Kosovo
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate) |
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina". |
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în luna decembrie 2005. |
Kosovo (în albaneză: Kosovë / Kosova; în sârbă: Косово и Метохија / Kosovo i Metohija) este un teritoriu situat în sud-estul Europei. În prezent este un teritoriu disputat între populaţia majoritar albaneză a provinciei şi guvernul Serbiei.
Cuprins |
[modifică] Istorie
Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945. Pînâ atunci, ţinutul a aparţinut parţial sau în întregime altor state: Albania (în perioada ocupaţiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin, Bulgaria şi chiar Imperiul Roman.
[modifică] Istoria antică
Se cunosc foarte puţine informaţii despre Kosovo, de până în secolul al XI-lea după Hristos. Regiunea a fost populată în perioada preistorică, mai ales, în epocile bronzului şi fierului, cînd s-au găsit morminte în regiunea Metohia, însă nu şi în Kosovo. După invazia indo-europeană, Kosovo a fost populat de triburile ilirilor şi tracilor, cum ar fi dardanii si tribalii. Mai tîrziu, întregul teritoriu kosovar a devenit parte a Imperiului Roman, deşi nu se cunoaşte foarte clar, dacă a făcut parte din Moesia sau a fost împărţit între Moesia şi Dalmaţia (punct de vedere susţinut de unele evidenţe arheologice).
[modifică] Istoria medievală
[modifică] Marile migraţii
Potrivit majorităţii istoricilor, slavii (strămoşii sîrbilor) au venit în Balcani pe la sfîrşitul secolului al VI-lea, începutul sec. al VII-lea şi este posibil să fi migrat din nordul Caucazului, unde istoricul Ptolemeu i-a plasat în descrierile sale pe "Serboi" în secolul al II-lea. La început, slavii erau mult mai răspîndiţi în Balcani, faţă de zilele noastre, ajungînd chiar şi în Albania şi Grecia. Încă sînt răspîndite în ţările balcanice ne-slavone (mai ales în Albania) toponime derivate din rădăcini ale cuvintelor din limba veche a slavilor (Kamenica).
Originile albanezilor, însă nu sînt clare. Mulţi cred că aceştia descind din triburile ilirilor, locuitori străvechi ai Balcanilor de Vest în timpul stăpînirii romane, chiar dacă istoricii români ar fi sugerat ca albanezii ar fi putut descinde şi din traci, care au locuit în partea centrală şi de est a Balcanilor. Istoricii albanezi spun că, în jurul secolului al VI-lea, ilirii au fost forţaţi de triburile slave - predecesoarele sîrbilor de azi - să meargă spre sud, în locul care, în zilele noastre, este cunoscut drept Albania. Această teorie este contrazisă de alta - susţinută de cronicarii bizantini, care spun că sosirea albanezilor (alvanoi, cum apar ei în cronicile bizantine) din sudul Italiei, în Albania centrală (Durres) a avut loc în anul 1043, în calitate de mercenari în armata lui Maniakis. Unii istorici, inclusiv istoricii sîrbi, spun că albanezii sînt originari din Caucaz, adica din Albania Caucaziană, dar această teorie este foarte controversată. Lingviştii albanezi spun că vocabularul şi structura limbii albaneze indică o apropiere mai tîrzie de vestul Balcanilor[necesită citare] (locul unde se află şi regiunea Kosovo).
Regiunea Kosovo se intinde intre frajurii exteriori ai Imperiului Bizantin şi chiar pe făgaşul expansiunii slave. Între 850 şi 1014 aceasta a fost condusă de Bulgaria. După aceea, a fost reinstaurat controlul bizantin de către puternicul împărat Basil "Distrugătorul de bulgari". În acele timpuri nu era atestată existenţa Serbiei: un număr de mici regate slavone se întindeau la nordul şi vestul regiunii Kosovo, dintre care Raska (Rascia, Serbia centrală de astăzi) şi Dioclea (Muntenegru şi nordul Albaniei) erau cele mai puternice. În 1180, conducătorul sârb Stefan Nemanja a pus stăpânire pe Dioclea şi pe câteva părţi ale Kosovo. Urmaşul său (care se numea tot Stefan) a pus stăpânire şi pe restul regiunii Kosovo in 1216, creând un stat care astăzi este reprezentat de Serbia şi Muntenegru.
În timpul dinastiei Nemanja, multe biserici şi mănăstiri ortodoxe sârbe au fost construite pe teritoriul sârbesc, mai ales în Kosovo, care a devenit centrul economic, demografic, religios şi politic. Liderii Nemanjici au folosit drept capitale atât oraşul Prizren, dar şi Pristina. O serie de domenii erau dăruite mănăstirilor sârbeşti în Metohia (care includea şi părţi din Albania şi Muntenegru), datorită cărora Metohia mai este denumită şi "tărâmul monastic". Cea mai impunătoare biserică din Kosovo - Patriarhatul, din oraşul Pec, biserica din Gracanica şi mănăstirea de la Visoki Decani, langa Decani au fost înfiinţate în această perioadă. Kosovo a fost important din punct de vedere economic, pentru că Pristina, actuala capitală a regiunii a reprezentat un important centru economic, aflat pe drumurile ce duceau la porturile Mării Adriatice. De asemenea, industria minieră a fost foare dezvolatată în regiunea Novo Brdo şi Janjevo, unde se aflau comunităţi de emigranţi din Saxonia şi de negustori Ragusani.
[modifică] Regatul Sârbilor
În 1217, Regatul sârb a fost recunoscut. În 1219, a fost creată Biserica Ortodoxă Sârbă, cu Hvosno, Prizren şi Lipljan ca principalele episcopii din Kosovo. Până la sfârşitul secolului al XIII-lea, centrul Bisericii Sârbe s-a mutat de la Žiča la Peć.
În secolul al XIII-lea, Kosovo a devenit inima vieţii religioase şi politice a Serbiei, muntele Šar fiind centrul politic al regilor sârbi. Principala cetate era la Pauni. După 1291, tătarii au invadat întreg teritoriul, până la Peć. Regele sârb Stefan Milutin a reuşit să-i învingă. El a rificat templul Maicii Domnului de la Ljeviška în Prizren în jurul anului 1307, care a devenit sediul episcopiei Prizren, şi Gračanica în 1335, sediul Escopiei Lipljan.
[modifică] Imperiul şi despotatul sârb
Regatul sârb a fost transformat într-un imperiu în 1346. Stefan Dušan l-a primit pe received Ioan VI Cantacuzenus în 1342 la Castelul din Pauni pentru a discuta posibilitatea unui război anti-bizantin. În 1346, arhiepiscopia de la Peć a devenit Patriarhie.
După ce imperiul a decăzut puţin timp înainte de moartea lui Dušan în 1355, acesta a căzut în anarhie feudală în timpul domniei ţarului Stefan Uroš V. Kosovo a devenit domeniu al Casei Mrnjavčević, în timp ce prinţul Voislav Voinović îşi extindea teritoriul în Kosovo. Armatele lui Vukašin Mrnjavčević din Pristina şi ale aliaţilor lui l-au învins pe Voislav în 1369, oprindu-i acestuia avansul. După Batălia de la Marica de pe 26 Septembrie 1371, în care fraţii Mrnjavčević au murit, Đurađ I Balšić din Zeta a preluat controlul asupra Prizrenului şi Pećului în 1372. O parte din Kosovo a devenit fieful Casei de Lazarević.
Imperiul Otoman a invadat Kosovo şi s-a ciocnit cu coaliţia Prinţului Lazar pe 28 iunie 1389 lângă Pristina, la Gazi Mestan. Armata sârbă a fost asistată de diverşi aliaţi. A urmat Bătălia de la Kosovopolje, în care Prinţul Lazar a murit. Prinţul Lazar adunase 70.000 de oameni pe câmpul de luptă împotriva a 140.000 de otomani. Sultanul Murad a murit şi el în luptă, iar noul sultan Bayazid a trebuit să se retragă, în ciuda victoriei, pentru a-şi consolida puterea. Sultanul Otoman a fost înmormântat împreună cu unul din fiii săi la Gazi Mestan. Atât Lazar cât şi Miloš Obilić, cel care l-a ucis pe Murad, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Sârbă. Casa locală Branković a preluat rolul conducător în Kosovo, sub Vuk Branković, cu o cădere temporară în mâinile Despotatului Sârb în 1439. O altă mare bătălie a avut loc între trupele ungare susţinute de conducătorul albanez Gjergj Kastrioti Skanderbeg pe de o parte, şi forţele otomane susţinute de Casa Branković pe de altă parte în 1448. Trupele lui Skanderbeg, care urmau să vină în ajutorul lui Iancu de Hunedoara au fost oprite de armatele lui Branković, care era vasal al turcilor. Voievodul Transilvaniei şi regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara a pierdut bătălia, după o luptă de 2 zile, dar a reuşit să oprească înaintarea otomanilor spre nord. Kosovo a devenit vasal al Imperiului Otoman, până la incorporarea sa directă în imperiu, odată cu căderea finală a Serbiei în 1459.
[modifică] Dominaţia otomană
Imperiul Otoman a adus islamizarea, mai ales în oraşe, şi mai târziu a creat Vilayetul Kosovo, ca una din entităţile teritoriale otomane. Aceasta a adus masive schimbări, întrucât populaţia sârbă a pierdut majoritatea în favoarea turcilor şi albanezilor. Multe biserici creştine au fost dărâmate sau transformate în moschei. Deşi Biserica Ortodoxă Sârbă a fost desfiinţată în 1532, un sârb islamizat din Bosnia, vizirul Mehmed-paşa a restaurat Patriarhia din Peć în 1557.
Kosovo a fost preluat de trupe austriece în tpul războiului austro-turc din 1683–1699 cu ajutorul a 5.000 de albanezi conduşi de arhiepiscopul catolic Pjetër Bogdani. Acesta a murit de ciumă în timpul războiului, iar mormântul său a fost ulterior redeschis, iar rămăşţele lui împrăştiate şi date la câini de otomani drept răzbunare pentru rolul avut de acesta în rebeliune. În 1690, patriarhul sârb din Peć [[Arsenije III Čarnojević] a emigrat din Kosovo împreună cu 37.000 de familii după reocuparea teritoriului de către otomani. Majoritatea celor care l-au urmat erau sârbi, dar şi membri ai altor grupuri etice. Până la sfârşitul secolului XIX, albanezii au devenit principalul grup etnic în Kosovo.
În 1766, Imperiul Otoman a desfiinţat patriarhia de la Peć.
