Stoa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Stoa este o şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium în jurul anului 300 a.Chr., în perioada elenistică a istoriei antice. Concepţia despre lume şi viaţă a acestei şcoli poartă numele de "Stoicism". Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele şi bătălia de la Marathon. Aici îşi ţinea lecţiile Zenon şi aveau loc discuţiile cu discipolii săi.

Stoicismul s-a dezvoltat ca o reacţie împotriva epicureismului, având originea în filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învăţătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăşi legile naturii. Acceptarea acestei evidenţe compensează durerea şi nefericirea, împacă binele cu răul, viaţa cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii faţă de oricare alte fiinţe.

Stoa a avut o audienţă largă la gânditorii greci şi romani, cunoscând o evoluţie de mai multe secole, în trei perioade:

• Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea şcolii de Kleanthes din Assos şi apoi de Chrysippos.
• Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din Apameia - învăţătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă este încadrat şi Cicero, ale cărui opere conţin multe învăţături stoice; el era însă mai degrabă un eclectic, adept al "Noii Academii".
• Stoa târzie sau "romană" : Seneca, Epictet, Marc Aureliu.

Cuprins 1 Filosofia stoică 1.1 Logica 1.2 Fizica 1.3 Etica 2 Influenţa stoicismului 3 Bibliografie 4 Legături externe

[modifică] Filosofia stoică

Stoa a fost cel mai influent curent în filosofie din timpul imperiului roman, înainte ca învăţătura creştină să devină religie de stat. În filosofia stoică, etica ocupă locul preponderent, în slujba căreia se află logica şi fizica (cu sensul general de ştiinţă a naturii).

[modifică] Logica

În logică sunt cuprinse gramatica, retorica şi dialectica, urmând în esenţă principiile logicei lui Aristotel, la care se adaugă o teorie asupra originii cunoaşterii şi criteriilor adevărului. În concepţia stoicilor, orice cunoaştere ajunge la nivelul conştiinţei (spiritului) prin mijlocirea simţurilor. Această teorie este în opoziţie clară cu idealismul platonician, după care spiritul este izvorul cunoaşterii, simţurile constituind o sursă a iluziilor şi erorilor. Stoicii neagă realitatea metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara conştiinţei. Întru cât cunoaşterea înseamnă preluarea sensorială a cunoştinţei obiectelor, adevărul reprezintă corespondenţa impresiilor noastre asupra lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt creaţia impresiilor noastre, el constă în senzaţia însăşi, nu poate consta în gândire, ci în simţire. Obiectele reale crează în noi o trăire intensă, convingerea asupra existenţei lor reale, ceea ce le deosebeşte de visuri sau închipuiri.

[modifică] Fizica

Teza fundamentală rezidă în afirmaţia profund materialistă, după care "nu există nimic imaterial", afirmaţie derivată din teoria stoică asupra cunoaşterii pe baze sensoriale. Lumea este una singură, nu se mai admite dualismul materie-spirit din filosofia lui Platon, lumea n-ar fi posibilă dacă n-ar fi alcătuită din aceeaşi substanţă. Corpul şi spiritul, Dumnezeu şi lumea, reprezintă perechi, în care fiecare acţionează unul asupra altuia. Astfel corpul - pe calea simţurilor - produce gânduri în conştiinţă, iar spiritul determină mişcările corpului. Toate lucrurile fiind materiale, care este atunci substanţa fundamentală din care este făcută lumea? Stoa reia teza lui Heraclit, după care focul este elementul unic, în forma lui primordială fiind reprezentat de Dumnezeu. Dumnezeu stă în relaţie cu lumea, aşa cum spiritul este în relaţie cu corpul. Spiritul uman provine din focul divin (în unele scrieri denumit logos ("Cuvântul"). Astfel, fizica stoică are o trăsătură net monistă şi panteistă în acelaşi timp. Focul divin are un caracter raţional, din care rezultă că lumea este guvernată de raţiune, ceea ce are două semnificaţii. În primul rând în lume se poate recunoaşte un scop, şi anume tendinţa spre armonie, frumuseţe şi echilibru. În al doilea rând, deoarece raţiune înseamnă lege, rezultă că universul este guvernat conform necesităţii absolute de cauză şi efect. În consecinţă, individul nu poate fi liber, el este silit să urmeze necesitatea legilor naturale.

[modifică] Etica

Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este guvernat de legi absolute care nu admit excepţii, iar esenţialul naturii umane este raţiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: "Trăieşte în acord cu natura!". Din această formulă derivă noţiunea de virtute, cu cele patru aspecte cardinale: înţelepciunea, curajul, dreptatea şi temperanţa, corespondând învăţăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristoteliană se recunoştea locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin raţiune, stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism ("askesis"), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere şi suferinţă ("apatheia") şi, în acelaşi timp, doritor de cunoaştere. De aici importanţa acordată ştiinţei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralităţii, rădăcinile oricărei virtuţi. Omul înţelept este sinonim cu om bun. Nefericirea şi răutăţile lumii sunt rezultatele ignoranţei. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor judecăţi şi a comportamentului, pentru a putea constata dacă ele diferă de raţiunea universală a naturii.

[modifică] Influenţa stoicismului

Filosofia stoică a influenţat şi pe unii din "părinţii bisericei" creştine ca Toma de Aquino şi Sfântul Augustin. În timpul Renaşterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat "Neostoicism", al cărui reprezentant renumit a fost Justus Lipsius. Influenţa acestui neostoicism se resimte în scrierile lui Michel de Montaigne, înainte de orientarea lui spre scepticism, şi în gândirea lui René Descartes. Şi filosofia morală a lui Immanuel Kant este impregnată de Stoa.

[modifică] Bibliografie

• Christoph Delius et al.: Geschichte der Philosophie, Bonn, 2005
• Max Pohlenz: Die Stoa. Geschichte einer geistigen Bewegung, Göttingen, 1970

[modifică] Legături externe

• Stoicism în "Stanford Encyclopedia of Philosophy" (en.)
• Dicţionarul "Imago Mundi": Stoicismul (fr.)