]
Grigori Iavlinski era candidatul alternativei liberale. El a făcut apel la sprijinul clasei mijlocii a intelectualilor, care-l percepeau pe Elţin ca pe un beţiv ticălos, iar pe Ziuganov ca pe un pas înapoi către epoca totalitaristă sovietică. În faţa ameninţării lui Iavlinski, echipa electorală a lui Elţin au hotărât schimbarea tonului discursului şefului lor, pentru a-i convinge pe alegătorii din clasa de mijloc că Eltin este singurul capabil să învingă ameninţarea comunistă. În scurtă vreme, alegerile au devenit o cursă în doi, în care Ziuganov a văzut că, în ciuda unui avans iniţial important, în lipsa mijloacelor materiale şi mediatice ale oponentului său, pierde pe timp ce trece teren.
[modifică] Alegerile
Prezenţa la vot a alegătorilor în primul tur de scrutin de pe 16 iunie a fost de 69,8% din totalul populaţie cu drept de vot. Rezultatele primului tur de scrutin au fost:
- Boris Elţin – 35%,
- Ghennadi Ziuganov – 32%,
- Alexandr Lebed, surprinzătorul general populist în retragere – 14,5%,
- Grigori Iavlinski, candidatul liberal – 7,4%
- Vladimir Jirinovski, candidatul extremei drepte – 5,8% şi fostul preşedinte sovietic,
- Mihail Gorbaciov – 0,5%.[12]
Cum nici un candidat nu a câşigat majoritatea necesară în primul tur de scrutin, primii doi clasaţi, Elţin şi Ziuganov, s-au prezentat în al doilea tur de scrutin. Între timp, Elţin a câştigat un important segment al electoratului cooptându-l pe Lebed în echipa sa, pe posturile de consilier pentru problemele de securitate naţional şi secretar al Consiliului de Securitate.
Tacticile echipei lui Eltin s-au dovedit bine alese. În al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, Elţin a obţinut 53,8% din voturi, în vreme ce Ziuganov numai 40,3%, 5,9% dintre voturi fiind anulate.[13] Alegătorii din Moscova şi Sankt Petersburg (fostul Leningrad) au asigurat împreună peste jumătate dintre voturile lui Elţin, dar acesta a obţinut un sprijin major şi din partea alegătorilor din marile oraşe din Munţii Ural şi din Siberia. Ziuganov a câştigat majoritatea voturilor în zona industrială din sudul Rusiei. Sudul Rusiei a devenit cunoscută ca "centura roşie", rămânând fieful comuniştilor de la destrămarea Uniunii Sovietice până în prezent.[14]
În ciuda faptului că Elţin a promis că va renunţa la politicile nepopulare neoliberale de austeritate, va creşte nivelul cheltuielilor publice în ajutorul celor defavorizaţi de reformele capitaliste, în mai puţin de o lună de la alegerea s-a s-a dezis în mod oficial de toate aceste promisiuni.
Imediat după realegere, starea fizică şi mentală a preşedintelui s-a înrăutăţit. Cele mai multe prerogative ale lui Elţin au fost delegate consilierilor săi, cei mai multi dintrei ei fiind legaţi puternic de lumea oligarhilor, sau făcând parte în mod nemijlocit din aceasta.
[modifică] Crizele din 1998
[modifică] Colapsul financiar
Recesiunea globală din 1998, care a început cu criza financiară asiatică din iulie 1997, a exacerbat criza economică din Rusia. Dată fiind scăderea preţurilor la principalele materii prime, ţările dependente de exportul acestora au fost cel mai gran afectate. Scăderea accentuată a preţului petrolului a avut consecinte severe pentru Rusia. În martie, a izbucnit o criză politică importantă în momentul în care Elţin i-a demis pe primul-ministru Victor Cernomîrdin şi întregul său cabinet pe 23 martie.[15] Elţin l-a numit în funcţia de premier interimar pe un tehnocrat de 35 de ani, practic necunoscut: ministrul energiei Serghei Kirienko. În efortul de întărire a rublei şi de oprire a ieşirii valutei din ţară, Kirienko a ridicat rata dobânzii la 150%. FMI-ul a aprobat pe 13 iulie un împrumut de urgenţă de 22,6 miliarde dolari.[16][17] În ciuda tuturor măsurilor luate, ratele împrumuturilor externe depăşeau în acel moment veniturile din taxe şi impozite. Dându-şi seama că această situaţie nu poate fi suportată, investitorii au continuat să părăsească Rusia, în ciuda ajutorului acordat de FMI. În scurtă vreme criza financiară s-a redeclanşat, iar valoarea rublei a contiunuat să se prăbuşească. Pe 17 august, guvernul şi Banca Centrală au fost nevoiţi să suspende plata datoriilor externe pentru o perioadă de 90 de zile, să restructureze întregul sistem al datoriei naţionale şi să devalorizeze şi mai mult rubla. S-a declanşat căderea libere a rublei, iar ruşii au început să caute cu disperare să cumpere dolari americani. Ultimii investitori străini au părăsit ţara, iar criza financiară a declanşat o fugă masivă a capitalurilor din Rusia.[18]
[modifică] Agitaţia politică
Prăbuşirea financiară a produs o criză politică, Elţin, aflându-se total lipsit de sprijin în ţară, fiind nevoit să negocieze cu opoziţia parlamentară, tare pe poziţii în acele momente. Pe 23 august, Elţin l-a demis pe Kirienko şi şi-a exprimat intenţia de a-l reinstala în funcţie pe Cernomîrdin, în condiţiiile în care ţara se afunda în frământări economice profunde.[19] Puternicii afacerilor ruseşti, dar şi comuniştii, au întâmpinat cu speranţă şi mulţumire înlocuirea lui Kirienko.
Elţin, care începuse să-şi piardă autoritatea, odată cu deteriorarea stării sale de sănătate, îl dorea pentru funcţia de prim ministru pe Cernomîrdin, dar legislativul a refuzat să-şi dea acordul. După ce Duma a respins candidatura lui Cernopmîrdin de două ori, Elţin, a cărui putere era în mod clar la o cotă foarte scăzută, la propus pe Evgheni Primakov, ministrul de externe, pentru funcţia de prim ministru. Pe 11 septembrie, Duma l-a confirmat pe acesta în funcţia de prim ministru cu majoritate de voturi.
Numirea lui Primakov a readus stabilitatea politică în ţară, el fiind văzut de toate părtîle ca un candidat care putea închide prăpastia deschisă între diferitele grupuri de interese. Şi populaţia l-a primit cu entuziasm pe Primakov în fruntea guvernului. El promisese că va achita pensiile şi salariile restante mai înainte de orice şi a numit în funcţii guvernamentale lideri ai principalelor facţiuni parlamentare.
Comuniştii şi sindicatele au organizat o grevă generală pe 7 octombrie şi au cerut demisia preşedintelui Elţin. Pe 9 octombrie, Rusia, afectată pe lângă criza economică şi de o recoltă slabă, a cerut ajutor umanitar internaţional, inclusiv hrană.
[modifică] Refacerea
Rusia şi-a revenit după criza financiară din 1998 cu o viteză surprinzătoare. Acest proces a fost sprijinit şi de rapida creştre a preţului petrolului în perioada 1999 – 2000, (în aceiaşi măsură în care scăderea preţului energiei pe plan mondial a dus la adâncirea problemelor financiare ale ţării), în această peioadă Rusia având o balanţă comercială puternic excedentară. Alt motiv al refacerii economice a fost acela că industriile naţionale au profitat din plin de devalorizarea rublei, care scumpise importurile, obligând populaţia să se reorienteze către produsele autohtone.[20] [21] De asemenea, cum economia se folosea pe scară largă de numeroase instrumente de schimb neeconomice, precum barterul de exemplu, colapsul financiar a avut un impact mult mai redus asupra producătorilor decât ar fi putut avea dacă economia ar fi fost dependentă într-o măsură mai mare de sistemul bancar. În cele din urmă, economia Rusiei a fost ajutată şi de infuzia de bani gheaţă. Întreprinderile au reuşit să-şi plătească datorille la bugetul de stat şi către salariaţi, ceea ce a permis creşterea cererii consumatorilor pentru produsele şi seviciile ruseşti. Pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, în anul 2000 şomajul a început să scadă odată cu angajările masive în întreprinderile naţionale.
Totuşi, echilibrul politic şi social în Rusia au rămas fragil până în zilele noastre. Economia este foarte sensibila la orice fluctuaţie a preţului petrolului.
[modifică] Criza succesiunii, 1999-2000
Evgheni Primakov nu a rămas multă vreme în fruntea guvernului. Elţin începuse să se teamă că primul său ministru câştiga tot mai multă popularitate şi putere şi l-a demis în mai 1999, după numai nouă luni de la numire.[22] Elţin l-a numit pe Serghei Stepaşin, care fusese şeful FSB-ului (Agenţia Federală de Securitate, succesoarea KGB-ului) şi ministru de externe, în fruntea guvernului. Duma a aprobat numirea cu o majoritate confortabilă.
Stepaşin a stat în funcţie chiar mai puţin decât Primakov. În august 1999, Elţin a demis pe neaşteptate tot guvernul şi l-a propus pe Vladimir Putin pentru funcţia de prim ministru. La fel ca şi Stepaşin, Putin era un fost ofiţer al poliţiei secrete, cea mai mare parte a carierei petrecânduşi-o în spionajul extern, pentru ca la un moment dat să fie numit şeful FSB-ului. Elţin a mers chiar mai departe, declarând că îl consideră pe Putin succesorul său la funcţia de preşedinte al ţării. Duma a aprobat cu greu candidatura lui Putin.
În momentul în care a fost numit în funcţie, Putin era un politician relativ necunoscut, dar a reuşit în scurtă vreme să câştige simpatia populară şi încrederea lui Elţin, în mare parte datorită celui de-al doilea război din Cecenia. La nunai câteva zile de la numirea lui Putin, forţele cecene au intrat în conflict cu armata rusă în Daghestan, o republica autonomă din Rusia, vecină cu Cecenia. În lunile care au urmat, mai multe sute de oameni au murit în atentate cu bombă în blocurile de locuinţe din mai multe oraşe ruseşti. Aceste atentate au fost atribuite de autorităţi rebelilor ceceni. Ca răspuns, armata rusă a intrat în Cecenia la sfârşitul lunii septembrie, declanşând al doilea război din această republică caucaziană. Populaţia rusă, a sprijinit masiv războiul, furioasă fiind datorită atentatelor teroriste. Bucurându-se de sprijinul populaţiei ţării, Putin a întreprins paşi hotărâţi în lupta împotriva rebelilor ceceni.
După victoria forţelor politice apropiate de Putin în alegerile parlamentare din decembrie 1999, Elţin era suficient de încrezător în primul său ministru pentru ca, pe 31 decembrie, să demiosioneze cu şase luni mai înainte de terminarea mandatului său. Putin a ajuns astfel preşedinte interimar, oferindui-se şansa de a proceda de aşa natură, încât să devina candidatul cu cele mai multe şanse de victorie în alegerile prezidenţiale din 26 martie 2000. Alegerile au fost câştigate de Putin. Războiul din Cecenia a fost unul dintre subiectele forte ale campaniei electorale. În februarie 2000, trupele ruseşti intrau în Groznîi, iar, cu o săptămână înainte de alegeri, Putin proclama victoria în război.
[modifică] Administraţia Putin, din 2000 până în prezent
În august 2000, submarinul rusesc K-141 Kursk a fost avariat de o explozie a unei torpile proprii, accident care i-a provocat scufundarea în apele puţin adânci ale Mării Barenţ. Autorităţile ruseşti au organiza o tentativă de salvare a echipajului, plină de improvizaţii şi înconjurată de secretomanie. Toate încercările de salvare a echipajului au fost în zadar. Acest eşec, reacţia întârziată de început, ca şi refuzul îndărătnic de acceptare a ajutorului străin au adus critici severe guvernului, autorităţilor militare şi personal preşedintelui Putin.
Pe 23 octombrie 2002, rebelii ceceni au luat ostatici pe toţi spectatorii şi actorii unui teatru din Moscova. Peste 700 de oameni au fost ostatici în ceea ce a fost denumită Criza ostaticilor din teatrul moscovit. Rebelii au cerut retragerea imediată a forţelor ruseşti din Cecenia şi au ameninţat că vor arunca în aer cladirea cu toţi cei aflaţi în ea, dacă autorităţile ar fi încercat să elibereze ostaticii prin forţă. După trei zile de la începutul crizei, comandourile forţelor speciale ruseşti au năvălit în clădire, după ce ocupanţii teatrului şi ostaticii lor au fost ameţiţi cu un gaz de luptă introdus prin sistemul de ventilaţie. Rebelii inconştienţi au fost împuşcaţi mortal. Gazul, a cărui compoziţie autorităţile militare nu au acceptat să o dezvăluie doctorilor, a provocat moartea a numai puţin de 155 ostatici. În tot timpul crizei, rebelii – femei şi bărbaţi – nu au executat nici un singur ostatic, toate victimile civile fiind ucise în timpul intervenţiei forţelor speciale ruseşti.
După încheierea crizei de la teatru, Putin a reînnoit promisiunile de înnăbuşire a insurecţiei cecene. (Pentru mai multe detalii privind războiul din Cecenia în timpul mandatului lui Putin, consultaţi şi articolul Al doilea război din Cecenia. Guvernul a hotărât anularea măsurii de retragere a trupelor din Cecenia, a înconjurat taberele de refugiaţi ceceni cu posturi militare de pază şi şi-a înteţit atacurile asupra poziţiilor încă deţinute de rebeli.
În schimb, rebelii ceceni au răspuns în forţă, cu atacuri de guerilă şi cu atacuri cu rachete antiaeriene împotriva elicopterelor militare ruseşti. Mai mulţi politicieni proruşi ceceni au fost atacaţi de rebeli. Preşedintele Ahmad Kadîrov, care fusese ales în funcţie cu opt luni mai înainte, în alegeri controlate de ruşi, a fost asasinat într-un atentat cu bombă. A urmat criza ostaticilor de la şcoala din Beslan, în timpul căreia rebelii ceceni au luat peste 1.300 de ostatici, în special copii. În timp, sprijinul popular pentru războiul din Cecenia a scăzut până la cote nemaiîntâlnite – de numai 24% în martie 2004, conform sondajelor de opinie.
Putin a trebuit să lupte cu câţiva dintre cei mai influenţi oligarhi – cu Vladimir Gusinski, Boris Berezovski şi în mod special cu Mihail Hodorkovski – deţinătorii unor uriaşe averi câştigate prin acapararea bunurilor statului, de cele mai multe ori privatizate prin metode discutabile. Gusinski şi Berezovski au fost nevoiţi să părăsească Rusia şi să-şi cedeze o bună parte a averii, iar Hodorkovski a fost închis într-o închisoare din Rusia, iar acţiunile pe care le deţinea la compania IUKOS, cel mai mare producător de petrol din Rusia, au fost preluate de stat. Atitudinea antioligarhică a preşedintelui Puntin se bucură de simpatia marii majorităţi a populaţiei ţării.
Ca urmare a confruntării cu oligarhii, regimul lui Putin a reuşit şi să preia controlul asupra celor mai importante mijloace de informare în masă deţinute până atunci de cei mai bogaţi ruşi. În 2001 şi 2002, canalele TV NTV (deţinut de Gusinski), TV6 şi TVS (deţinute de Berezovski) au fost preluate de grupurile media loiale lui Putin. Preluări asemănătoare au fost avut loc şi în cazul ziarelor.
Administraţia Putin exercită un control semnificativ asupra conţinutului relatărilor media ruseşti. În vreme ce numeroase probleme moştenite de pe vremea lui Elţin se manifestă în continuare, (precum războiul din Cecenia, sau grevele legate de neplata salariilor), jurnaliştilor li se cere să le ignore, sau le minimalizeze importanţa, prezentând o imagine roz a realităţilor ruseşti.
Popularitatea lui Putin, care a izvorât din reputaţia sa de conducător puternic şi eficient, apare într-un evident contrast cu lipsa de popularitate a predecesorului său, şi se bazează şi pe puternica refacere economică a ţării. Putin a ajuns la conducerea ţării într-un moment propice: după devalorizarea rublei din 1998, care a crescut cererea de bunuri produse în ţară, şi în contextul creşterii preţului petrolului. Astfel, numeroşi ruşi îi atribuie preşedintelui meritele refacerii economice, dar capacitatea lui Putin de a face faţă unei noi crize economice nu a avut prilejul să fie testată. Putin a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004 fără a avea un contracandidat care să-i pună probleme serioase.
Există cercetăţori care afirmă că, în zilele noastre, numeroşi ruşi regretă disoluţia Uniunii Sovietice din 1991.[23] [24] În mai multe ocazii, Vladimir Putin, urmaşul ales de Boris Elţin însuşi, a afirmat în mod public că dispariţia URSS-ului a adus numai puţine câştiguri, dar mult prea multe probleme pentru cei mai mulţi cetăţeni ruşi. Într-un discurs electoral din februarie 2004, Putin a afirmat că disoluţia Uniunii Sovietice este "o tragedie naţională la o scară enormă", din care "numai elitele sau naţionaliştii din republici au avut de câştigat". El a mai adăugat: "Eu cred că cetăţenii obişnuiţi ai fostei Uniuni Sovietice şi spaţiul postsovietic au câştgat puţin din aceasta [dezmembrarea URSS-ului]. Din contră, poporul a avut un mare număr de probleme."[25]
Prestigiul internaţional al lui Putin a suferit o lovitură importantă în occident în timpul disputatelor alegeri prezidenţiale din Ucraina din 2004. Putin a vizita de două ori Ucraina mai înainte de alegeri, pentru a demonstra sprijinul lui pentru candidatul prorus Victor Ianukovici, care lupta cu candidatul opoziţiei, Victor Iuşcenko, un liberal prooccidental. Putin l-a felicitat pe Ianukovici pentru victorie mai înainte de anunţarea rezultatelor oficiale şi a făcut declaraţii împotriva renumărării voturilor în al doilea tur de scrutin, câştigate de Ianukovici în condiţiile afirmaţiilor, încă nedovedite în acel moment, de fraudare a votului. În occident, reacţiile la manevrele Rusiei au amintit de atitudinile din timpul războiului rece, dar relaţiile Rusia – SUA au rămas în continuare bune.
În 2005, guvernul rus a înlocuit sistemul de subvenţii, încă în vigoare de pe timpul sovietic, la transportul public, la încălzirea locuinţelor sau pentru alte utilităţi pentru grupurile social vulnerabile, cu plăţi în bani peşin. Această reformă, cunoscută ca "monetarizare", a fost foarte nepopulară şi a provocat un val de demonstraţii în diverse oraşe ale Rusiei, în timpul cărora mii de pensionari au demonstrat împotriva noilor măsuri. A fost prima mare manifestare a nemulţumirii populare de la venirea la putere a lui Putin. Reformele au scăzut mult încrederea în guvern, dar popularitatea preşedintelui Putin a rămas în continuare la cote ridicate.
[modifică] Relaţiile Rusiei cu ţările occidentale
În primii ani după câştigarea independenţei, politica externă a Rusiei s-a bazat pe repudierea marxism-leninismului, în schimb punând accent pe cooperarea cu Occidentul în rezolvarea problemelor regionale şi globale şi pe ajutorul umanitar apusean necesar desăvârşirii reformelor economice.
Totuşi, deşi liderii Rusiei descriu azi Occidentul ca pe aliatul lor natural, le-a fost greu să-şi redefinească relaţiile cu statele est europene, cu noile state formate după dezintegrarea URSS-ului şi a Iugoslaviei. Rusia s-a opus cu vigoare extinderii NATO către fostele state ale blocului răsăritean: Cehia, Polonia şi Ungaria în 1997 şi în mod special în ţările blatice în 2004. În 1999, Rusia s-a opus intervenţiei NATO în Iugoslavia în timpul războiului din Kosovo, dar s-a alăturat forţelor de pace ale alianţei nord-atlantice din Balcani în iunie a acelaşi an.
Relaţiile cu Occidentul au fos de asemenea îngreunate de relaţia Rusia – Belarus. Preşedintele belarus, Alexandr Lukaşenko, un lider autoritarist de tip sovietic, şi-a exprimat în mod clar dorinţa de a-şi alia ţara cu Rusia, şi nici un interes faţă de apropierea de NATO sau de introducerea politicilor reformatoare neoliberale. Pe 2 aprilie 1996, a fost semnată o înţelegere de uniune între Rusia şi Belarus. Pe 3 aprilie 1997, această înţelegere a dus la formarea Uniunii Rusia-Belarus, noi înţelegeri fiind semnate pe 25 decembrie 1998 şi în 1999.
În timpul mandatelor lui Putin, Rusia şi-a strâns legăturile cu Republica Populară Chineză prin semnarea Tratatului de bună vecinătate şi cooperare mutuală dintre Republica Populară Chineză şi Federaţia Rusă şi prin acordul asupra construirii unui oleoduct transsiberian care să asigure aprovizionarea economiei chineze în continuă dezvoltare.
[modifică] Schimbări şi continuitate în cultura postsovietică
[modifică] Moştenirea sovietică
Cultura contemporană rusă îşî are rădăcinile în istoria multiseculară ruso-ţaristă şi în cea a regimului sovietic. Uniunea Sovietică, ea înseşi moştenitoare a statului ţarist, care deţinuse controlul asupra unei mai mari părţi a teritoriul eurasiatic timp de mai multe sute de ani, prin intermediul unei birocraţii vaste, unei economii centralizate şi a celei mai numeroase armate din lume, era foarte puţin dispusă să se schimbe, chiar şi înaintea dezintegrării ei ca stat. În ciuda propagandei oficiale, interesul arătat atât tradiţiilor presovietice cât şi occidentale s-au făcut simţite în special în aşa numita "perioadă de stagnare".
Rusia a moştenit de la defuncta Uniune Sovietică o cultură diversă. Prin intermediul intelectualilor, artiştilor şi profesorilor sovietici s-au păstrat peste o sută de moşteniri culturale şi limbi naţionale diferite. Chiar şi în anii celei mai dure represiunii staliniste, tradiţiile vieţii de familie şi legăturile prieteneşti tradiţionale au supravieţuit. La fel, moştenirea ţaristă a supravieţuit prin operele artiştilor clasici din perioada prerevoluţionară, opere pe care copii de şcoală şi studenţii universităţilor sovietice au învăţat să le iubească şi să le respecte.
Nevoia imperativă de a asigura regimului sovietic o capacitate tenologico-ştiinţifică ridicată a impus acceptarea de către comunişti a unui anumit nivel de deschidere către influenţele ştiinţifice, culturale şi către legăturile interumane din afară şi în special din occident, filtrate însă de autorităţi. Cum maşina de propagandă folosită pentru remodelarea populaţiei după dezideratele Partidului Comunist al Uniunii Sovietic, (prin oraganizaţiile de pionieri, Kopmsomol, organizaţiile de bază de partid, mass-media şi învăţământul public), a devenit din ce în ce mai ineficientă şi osificată după moartea lui Stalin influenţele culturale străine au devenit tot mai importante în politica, cultura şi opinia publică sovietice.
În timp ce sistemul vechiului regim de remodelare a valorilor şi credinţelor publice se prăbuşea la sfârşitul penultimului deceniu şi începutul celui de-al zecelea al secolului trecut, ideologiile noi pentru URSS, precum cel al democraţiei liberale, religioase sau naţionaliste au apărut sau reapărut. În momentul dezintegrării URSS-ului din 1991, cea mai mare parte a populaţiei privea cu speranţă viitorul, pentru ca în zilele noastre să privească cu tristeţe spre trecut, ca la o perioadă mai bună, mai fericită şi mai prosperă, mai sigură şi mai cinstită.
[modifică] Realităţile postsovietice
Cea mai bună caracterizare care se poate face culturii ruse postsovietice este eclectică. Deşi încă legată de moştenirea sovietică, pe care nu o respinge, Rusia a început să se identifice cu moştenire presovitică, dar şi să îmbrăţişeze, unii spun că în mod neselectiv, tendinţe occidentale.
Istoria naţională a devenit unul dintre cele mai discutate subiecte. Au fost luate în calcul nu numai reevaluarea atitudinilor faţă de trecut, dar şi cea a cronologiei istorice înseşi. Ţarul Nicolae al II-lea a devenit Sfântul Martir Nicolae, aproape jumate din populaţia Rusiei crede că trupul lui Lenin ar trebui îngropat, iar toponimia a început să se schimbe pentru a se ajunge la situaţia din timpurile ţariste.
Prezentul are cea mai mare influenţă asupra societăţii ruse. Schimbările rapide economice şi politice au transformat unele dintre cele mai respectate sau stabile profesiuni în unele dintre cele mai puţin dorite din punct de vedere material. Profesorii au lucrat câteodată luni de zile fără să fie plătiţi. Lucrătorii din cercetarea ştiinţifică trăiesc la limita sărăciei sau renunţă la munca lor, când institutele lor sunt închise. Membrii elitei culturale şi artistice au fost obligaţi să supravieţuiască în condiţiile reducerii drastice a sprijinului statului. Unii au renunţat la cariere, alţii au emigrat, iar câţiva s-au adaptat noilor realităţi.
Puterea şi influenţa Birericii Ortodoxă Ruse au crescut neîncetat, bisericile şi mânăstirile s-au redeschis, de cele mai multe ori prin strădaniile enoriaşilor. Au început să-şi facă simţită prezenţa diferite secte străine şi alte religii. Prozelitismul lor este încă privit cu scepticism sau duşmănie de stat, biserica ortodoxă, sau de majoritatea cetăţenilor.
Totuşi, după ce sărbătorile Paştelui şi Crăciunului au putut fi celebrate din nou liber, (după calendarul iulian), participarea la slujbele religioase a ruşilor a crescut în mod constant comparativ cu epoca sovietică, iar alte ceremonii, precum nunţile religioase sau botezurile au devenit lucruri obişnuite, ceea ce dovedeşte că majoritatea ruşilor a rămas în oarecare măsură credincioşi.
Tânăra generaţie a îmbrăţişat multe valori occidentale, în special muzica şi cultura pop. Aceasta şi numeoasele reclame au avut influenţe asupra limbii ruse, numeroase cuvinte sau expresii englezeşti fiind adoptate, uneori fără discernământ. Consumul de droguri, care fusese ţinut sub control de autorităţile sovietice, a ajuns la cote alarmate, cu consecinţe dezastroase. În conformitate cu datele oficiale, sunt mai mult de 3 milioane de dependenţi de droguri. Heroina este cel mai folosit drog. Îmbolnăvirile cu HIV au o tendinţă cescătoare necontrolată: de la 100 de cazuri în 1989, la aproximativ 1 milion în 2003.
Literatura a devenit în mod clar mult mai puţin intelectuală şi mai comercială. În acelaşi timp, poezia este în declin.
Spectacolele sportive au rămas o distracţie populară. Uriaşul succes al Olimpiadei de la Moscova şi victoriile naţionalei de hochhei au rămas doar în memoria celor mai în vârstă. Pe de altă parte, jucătorii ruşi de tenis au câştigat tot mai multe premii.
Atitudinea faţă de restul lumii s-a schimbat mult de-a lungul timpului. În 1991, ruşii aveau o poziţie favorabilă faţă de occident, atitudine care a fost repede diminuată de criza economică, de corupţie şi de privatizările îndoielnice. Mulţi ruşi consideră că europenii şi americanii îi privesc în continuare cu neîncredere sau cu ostilitate. Un sentiment al izolării politice ruse a fost accentuat de acţiuni directe, precum bombardamentele NATO din Serbia în timpul conflictului din Kosovo.
A apărut o fractură în societatea rusă. Numeroşi ruşi, în special cei în vârstă, au ajuns să creadă că perioada aşa-zisă "a stagnării" din timpul lui Brejnev a fost o "epocă de aur". Mai uşor de remarcat, dar mai puţin numeroşi, au rămas nostalgici stalinişti. Scrisori publicate în ziare şi uneori aticolele de fond indicau că, în 2003, într-un moment de relativă stabilitate, mulţi cetăţeni ruşi se simţeau imigranţi în propria ţară. Pe de altă parte, ruşii care au supravieţuit reformelor, sau care au prosperat îşi bat joc de nostalgici.
Pe ansamblu, dincolo de toate schimbările politice, ruşii sunt divizaţi între tendinţele culturale ale "occidentaliştilor", "slavofililor" sau "euroasiaticilor", deşi este încă prea devreme să se spună că ar fi vorba de nişte mişcări oficiale sau să se prezică care va fi tendinţă dominantă de mâine.
În zilele noastre, se pare că s-a ajuns la un echilibru după haosul primilor ani postsovietici şi rămâne de văzut pentru câtă vreme acest echilibru nu se va mai schimba.
[modifică] Note
- ^ Printre economiştii occidentali se mai dezbate încă problema dacă FMI, Banca Mondială şi Departamentul Trezoreriei Statelor Unite ar fi trebuit sau nu să sprijine reforma de tip "terapie de şoc" pentru Rusia şi dacă acestea pot fi făcute sau nu responsabile pentru slabele rezultate ale reformei economice în Rusia. Există voci care susţin că ar fi trebuit adoptată o reformă graduală pentru trecerea la capitalism şi că metodele care au dat bune rezultate în Polonia nu au fost potrivite pentru Rusia.[26]
- ^ Limita sărăciei a fost fixată în 1996 la 25$ pe lună. Diferenţele de estimare sunt datorate diferenţelor în metodologiei de calcul. Cifra mai mare a limitei sărăciei se bazează pe calcularea veniturilor familiale. Cifra mai mică se bazează pe calcularea consumurilor gospodăriei, de vreme ce familia are tendinţa să nu raporteze anumite venituri lunare.
- ^ Branko Milanovic, Income, Inequality, and Poverty During the Transformation from Planned to Market Economy (Washington DC: The World Bank, 1998), pag.186-90.
- ^ Sinuciderea lui Nicolai Krucina, (gestionarul fondurilor, bunurilor şi afacerilor Partidului Comunist), după eşecul tentativei de lovitură de stat din august 1991 din Uniunea Sovietică, a împiedicat aflarea a numeroase adevăruri despre dispariţia a numeroase proprietăţi ale PC al URSS.
- ^ Pekka Sutela, "Insider Privatization in Russia: Speculations on Systemic Changes," Europe-Asia Studies , 1994, pag 420-421.
[modifică] Consultaţi şi articolele:
- Politica Rusiei
- Economia Rusiei
[modifică] Legături externe
- Charles H. Fairbanks, Jr., "What Went Wrong in Russia?: The Feudalization of the State," Journal of Democracy (aprilie 1999), pag 47-53. O analiză a stadiului tranziţiei către democraţie în Rusia de Charles H. Fairbanks, Jr., un specialist de frunte în politica rusă, publicată în Journal of Democracy)
- Paul J. Saunders, "Why "Globalization" Didn't Rescue Russia" de Paul J. Saunders, specialist în relaţiile SUA-Rusia, membru al Council on Foreign Relations
- Up for Debate: Shock Therapy: Bolivia, Poland, Russia. Same Policies-Different Results
- Up for Debate: Privatization: Who Wins? Russia's Reform Compromise Interviuri cu Egor Gaidar, Grigori Iavlinski, Anatoli Ciubais, Joseph Stiglitz şi Jeffrey Sachs
- Nick Paton Walsh, The Guardian, 6 iulie 2005, "Meet the chief exec of Kremlin inc ..."
- Failed Expectations, Or What Is Behind the Marshall Plan for Post-Socialist Reconstruction de Tania Narojna