Istoria Poloniei (1939-1945)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Poloniei
Până în 966 966–1385 1385–1569 1569–1795 1795–1918 1918–1939 1939–1945 1945–1989 1989-până azi
Alte subiecte
Cultura Demografia (Evreii) Economia Politica (Monarhii şi Preşedinţii) Armata (Războaiele) Modificările teritoriale (Al doilea război mondial)

Istoria Poloniei din 1939 până în 1945 acoperă perioada care începe cu invadarea Poloniei de către forţele germane şi se încheie cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Pe 1 septembrie 1939, fără o declaraţie de război oficială, Germania a declanşat invadarea Poloniei. Pretextul nazist a fost presupusele "provocări" ale trupelor poloneze de-a lungul graniţelor comune şi disputele polono-germane cu privire la statutul oraşului Danzig şi dreptul de liberă circulaţie între Prusia Răsăriteană şi restul Germaniei, prin aşa-numitul coridor polonez. În conformitate cu prevederile pactului Molotov-Ribbentrop, Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică (care s-a implicat în conflictul polono-german pe 17 septembrie) au trecut la împărţirera Poloniei.

Cuprins 1 Invaziile germană şi sovietică 2 Ocuparea şi dezmembrarea Poloniei 3 Guvernele poloneze în exil 4 Mişcarea de rezistenţă din Polonia 5 Sfârşitul războiului: Yalta şi sovieticii 6 Note şi bibliografie 7 Alte lecturi 8 Resurse internet

[modifică] Invaziile germană şi sovietică

Forţele armate poloneze a rezistat atacului german, dar poziţia lor strategică era disperată, de timp ce Polonia era înconjurată de Germania, de Cehoslovacia ocupată de germani şi de statul marionetă] Slovacia. Germania a utilizat în Polonia tactica Vernichtungsgedanke, care mai târziu a evoluat în cea a Blitzkriegului ("a războiului fulger"): înaintarea rapidă a diviziilor de Panzer (blindate), bombardarea concentrărilor de trupe şi a oraşelor lipsite de apărare. Armata terestră şi aviaţia militară poloneze aveau puţin echipament modern pentru a face faţă cu succes atacurilor foarte violente ale germanilor.

Forţele germane au fost superioare din punct de vedere numeric şi tehnologic celor poloneze. Germanii au trimis pe frontul polonez aproximativ 85% din forţele lor armate. Pe front au fost deplasaţi între 1,6 şi 1,8 milioane de soldaţi, 250.000 de camioane şi alte vehicule, 67.000 de piese de artilerie, 4.000 de tancuri şi o divizie de cavalerie. Avioanele Luftwaffe erau detaşate din cadrul Legiunii Condor, formaţie de elită, ai cărui militari câştigaseră experienţă în timpul războiului civil spaniol (1936 – 1939). Forţele aeriene germane erau reprezentate de 1.180 avioane de vânătoare (în special Messerschmitt Bf 109), 290 bombardiere în picaj Ju 87 Stuka, 290 bombardiere convenţionale ( He 111) şi 240 avioane ale marinei militare. Marina germană a folosit vechiul cuirasat Schleswig-Holstein pentru bombardarea Westerplatte, o secţiune a Danzigului, care era în stăpânirea Poloniei, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles din 1919.

Forţele poloneze au fost reprezentate de aproximativ 800.000 de soldaţi, inclusiv 11 brigăzi de cavalerie, două brigăzi motorizate, 30.000 de piese de artilerie şi 120 de tancuri. Forţele aeriene poloneze au avut aproximativ 400 de avionae, dintre care 160 avioane de vânătoare PZL P.11c, 31 PZL P.7a şi 20 P.11a, 120 de avioane de bombardament-recunoaştere PZL P.23 şi 45 bombardiere medii PZL P.37. Marina militară era formată din patru distrugătoare, un torpilor, un puitor de mine, şase dragoare de mine şi cinci submarine.

Regatul Unit şi Franţa au declarat război Germaniei, dar nu au întreprins nicio operaţiune importantă de ajutorare a polonezilor. În conformitate cu acordul militar franco-polonez din 19 mai 1939, Franţa ar fi trebuit să atace Germania dacă Polonia era atacată. În vreme ce Wehrmachtul era implicat în luptele de pe frontul polonez, armata franceză se bucura de o superioritate zdrobitoare la graniţa cu Germania, dar aliaţii polonezilor nu s-au grăbit să atace. Nouă divizii franceze, (din cele 102 care erau deja gata de luptă), au atacat în teritoriul german în Saarland, au avansat cam 8 kilometri şi au acupat 20 de sate abandonate, fără să întâmpine o rezistenţă notabilă. Ofensiva Saar nu a obligat Marele Stat Major german să mute soldaţi de pe frontul polonez pe graniţa de vest. În acelaşi timp, Royal Air Force a paraşutat fluturaşi de propagandă asupra oraşelor germane. Pe 4 octombrie, forţele franceze s-au retras pe aliniamentele originale.

În acelaşi timp, Uniunea Sovietică se pregătise la rândul ei să atace Polonia, în conformitate cu prevederile Pactului Moltov-Ribbentrop, semnat de reprezentanţii sovietic şi nazist în august 1939.

În condiţiile în care Franţa şi Anglia nu doreau, sau nu erau în stare să-şi respecte angajamentele militare faţă de aliatul polonez, Uniunea Sovietică, având propriile motive să se teamă de expansionismul german, făcuse mai multe oferte de alianţă antigermană Poloniei, aşa cum făcuse şi Cehoslovaciei mai înainte. În concepţia liderilor sovietici, asemenea alianţe ar fi avut un efect de intimidare şi de domolire a planurilor expansioniste ale lui Hitler, dată fiind puterea militară sovietică. Polonezii se temeau de comunismul lui Stalin cel puţin tot atât de mult cât se temeau de nazismul lui Hitler şi, de-a lungul întregului an 1939, ei au refuzat să facă orice fel de aranjament care ar fi permis trupelor sovietice să staţioneze în Polonia. Dilema, aşa cum o percepeau polonezii, a fost cel mai bine ilustrată de spusele celebre ale mareşalului Edward Rydz-Śmigły, comandantul suprem al forţelor armate poloneze: "Cu germanii ne aşteaptă pericolul să ne pierdem libertatea. Cu ruşii ne putem pierde sufletul". Liderii de la Moscova au ales mai apoi să semneze un tratat de neagresiune cu germanii (Pactul Molotov-Ribbentrop), anulând astfel orice şansă de ajutor sovietic pentru Polonia.

Guvernul polonez a considerat că germanii se vor implica doar într-un război limitat, care să le permită cucerirea teritoriilor pe care le pretindeau, după care să ceară Franeţei şi Angliei încetarea ostilităţilor. Pentru a apăra aceste teritorii, Marele Stat Major polonez a încercat să contrabalanseze slăbiciunea strategică a forţelor sale prin masarea efectivelor de-a lungul frontierelor apusene, pentru apărarea celor mai importante zone industriale şi a celor mai bine populate regiuni ale ţării, în special ariile înconjurătoare ale oraşelor Poznań şi Łódź. În momentul în care s-a hotărât efectuarea retragerii strategice pe linia râului Vistula, era deja prea târziu. Pe 14 septembrie, Varşovia era încercuită.

În conformitate cu protocolul secret anexat la pactul de neagresiune, Germania a cerut Uniunii Sovietice pe 3 septembrie ^[1] să declanşeze atacul împotriva statului polonez. Uniunea Sovietică a asigurat Germania că Armata Roşie va intra în Polonia în scurtă vreme sub pretextul ajutorării ucrainienilor şi bieloruşilor ameninţaţi de agresiunea germană.^[2][3]

Pe 17 septembrie, Armata Roşie a început să ocupe teritoriile poloneze pe care Molotov le negociase cu Ribbentrop. Invazia era justificată şi de dorinţa sovieticilor de a-şi asigura o zonă tampon, care să-i apere de o viitoare agresiune germană.^[4] Înaintarea Armatei Roşii era coordoanată atent cu mişcările forţelor germane ^[5] şi a avut parte de o rezistenţă nesemnificativă din partea forţelor poloneze, care primiseră ordine de la Sikorski să evite confruntările cu sovieticii. ^[6]

Guvernul polonez şi comandamentul militar suprem s-au retras spre sud-est, spre capul de pod românesc, şi în cele din urmă au traversat graniţa în România neutră. Nu a existat nicio capitulare oficială, iar rezistenţa armată a continuat în mai multe locuri. Varşovia a fost bombardată sălbatic pe 27 septembrie, unele unităţi militare continând lupta până în octombrie. În cele mai multe zone muntoase ale ţării, subunităţi ale armatei au început lupta clandestină de rezistenţă aproape imediat. Armata polonez a pierdut cam 65.000 de infanterişti, 400 aviatori şi 110 marinari. Pierdrile germanilor au fost de aproximativ 16.000 de soldaţi, 365 aviatori şi 126 marinari. Luftwaffe a fost dezorganizată. Piloţii de vânătoare polonezi au pretins că au doborât 126 de avioane germane. 90 de avioane au fost doborâte de focul artileriei antiaeriene, şi au mai rămân 70 de avioane despre care nu se ştie cine le-a doborât. 300 de alte avioane germane au fost atât de grav avariate, încât nu au mai putut fi reparate. Forţele aeriene poloneze au pierdut 327 avioane, din care 67 au fost doborâte de artileria antiaeriană.

[modifică] Ocuparea şi dezmembrarea Poloniei

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele [[]] şi [[]]vedeţi articolele Teritoriile poloneze anexate de Germania Nazistă, Teritoriile poloneze anexate de Uniunea Sovietică şi Tratamentul aplicat de ocupanţi cetăţenilor polonezivedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Pentru detalii, vedeţi articolul [[]]vedeţi articolele Crimele de război naziste împotriva polonezilor şi Holocaustul în Poloniavedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În conformitate cu prevedrile a două decrete date de Hitler pe 8 şi 12 octombrie, o mare parte a vestului Poloniei a fost anexat de Germania. Printre acestea se aflau zonele pierdute de Germania la încheirea primului război mondial prin semnarea Tratatului de la Versailles (Coridorul polonez, Prusia de Vest şi Silezia Superioară), dar şi teritorii care nu au făcut niciodată parte din statul german, printre ele şi zona oraşului Łódź.

Germanii au împărţit Polonia ocupat în următoarele unităţi administrative:

• Reichsgau Wartheland (iniţial Reichsgau Posen), care includea întregul voievodat Poznań, cea mai mare parte a voievodatului Łódź, cinci districte ale voievodatului Pomerania şi un district din voievodatul Varşovia;
• Restul voievodatului Pomerania a fost încorporat în Reichsgau Danzig-Westpreussen (iniţial Reichsgau Westpreussen);
• Regiunea Ciechanow (Regierungsbezirk Zichenau), formată din cinci districte nordice ale voievodatului Vaarşovia (Płock, Płońsk, Sierpc, Ciechanow şi Mława), a devenit parte a Prusiei Răsăritene;
• Regiunea Katowice (Regierungsbezirk Kattowitz) sau neoficial Ost-Oberschlesien (Silezia Superioară Răsăriteană), care includea districtele Sosnowiec, Będzin, Chrzanów şi Zawiercie şi părţi ale districtelor Olkusz şi Żywiec.

Suprafaţa acestor teritorii anexate era de 94.000 km<>sup>2, cu o populaţie de aproximativ 10 milioane de locuitori, marea majoritate etnici polonezi.

În conformitate cu termenii Pactului Ribbentrop-Molotov, renegociaţi prin înţelegera din 28 septembrie, Uniunea Sovietică a anexat teritoriile poloneze de la est de râurile Pisa, Narew, Bug şi San, cu excepţia zonei din jurul oraşului Wilno (Vilnius), care a fost cedată Lituaniei şi a regiunii Suwałki, care a fost anexată de Germania. Aceste teritorii erau populate de ucrainieni şi belaruşi, (care reprezentau majoritatea în zonele rurale), şi de polonezi, (majoritari în oraşe), şi de evrei.

(Pentru compoziţia etnică a regiunii, vedeţi şi: Linia Curzon).

Suprafaţa totală, (inclusiv zona cedată Lituaniei) era de 201.000 km², cu o populaţie de 13,5 milioane de locuitori. O fâşie îngustă, care a fost parte a Ungariei înainte de 1914, a fost dată Slovaciei.

După declanşarea Operaţiunii Barbarossa din iunie 1941, teritoriile poloneze care fuseseră ocupate de URSS, au fost ocupate de Germania şi au fost organizate după cum urmează:

• Bezirk Bialystok (regiunea Białystok), care includea districtele Białystok, Bielsk Podlaski, Grajewo, Łomża, Sokółka, Volkovysk şi Grodno) a fost "ataşată", dar nu şi încorporată în Prusia Răsăriteană;
• Bezirke Litauen und Weißrussland – Bielorusia poloneză (Belarusul occidental din zilele noastre), inclusiv provincia Vilna (zona oraşului Vilnius) a fost încorporat în Reichskommissariat Ostland);
• Bezirk Wolhynien-Podolien – provincia poloneză Volhynia, a fost încorporată în Reichskommissariat Ukraine şi
• Galiţia răsăriteană a fost încorporată în Guvernământul General şi a devenit al cincelea său district.

Viitorul Poloniei şi al polonezilor a fost decis în Generalplan Ost. Restul teritoriului neîncorporat în Germania a fost plasat ca teritoriu sub administraţia germană cu numele de Generalgouvernement für die besetzten polnischen Gebiete, cu capitala la Kraków. Guvernământul General a fost împărţit în patru districte: Varşovia, Lublin, Radom şi Kraków (Cracovia). : (Pentru mai multe amănunte, vedeţi şi: Guvernământul General.)

Avocatul german Hans Frank, nazist de frunte, a fost numit guvernator general al teritoriilor ocupate, pe 26 octombrie 1939. Frank a supravegheat izolarea evreilor în ghetouri în marile oraşe, în primul rând în Varşovia, şi a controlat folosirea civililor polonezi pentru muncă forţată şi obligatorie în zonele industriale germane.

Populaţia iniţială a Guvernământului General a fost de cam 12 milioane (la un teritoriu de 94.000 km²), dar a crescut cu cei aproximativ 860.000 de polonezi şi evrei expulzaţi din zonele anexate de Germania, "recolonizaţi" în Guvernământul General. Această mutare de populaţie a fost parte a campaniei de exterminare a intelectualităţii poloneze şi a altor elemente considerate priculoase pentru statul german (Operaţiunea Tannenberg). Din 1941, bolile şi foametea au început să macine populaţia poloneză. Numeroşi polonezi (aproximativ 1 milion) au fost depotaţi în Germania, în lagăre de muncă, mulţi dintre ei pierind de boli, malnutriţie sau epuizare.

Aproape o cincime dintre cetăţenii polonezi şi-au pierdut viaţa în război[1].

[modifică] Guvernele poloneze în exil

Guvernul polonez s-a reconstituit în Paris. Władysław Raczkiewicz a fost ales preşedinte, iar generalul Władysław Sikorski a fost numit prim-ministru şi comandant suprem al armatei. Cea mai mare parte a flotei militare poloneze ajunsese în siguranţa în Anglia, iar mii de polonezi au scăpat prin România, sau peste Marea Baltică şi au continuat lupta. Numeroşi polonezi au luat parte la luptele din Franţa, din Anglia sau în alte operaţiuni, altele decât cele ale armatei britanice.

Guvernul în exil, cu sediul în Paris şi mai târziu în Londra, a fost recunoscut de toate guvernele aliate. După ce Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, guvernul polonez în exil a stabillit relaţii diplomatice cu URSS-ul, în ciuda rolului lui Stalin în dezmembrarea Poloniei. Sute de mii de soldaţi polonezi, care erau prizonieri în Uniunea Sovietică, deportaţi polonezi şi civili aflaţi în lagărele de muncă din Siberia, au fost eliberaţi şi au putut să se alăture conaţionalilor lor care formau o nouă armată în Siria aflată sub mandat francez. (Printre ei s-a numărat viitorul prim-ministru al statului Israel, Menachem Begin). Ei au format baza armatei poloneze conduse de generalul Władysław Anders.

În aprilie 1943, germanii au anunţat că au descoperit în pădurea Katyn gropile comune în care au fost îngropaţi 4.300 de ofiţeri polonezi, care fuseseră luaţi prizonieri în 1939 de Armata Roşie, după care au fost ucişi de sovietici. Germanii au invitat Crucea Roşie Internaţională să viziteze locaţia. A fost confirmat faptul că gropile comune conţineau trupurile unor ofiţeri polonezi şi că aceştia fuseseră ucişi cu arme de producţie sovietice. Guvernul sovietic a afirmat că germanii au înscenat totul cu scopul de a produce disensiuni între aliaţi. Guvernele aliate au acceptat declaraţiile sovietice din motive diplomatice, dar guvernul polonez în exil a refuzat să accepte explicaţiile oficiale.

Stalin a luat decizia de a îngheţa relaţiile cu guvernul polonez din Londra şi a hotărât să sprijine comuniştii polonezi aflaţi în Uniunea Sovietică pentru a forma un guvern alternativă şi o armată. În iuluie 1949, această armată, condusă de generalul Zygmunt Berling, avea 40.000 de membri. Printr-o conincidenţă nefericită, Sikorski, considerat de mulţi cel mai talentat politician al exilului polonez, a murit într-un accident de avion lângă Gibraltar. S-au făcut numeroase supoziţii cu privire la acest accident, care ar fi fost de fapt un atentat pus la cale de Stalin, de aliaţii deranjaţi de insistenţa cu care generalul polonez se opunea cedării pretenţiilor sovietice, sau chiar de anumite cercuri poloneze din exil. Lui Sikorski i-a urmat în fruntea guvernului din exil Stanisław Mikołajczyk.

În 1943 şi 1944, conducătorii aliaţilor, în mod special Winston Churchill, au încercat să aducă la masa tratativelor pe Stalin şi pe liderii polonezilor din exil. Aceste eforturi au eşuat din mai multe motive. Poate cel mai important motiv era masacrul de la Katyn şi soarta polonezilor dispăruţi în Uniunea Sovietică, în închisori şi lagărele de muncă ale Gulagului. Un alt motiv era chestiunea graniţelor Poloniei postbelice. Stalin insista ca teritoriile anexate în 1939 să rămână în mâinile sovieticilor, iar polonezii să fie compensaţi cu teritorii cedate de Germania. Polonezii din occident conduşi de Mikołajczyk, au refuzat această propunere, chiar şi în condiţiile în care Churchill ameninţa cu rupera relaţiilor politice cu guvernul polonez în exil. Un al treilea motiv a fost insistenţa cu care Mikołajczyk cerea ca Stalin să se angajeze să nu impună un guvern comunist în Polonia postbelică. Problema fundamentală era aceea că liderii polonezi din exil doreau să păstreze independenţa ţării lor, în timp ce Stalin era hotărât să controleze total viitoarea Polonie. Polonezii au ajuns la concluzia că Statele Unite şi Regatul Unit îl sprijină pe Stalin, nu pe ei, în rezolvarea celor trei chestiuni enumerate mai sus.

În 1944, guvernul polonez din exil considera că se află pe o poziţie extrem de puternică, de vreme ce armata poloneză din occident contribuia din plin la succesul operaţiunilor aliate. În mai, Corpul de armată de sub comanda generalului Władysław Anders s-a distins în luptele pentru cucerirea mânăstirii-fortăreaţă de la Monte Cassino, deschizând drumul către Roma. În august, Divizia I blindată poloneză a avut o contribuţie hotărâtoare la obţinerea victoriei în bătălia de la Falaise, iar, în septembrie, Brigada poloneză de paraşutişti comandată de generalul Stanisław Sosabowski a luptat cu dârzenie în bătălia de la Arnhem. În acelaşi timp însă, Armata Roşie intra în Polonia, sovieticii înăsprindu-şi poziţia faţă de guvernul polonez în exil la Londra, Stalin pretinzând acum nu numai recunoaşterea liniei Curzon ca viitoare frontieră, dar cerând şi demisia din guvernul lui Mikołajczyk a tuturor persoanelor ostile Uniunii Sovietice, inclusiv a preşedintelui Władysław Raczkiewicz.^[7]

[modifică] Mişcarea de rezistenţă din Polonia

Rezistenţa poloneză faţa de ocupaţia germană a început aproape imediat după declanşarea ivaziei, deşi relieful ţării oferea puţine posibilităţi pentru ducerea cu succes a luptelor de guerilă. Armia Krajowa (Armata Teritorială), loială guvernului polonez în exil la Londra, constituită în braţul înarmat al Statului Secret Polonez, a fost formată dintr-un număr de grupuri mai mici în 1942. Din 1943, Armia Krajowa a intrat în competiţie cu Armia Ludowa (Armata Populară) sprijinită de URSS şi controlată de Partidul Muncitoresc Polonez (Polska Partia Robotnicza). În 1944, Armia Krajowa număra aproximativ 380.000 de oameni, e adevărat, slab înarmaţi. Armia Ludowa număra mult mai puţini membri, dar mult mai bine echipaţi. Au existat şi alte organizaţii ale rezistenţei poloneze, precum oamenii pădurii (Leśni), responsabile pentru uciderea a aproximativ 150.000 de germani în timpul ocupaţiei naziste.

Între august 1943 şi martie 1944, Statul Secret Polonez a conceput planul politic pe termen lung, gândit parţial să combată propunerile atrăgătoare ale comuniştilor. Astfel, era promisă o reformă agrară cuprinzătoare, naţionalizarea bazei industriale a ţării, obţinerea de compensaţii teritoriale din partea Germaniei, dar şi restabilirea graniţelor estice interbelice. Principala diferenţă dintre programele politice al Statului Secret Polonez pe de-o parte, şi al comuniştilor pe de alta, nu era caracterul reformelor economice şi sociale propuse, ci atitudinea faţă de suveranitatea naţională, faţa de chestiunea redesenării frontierei de est şi faţă de relaţia cu Uniunea Sovietică. ^[7]

În aprilie 1943, germanii au declanşat operaţiunea de deportarea a evreilor care mai rămăseseră în gheotoul din Varşovia, provocând o răscoală a evreilor, care a ţinut din 19 aprilie până pe 6 mai, aceasta fiind una dintre primele revolte armate din Polonia ocupată. Unele subunităţi ale Armatei Teritoriale au încercat să-i ajute pe răsculaţii din ghetou, dar, în principal, evreii au fost lăsaţi să lupte singuri.

În timpul anului 1943, Armata Teritorială şi-a pregătit forţele în vedera declanşării insurecţiei naţionale. Planul de insurecţie a fost codificat Operaţiunea Furtuna şi a început să fie pus în practică la sfârşitul anului 1943. Cele mai cunoscute acţiuni au fost Operaţiunea Ostra Brama şi Insurecţia din Varşovia. În august 1944, în timp ce Armata Roşie se apropia de Varşovia, guvernul în exil a cerut Armatei Teritoriale să declanşeze insurecţia în oraş, astfel încât să elibereze oraşul şi să prevină preluarea puterii de către comunişti. Armata Teritorială, aflată sub conducerea lui Tadeusz Bór-Komorowski, a declanşat Insurecţia din Varşovia. Forţele sovietice se aflau la mai puţin de 20 de kilometri depărtare, dar primise ordine din partea Marelu Stat Major sovietic să nu sprijine lupta polonezilor. Stalin a descris insurecţia ca pe o "aventură criminală". Polonezii au apelat la aliaţii occidentali pentru a ajutora luptătorii din capitală. Royal Air Force, iar mai târziu escadrilele poloneze din Italia, au paraşutat arme, dar, la fel ca în 1939, era imposibil pentru aliaţii occidentali să-i ajute pe polonezi fără acordul şi cooperarea sovieticilor.

Luptele din Varşovia au fost extrem de crâncene, polonezii luptând pentru fiecare stradă. Armata Teritorială avea în capitală înte 12.000 şi 20.000 de soldaţi, cei mai mulţi înarmaţi cu arme uşoare de infanterie, care au luptat împotriva armateri regulate germane şi a trupelor SS. Bór-Komorowski a sperat că oamenii săi pot prelua controlul asupra Varşoviei şi pot să apere capitala până la reîntoarcerea guvernului în exil la Londra. După 63 de zile de lupte foarte sângeroase, oraşul a fost transformat în ruine, iar represaliile germane au fost cumplite.

După capitularea lui Bór-Komorowski, luptătorii Armatei Teritoriale au fost trataţi de germani ca prizonieri de război, dar polupaţia civilă a suportat represalii nemiloase. Pierderile totale ale polonezilor au fost estimatea la 150.000 -300.000 de morţi, 900.000 de civili trimişi în lagărele de concentrare germane de la Ravensbrück, Auschwitz, Mauthausen şi altele. Varşovia a fost distrusă aproape în întregime după ce bombardierele germane au demolat sistematic oraşul. Insurecţia din Varşovia a permis germanilor să distrugă o bună parte a Armatei Teritoriale, spre marea sadisfacţie a lui Stalin, care a putut să-şi impună guvernul comunist în Polonia postbelică fără să se teamă de o opoziţie armată.

[modifică] Sfârşitul războiului: Yalta şi sovieticii

În timp ce sovieticii înaintau prin Polonia la sfârşitul anului 1944, administraţia germană s-a prăbuşit. Comitetul Polonez de Eliberare Naţională (Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego) în frunte cu Bolesław Bierut, având susţinerea comuniştilor, a fost instalat de sovietici la Lublin, primul oraş polonez important eliberat de sub ocupaţia nazistă, şi a început să preia treptat administraţia ţării, odată cu retragerea germanilor. Guvernul în exil de la Londra nu putea miza decât pe Armata Teritorială. De aceea, guvernul în exil a stabilit că dacă Armata Teritorială trebuie să colaboreze cu Armata Roşie la nivel tactic, în schimb, autorităţile clandestine ale Statului Secret Polonez trebuiau să preia puterea în zonele controlate de Aliaţi (vedeţi Operaţiunea Furtuna) pentru a preveni posibilitatea ca sovieticii să preia controlul asupra întregii ţări. Eşecul Insurecţiei din Varşovia a marcat prăbuşirii oricărei şanse a Poloniei de evitare a instaurării puterii comuniste, în special datorită lipsei de interes a Aliaţilor faţă de un eventual conflict cu sovieticii. Sovieticii au trecut la arestarea, deportarea sau executarea membrilor Armatei Teritoriale, în ciuda participării lor la mişcarea de rezistenţă antigermană.[2], [3]. Până prin 1946, membrii mişcărilor clandestine antigermane au continuat să lupte cu sovieticii, consideraţi cu nimic mai buni decât ocupanţii nazişti. Unele elemente ale mişcărilor de dreapta, care se mai opuneau comuniştilor, au mai rezistat până în 1956.[4].

La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Stalin a putut să prezinte Aliaţilor occidentali, Franklin D. Roosevelt şi Winston Churchill, situaţia din Polonia ca pe un fapt împlinit. Armata Roşie stăpânea practic ţara, iar comuniştii polonezi controlau adminstraţia. Uniunea Sovietică era în plin proces de încorporare a zonei răsăritene a Poloniei (Kresy), pe care o invadase şi anexase în 1939. Faţă de situaţia din 1939, sovieticii au făcut câteva concesii teritoriale polonezilor, în principal prin cedarea oraşului Białystok. În compensaţie, URSS-ul oferea Poloniei toate teritoriile germane din Pomerania, Silezia şi Brandenburg de la est de Linia Oder-Neisse, plus jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene, (care aveau să devină cunoscute ca Teritoriile redobândite). Stalin era hotărât să facă în aşa fel ca noul guvern comunist să fie unul de factură comunistă şi prin acesta să controleze ţara. El a înăsprit tonul în relatiile cu guvernul în exil la Londra, dar, pentru a păstra bunele relaţii cu Roosevelt şi Churchill, a fost de acord la Yalta ca la Varşovia să se formeze un guvern de coaliţie. Premierul guvernului polonez în exil, Stanisław Mikołajczyk, a demisionat şi, împreună cu alţi câţiva lideri ai exilului, s-au întors în ţară, la Lublin, unde guvernul provizoriu controlat de comunişti îşi stabilise sediul temporar. Acest guvern era condus de socialistul Edward Osóbka-Morawski, dar comuniştii ocupau posturile cheie ai cabinetului. Acest guvern a fost recunoscut de Aliaţi în iulie 1945. Stalin a acceptat ca Polonia să primească 10 miliarde de dolari SUA ca despăgubiri de război din partea Germaniei.

În aprilie 1945, guvernul provizoriu a semnat un pact mutual cu Uniunea Sovietică. Noul Guvern de unitate naţională polonez a fost constituit pe 28 iunie 1945, cu Mikołajczyk în funcţia de vice-prim-ministru. Principalii rivali ai comuniştilor erau Partidul Ţărănesc Polonez (Polskie Stronnictwo Ludowe) şi veteranii Armatei Teritoriale, care luptaseră în ţară sau cei ai Forţelor armate poloneze care luptaseră în străinătate. În acelaşi timp, partidele prosovietice deţineau controlul asupra armatei şi poliţiei, înclinând balanţa puterii în favoarea lor, şi în plus se bucurau de sprijinul Armatei Roşii. Oponenţii politici potenţiali ai comuniştilor au devenit victime ale campaniilor de teroare sovietică, mulţi dintre ei fiind arestaţi abuziv, deportaţi, executaţi sau torturaţi.[5]

Aliatii occidentali, (în mod special preşedintele Roosevelt) au fost criticaţi, atât de polonezi, cât şi de istorici şi politicieni din occident, pentru ceea ce a fost perceput în Polonia (dar şi în alte ţări din Europa Răsăriteană şi Centrală) ca o trădare a vesticilor şi abandonarea fostului aliat în braţele lui Stalin. Privind reptrospectiv, nu este nicio îndoială că Roosevelt a fost prost consiliat şi a fost un naiv când a acceptat promisiunile lui Stalin făcute la Yalta. Trebuie acceptat că posibilităţile aliaţilor occidentali de a influenţa hotărârile lui Stalin erau reduse, de timp ce URSS-ul controla efectiv regiunea, iar singura posiblitate de a schimba starea de fapt era aceea de a declanşa un război la scară largă împotriva sovieticilor. O asemenea posibilitate părea exclusă, nu doar de opinia publică, care fusese supusă în toată perioada războiului unei intense propagande în favoarea prieteniei cu aliatul sovietic şi care aşteptase plină de speranţă încheierea războiului şi ar fi acceptat cu greu declanşarea unei noi conflagraţii, dar şi de o bună parte a clasei politice occidentale, mult mai interesată de refacerea economiilor apusene secătuite de război, decât de soarte ţărilor est-europene.

Mikołajczyk şi colegii săi din guvernul polonez în exil au insistat pentru menţinerea neschimbată a graniţelor poloneze interblelice, sau măcar pentru schimbări teritoriale limitate, aceasta fiind o poziţie imposibil de apărat în practică, deoarece sovieticii controlau teritoriul în chestiune, zona fiind deja promisă lui Stalin de Churchill şi Roosevelt încă din 1943. Refuzul guvernului în exil de a accepta noua graniţă răsăriteană i-a iritat pe aliaţi, în mod special pe Churchill, care a devenit mult mai puţin dornic să se opună propunerilor lui Stalin cu privire la compozitia noului guvern postbelic al Poloniei. Până în cele din urmă, exilul a pierdut pe ambele fronturi: Stalin a anexat teritoriile răsăritene şi, în plus, a controlat total noul guvern de la Varşovia. Deşi din rândul comuniştilor polonezi prosovietici a veni propunerea ca Polonia să fie admisă în Uniunea Sovietică ca una dintre republicile unionale, (o propunere a aparţinut lui Wanda Wasilewska[6]), tara a rămas un stat independent, dar plasat în blocul răsăritean, membru al CAER-ului şi Pactului de la Varşovia, adoptând modelul politic, social şi economic socialist sovietic

Hans Frank a fost capturat de trupele americane în mai 1945 şi a fost unul dintre acuzaţii din cadrul Procesului de la Nüremberg. În timpul desfăşurării procesului, Frank s-a convertit la catolicism. El a predat procurorilor 40 de volume ale jurmalului propriu, multe dintre dovezile împotriva sa fiind luate chiar dintre însemnările proprii. A fost găsit vinovat de crime de război şi crime împotriva umanităţii, iar pe 1 octombrie 1946 a fost executat prin spânzurare.

În 1945, graniţele Poloniei au fost în sfârşit redesenate în mod oficial, în conformitate cu deciziile luate la Conferinţa de la Teheran din 1943. Teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în 1939 (mai puţin regiunea Białystok) au fost definitiv anexate, iar locuitorii de etnie poloneză au fost în cea mai mare parte expulzaţi. În zilele noastre, aceste teritorii fac parte din Belarus, Ucraina şi Lituania. În schimb, Polonia a primit teritorii din componenţa Germaniei interbelice, aşa numitele teritorii redobândite: Pomerania, Silezia şi Brandenburg de la est de Linia Oder-Neisse, plus jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene. Din aceste teritorii au fost expulzate mai multe milioane de germani, locul lor fiind luat de polonezii expulzaţi la rândul lor din Kresy.

În conformitate cu înţelegerile de la Yalta, milioane de "cetăţeni sovietici" urmau să fie repatriaţi împotriva dorinţei lor de către autorităţile aliate în URSS. Profitând de această hotărâre, guvernul polonez, dornic să rezolve odată pentru totdeauna problemele minorităţilor belorusă şi ucrainiană, a retras în 1947 cetăţenia mai multor membri ai acestelor etnii şi a colaborat activ la expulzarea lor din regiunile sud-estice ale ţării în Uniunea Sovietică (Operaţiunea Vistula). În Polonia postbelică, singura minoritate semnificativă a rămas cea evreiască.

[modifică] Note şi bibliografie

[modifică] Alte lecturi

• Norman Davies (1982). God's Playground. New York: Columbia University Press. ISBN 0231053533 and ISBN 0231053517.
• Jan Tomasz Gross, Revolution from Abroad: The Soviet Conquest of Poland's Western Ukraine and Western Belorussia, Princeton University Press, 2002, ISBN 0691096031, Google Print
• John Hiden (ed.), Thomas Lane (ed.), The Baltic and the Outbreak of the Second World War, Cambridge University Press, 2003, ISBN 0521531209
• Timothy Snyder, Sketches from a Secret War : A Polish Artist's Mission to Liberate Soviet Ukraine, Yale University Press, 2005, ISBN 030010670X
• Marek Jan Chodakiewicz. Between Nazis and Soviets: Occupation Politics in Poland, 1939-1947. Lanham: Lexington Books, 2004 ISBN 0-7391-0484-5.

[modifică] Resurse internet

• Hitler Armenian Statement
• The Poles on the Fronts of World War II
• Polish Resistance in World War II
• Testimony of Hans Frank at Nuremberg
• University of New York in Buffalo Info Poland: World War II
• Polish Losses in World War II, Witold J. Lukaszewski, Sarmatian Review, aprilie 1998
• The Soviet Invasion of Poland During the World War II
• The Polish-Russian Controversy

Istoria participărilor la al doilea război mondial
	Africa de Sud • Albania • Australia • Belarus • Brazilia • Bulgaria • Canada • China • Cehoslovacia • Denemarca • Egipt • Estonia • Evreii • Finlanda • Franţa • Germania • Grecia • India • Irlanda • Italia • Iugoslavia • Japonia • Letonia • Lituania • Luxemburg • Manchukuo • Olanda • Norvegiei • Noua Zeelandă • Polonia • Regatul Unit • România • Slovacia • Spania • Suedia • Ucraina • Uniunea Sovietică • Ungaria • SUA

Al doilea război mondial