Republica Novgorodului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Seria Istoria Rusiei |
|---|
| Slavii estici timpurii |
| Rusia Kieveană |
| Bulgarii de pe Volga |
| Hazarii |
| Cnezatul Vladimir-Suzdal |
| Republica Novgorodului |
| Invazia mongolă |
| Hoarda de Aur |
| Hanatul Kazanului |
| Hanatul Astrahanului |
| Hanatul Siberiei |
| Hanatul Crimeii |
| Cnezatul Moscovei |
| Imperiul Rus |
| - 1682-1796 |
| - 1796-1855 |
| - 1855-1892 |
| - 1892-1917 |
| Revoluţia din 1905 |
| Revoluţia din 1917 |
| Războiul civil |
| Uniunea Sovietică |
| - 1927-1953 |
| - 1953-1985 |
| - 1985-1991 |
| - Istoria militară sovietică |
| Federaţia Rusă |
| editează acest cadru |
Republica Feudală a Novgorodului (în limba rusă Новгородская феодальная республика) a fost un puternic stat medieval care se întindea de la Marea Baltică la Munţii Ural şi care a existat între secolele al XII-lea şi al XV-lea.
Tendinţele separatiste ale Novgorodului fată de puterea Rusiei Kievene s-a manifestat încă de la începutul secolului al XI-lea. Boierii din Novgorod erau principalii exponenţi ai acestei tendinţe, ei bucurându-se şi de sprijinul orăşenilor, care erau obligaţi să plătească tribut şi să sprijine cu oaste Kievul. La începutul secolului al XII-lea, Novgorodul a început să invite diferiţi principi să conducă oraşul fără a mai consulta pe Marele Cneaz din Kiev aşa cum ar fi cerut relaţiile de vasalitate dintre centru şi provincie. În 1136, boierii şi marii negustori au cucerit independenţa politică a oraşului şi ţinuturilor înconjurătoare. Oraşe precum Staraia Russa, Ladoga, Torjok şi Oreşek, care aveau pe lângă ele posade puternice, se bucurau de o largă independenţă politică şi erau considerate vasalii Marelui Novgorod. Oraşul Pskov a fost parte a Republicii Feudale a Novgorodului în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, dar a început să se îndepărteze treptat de centru. Independenţa de jure a Pskovului a fost recunoscută în 1348. (Vezi şi: Republica Pskovului). În cele trei secole de existenţă, Republica Novgorodului s-a extins mult spre est şi nord. Novgorodenii au exploatat zonele din jurul lacului Onega, de-a lungul râului Dvina de Nord până pe coastele Mării Albe.
Triburile ugrice, care locuiau în nordul Uralilor, au fost obligate să plătească tribut Novgorodului. Novgorodul avea ca principale bogăţii blănurile, sarea, ceara de albine şi peştele.
Cuprins |
[modifică] Organizarea internă
Cea mai înaltă autoritate în Republica Novgorodului era vecea (adunarea populară), în care îşi găseau loc reprezentanţii orăşenilor şi ai ţăranilor liberi. Aceste adunări elective puteau alege posadnicii (guvernatorii), "tisiaţkii" ("comandanţii peste o mie de oameni") şi, începând din 1156, chiar şi arhiepiscopii. Arhiepiscopul, ales doar din rândurile boierilor bogaţi, era şeful guvernului şi cel mai puternic stăpân feudal al Novgorodului, care stăpânea cea mai mare parte a pământurilor şi a surselor de venit, care-i fuseseră cedate de către Marele Cneaz al Kievului. Arhiepiscopul era responsabill de bugetul local şi de relaţiile externe şi avea şi puteri judecătoreşti. Negustorii şi meşteşugarii de rând participau la viaţa politică internă a Marelui Novgorod. Ei erau organizaţi în bresle şi erau împărţiţi în konciane (кончане – locuitori ai mahalalelor), uliciane (уличанe – locuitori ai aceleiaşi străzi) şi sotnii (сотни – grupe de câte o sută). (Vezi şi: Suta lui Ivan, prima breaslă rusă.) Începând cu secolul al XII-lea, starostii acestor bresle au căpătat dreptul de a ratifica cele mai importante hotărâri ale republicii. Conducătorul Novgorodului era un cneaz din principatele învecinate, invitat de vecea oraşului să fie în fruntea republicii. Între cele două părţi (cneaz şi oraş) se semna un contract numit riad (ряд). Acest contract apăra interesele boierilor Novgorodului. Îndatoririle cârmuitorului Novgorodului erau limitate. În primul rând el era conducătorul militar suprem. Nu se bucura însă de dreptul de a judeca. Oraşul era guvernat de posadnici aleşi prin vot, care erau mediatori între poporul de rând şi principele Novgorodului – cneazul. Reşedinţa oficială a cneazului a fost o vreme kremlinul oraşului , Detineţ, (Детинец – tradus aproximativ prin Orăşel), pentru ca apoi să fie mutată în suburbia Gorodişce (Городище – Mărginime, Periferie). Începând cu mijlocul secolului al XIII-lea, mai precis cu Alexandr Nevski, conducătorii Novgorodului au fost aleşi doar din rândul cnejilor din Vladimir.
[modifică] Economia
Economia Republicii Novgorodului era bazată în principal pe agricultură – cultivarea pământului şi creşterea animalelor – dar şi pe vânătoare, apicultură şi pescuit ocupaţii complementare ale ţăranilor. Pe ţarmul Golfului Finlandei erau exploatate mine de fier. La Staraia Russa şi în alte câteva localităţi erau exploatate saline. Cultivarea inului şi a hameiului avea de asemenea mare importanţă. Novgorodul exporta în alte principate ruseşti, sau în alte ţări, blănuri, ceară de albine, miere, peşte, untură, in şi hamei. Existau relaţii economice stabile cu oraşele daneze, suedeze şi germane.
Mai mult de jumate din pământurile private ale Novgorodului erau concentrate în mâinile a 30 – 40 de familii boiereşti. Aceste proprietăţi întinse erau folosite ca sursă de îmbogăţire şi ca bază politică a boierilor. Casa Sfintei Sofia (Дом святой Софии) – principala organizaţie bisericească a Novgorodului – era al doilea proprietar de terenuri agricole. Marile moşii bisericeşti şi mânăstireşti, (votcina), ocupau terenurile cele mai fertile în cele mai bine dezvoltate regiuni ale ţării. Pământ se mai afla în proprietatea ţăranilor mijlocaşi jitii liudi (житьи люди), şi în proprietatea ţăranilor de rând svoezemţî (своеземцы). Cea mai obişnuită formă de exploatarea a pamânturilor era arenda în parte, prin care proprietarii dădeau în folosinţă lucrătorilor terenurile agricole în schimbul a jumate din recoltă. Economia casnică se baza pe munca holopilor (persoane dependente, al cărui statut legal era asemănător cu cel al sclavilor). În timp, numărul holopilor a scăzut în mod constant, crescând rolul economic al iobagilor. Alături de exploatarea în parte, arendăşia cu plata în bani lichizi a început să capete o tot mai mare importanţă, în special în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Stăpânii feudali au încercat să obţină legi pentru legarea de glie a ţăranilor. Anumite categorii de ţărani dependenţi – aşa cum erau давние люди (davinie liudi), половники (polovimki), поручники (poruciniki), должники (doljiniki) – nu aveau dreptul să părăsească moşiile stăpânilor lor. Boierii şi mânăstirile au încercat de asemenea să îngrădească dreptul altor categorii de ţărani de a-şi schimba stăpânul feudal. Astfel de încercări au dus la numeroase răscoale armate, cele mai importante având loc în anii 1136, 1207, 1228-1229, 1270, 1418 şi 1446-1447. Fuga de pe moşii, refuzul de plată al obligaţiilor feudale, revoltele locale şi alte forme de protest antifeudal au fost fenomene obişnuite în Republica Novgorodulu.
Novgorodul este considerat ca fiind locul de naştere a primelor erezii din Rusia.
[modifică] Relaţiile externe
Republica Novgorodului a luptat împotriva agresiunilor suedezilor şi germanilor. Începând din secolul al XII-lea, suedezii au cucerit teritoriile finlandeze, unde o parte a populaţiei plătise până atunci tribut Novgorodului. Germanii începuseră atacurile pentru cucerirea regiunii Baltice la sfârşitul secolului al XII-lea. Novgorodul a purtat 26 de războaie cu suedezii şi 11 războaie cu Fraţii armatei lui Cristos. Profitând de invazia mongolilor, cavalerii germani, aliaţi cu nobilii războinici din Danemarca şi Suedia şi-au sporit eforturile războinice împotriva Novgorodului în 1240-1242, încercând să cucerească chiar teritorii ale republicii. Ca urmare a înfrângerilor din bătălia de pe râul Nerva (1240) şi din bătălia de pe gheaţă (1242), campania de cuceriri s-a dovedit un eşec. Optzeci de ani mai târziu, pe 12 august 1323, a fost semnat primul tratat de frontieră ruso-suedezo-finlandez – Tratatul de la Nöteborg.
Armata Novgorodului a reuşit să facă faţa atacurilor mongolilor din timpul invaziilor hoardelor tătătreşti dar, deşi republica a reuşit să-şi păstreze independenţa, a fost nevoită să plătească tribut hanilor Hoardei de Aur.
[modifică] Prăbuşirea Republicii Novgorodului
Tverul, Moscova şi Marele Ducat al Lituaniei au încercat să cucerească Republica Novgorodului începând din secolul al XIV-lea. Până să devină Mare Cneaz al Novgorodului, Cneazul Tverului Mihail Iaroslavici şi-a trimis ajutoarele în oraş fără să consulte mai întâi vecea cetăţenilor. Acest incident i-a făcut pe novgorodeni să strângă legăturile cu Moscova rivală. Ivan Kalita, Simeon Gordîi şi alţi prinţi ai Moscovei au încercat să limiteze independenţa Novgorodului. În 1397, a izbucnit un conflict între Principatul Moscovei şi Republica Novgorodului din cauza anexării de către moscoviţi a zonei traversate de Dvina de Nord. În 1398, totuşi, acest teritoriu a fost returnat Novgorodului. Pentru a face fată presiunilor Moscovei, Novgorodul a căutat să închege o alianţă cu Lituania, devenind astfel un obstacol în campania de eliminare a diviziunilor feudale ale rusilor. Boierii novgorodeni au încercat să-şi păstreze privilegiile incorporând Republica în Marele Ducat al Lituaniei şi mai apoi în noua uniune polono-lituaniană. Partizanii acestei uniri a fost un grup de boieri cunoscuţi cu numele de Partidul Lituanian. La iniţiativa acestui partid, conducătorii oraşului l-au invitat pe prinţul Mihail Olelkovici să devină cneazul lor. Guvernul Novgorodului a semnat o alianţă cu Marele Duce Lituanian Casimir al IV-lea. Perspectiva schimbării puterii suzerane a produs mari frământări în rândurile oamenilor de rând ai republicii. Autorităţile moscovite s-au folosit de aceste frământări şi au atacat Republica Novgorodului. Armata Moscovei a ieşit învingătoare în bătălia de la Şelon din 1471, victorie care a grăbit eliminarea oricărei urme de independenţă a Novgorodului. În 1478, ţarul Ivan cel Mare a anexat Novgorodul, care a încetat să mai existe ca o entitate statală independentă.
[modifică] Vezi şi:
- Republica Pskovului
