Adunare ad-hoc
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie - 18/30 martie 1856) care pune capăt războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări potrivit dorinţei românilor. În urma alegerilor sunt convocate, în 1857, adunările ad-hoc având caracter consultativ, alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:
- respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
- unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
- neutralitatea pământului Principatelor;
- puterea legiuitoare încredinţată Adunări Obsteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
[modifică] Adunările ad-hoc şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
În istoria modernă a României, funcţionând efectiv între anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state româneşti, Ţara Românească şi Moldova, care au fost mandatate conform actelor normative ale Congresului de pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea cu eleganţă a ceea ce nu fusese stipulat în condiţiile iniţiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greşeală generată de frazeologia juridică a timpului, Adunările ad-hoc au ales în loc de doi domni, pe acelaşi, Alexandru Ioan Cuza, dar de două ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859.
