Prometeism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Această hartă arată localizarea geografică a diferitelor grupuri etnice care trăiau în URSS în 1974. Prometeismul avea ca ţintă îndepărtarea ameninţării Rusiei la adresa Poloniei prin exploatarea naţionalismului grupurilor etnice din Rusia.

Prometeismul (în limba poloneză: Prometeizm) a fost un proiect iniţiat de liderul polonez Józef Piłsudski. Scopul Prometerimului era să reducă puterea Imperiului Rus şi a succesorului acestuia, Uniunea Sovietică, prin sprijinirea naţionalismului şi mişcărilor idepedentiste ale celor mai importante popoare neruse, care trăiau între graniţele fostului imperiu ţarist.

În perioada interbelică, Prometeismul şi celălalt concept al lui Piłsudski, "Fedearaţia Międzymorze " constituiau două strategii complementare, fundamentale pentru liderul polonez şi câţiva dintre sprijinitorii săi. Deşi nici unul dintre cele două concepte nu a produs rezultatele scontate în perioada aceea, ele au prefigurat evenimentele ultimelor decenii: apariţia Uniunii Europene şi dezmembrarea Uniunii Sovietice.

[modifică] Sursele Prometeismului

Józef Piłsudski — părintele strategiei Prometeiste.

Elaborarea strategiei Prometeiste de către Piłsudski' a fost uşurată de cunoştinţele foarte bune despre Imperiul Rus căpătate în timpul exilului în Siberia răsăriteană. Termenul "Prometeism" a fost sugerat de legenda antică greacă a titanului Prometeu, cel care dăruise omenirii focul, sfidând-ul pe Zeus, faptă simbolizând iluminarea şi rezistenţa la autoritatea despotică. Drept pedeapsă, Zeus a ordonat ca Prometeu să fie înlănţuit de o stâncă pe Muntele Caucaz, unde era torturat zilnic de un vultur care-i mânca ficatul, ficat care se refăcea peste noapte, numai pentru a fi devorat a doua zi din nou. După un timp, Prometeu a fost eliberat de Hercule.

Ofiţerul polonez de contrainformaţii militare Edmund Charaszkiewicz, care între cele două războaie mondiale a fost responsabil pentru coordonarea programului Prometeu, a publicat pe 12 februarie 1940 o istorie a acestui program. Charaszkiewicz şi-a scris lucrarea în Paris, după ce a reuşit să fugă din Polonia înfrântă de invaziile conjugate germano – sovietică.

Creatorul şi sufletul conceptului Prometeian [scria Charaszkiewicz] a fost mareşalul Piłsudski, care, încă din 1904, într-un memorandum către guvernul japonez, sublinia nevoia de angajare în lupta împotriva Rusiei a numeroaselor naţionalităţi neruse, care trăiau în bazinele mărilor Baltică, Neagră şi Caspică şi accentua că naţiunea poloneză, datorită istoriei sale şi poziţiei fără compromis [faţă de cele trei imperii care împărţiseră Polonia la sfârşitul secolului al XX-lea], trebuia ca în acea luptă să ocupe fără nici un dubiu un loc de frunte şi să ajute efortul de emancipare a altor naţiuni oprimate din Rusia.

Mişcarea Prometeistă a luat fiinţă, după spusele lui Charaszkiewicz, din mişcarea rezistenţei naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea printre numeroasele popoare ale Imperiului Rus. Această renaştere naţională îşi trăgea seva din procesul social care avea să provoace revoluţia în Rusia. Aproape toate partidele socialiste create de grupurile etnice neruse îşi proclamau şi scopuri naţionale şi plasau independenţa pe primul loc pe agenda lor politică. Situaţia socialiştior era aceiaşi în Polonia, Ucraina, Finlanda, Letonia, Lituania, Georgia şi Azerbaidjan. Aceste partide socialiste aveau să-şi asume conducerea în lupta pentru independenţă din ţările respective. În vreme ce toate aceste popoare aveau şi organizaţii politice cu caracter pur naţional, partidele socialiste, datorită faptului că asociau lupta pentru independenţă cu lupta pentru reforme sociale în Rusia, s-au dovedit cele mai dinamice. Până la urmă, popoarele bazinului Mării Baltice – Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania – şi-au cucerit independenţa şi, până la începutul celui de-al doilea război mondial, au şi reuşit să şi-o apere. Popoarele bazinului Mării Negre şi Mării Caspice – Ucraina, Crimeea, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Caucazul de nord şi cazacii de pe Don şi din Kuban – s-au emancipat politic în 1919 – 1921, dar şi-au pierdut până în cele din urmă independenţa în faţa atacurilor Rusiei Sovietică.

În 1917 – 1921, conform spuselor lui Charaszkiewicz, în vreme ce popoarele enumerate mai înainte se eliberau de sub tutela Rusiei, Polonia a fost singura ţară care a cooperat activ cu toate ţările care recuceriseră independenţa de sub dominaţia ţaristă. În eforturile ei, Polonia s-a lovit de opoziţia aliaţilor occidentali. Aceştia din urmă sprijineau albii anticomunişti în încercarea de reconstruire a Imperiului Rus. În acelaşi timp, conform lui Charaszkiewicz, Germania, prin intermediul forţelor de ocupaţie, şi-au întărit influenţa în Lituania şi Letonia, l-au convins pe conducătorul ucrainian Pavlo Skoropadski de nevoia unei federaţii a Ucrainei cu o Rusie necomunistă, şi a încercat să-şi apere interesele din Caucaz afectate de acţiunile aliatului turc. Adevăratele interese germane au devenit evidente după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk cu bolşevicii, în 1918.

În sprijinul celor afirmate de Charaszkiewicz despre atitudinea Germanie faţă de Ucraina şi Rusia poate fi amintit faptul că, atâta vreme cât Skoropadski s-a aflat la putere în Ucraina, Germania s-a aflat în conflict cu ruşii ţarişti sau bolşevici. Germania aveau o alianţă cu cazacii din Kuban şi de pe Don. Aceştia din urmă şi-au proclamat independenţa faţă de Rusia şi Skoropadski a îndreptat ajutoarele germane de armament către cazaci. Aliaţii occidentali, în principal Franţa şi Anglia, nu voiau să accepta ca Rusia să piardă teritorii şi, după colapsul german din 1918, l-au forţat pe Skoropadski să accepte o federaţie ruso-ucrainiană, ceea ce a provocat pierderea puterii de către liderul ucrainian şi victoria bolşevicilor în Ucraina. Un proces asemănător s-a petrecut şi în Georgia şi în Azerbidjan.

Imediat după ce popoarele din bazinele Mărilor Neagră şi Caspică şi-au pierdut independenţă şi după anexarea acestor teritorii în 1921 de Rusia Sovietcă, Polonia a rămas singura ţară din Europa care mai dădea sprijin material şi moral emigranţilor prometeişti proindependentişti. Numai după venirea lui Hitler la putere pe 30 ianuarie 1933, afirmă Charaszkiewicz, Germania va începe să fie interesată de aspiraţiile prometeiştilor. Într-o oarecare măsură, şi Italia şi Japonia au arătat oarecare interes. Totuşi, datorită competiţiei germano-poloneze şi propagandei naziste, abordarea germană a problemei s-a îndepărtat de tendinţele ideologice iniţiale ale Prometeismulului. Abordarea germană era, conform afirmaţiilor lui Charaszkiewicz: "o platformă elastică, oportunistă pentru diversiune, putând să fie exploatată de scopurile politice curente în orice direcţie". În continuare, autorul sublinia că, în acest câmp de acţiune, nu au existat niciodată legături ideologice sau organizatorice comune între Germania şi Polonia. Reprezentanţii legitimi ai emigraţiei prometeiste s-au aliat cu Polonia, demonstrând o loialitate politică remarcabilă.

[modifică] Principiile

În anii 1918-1939, în conformitate cu afirmaţiile lui Charaszkiewicz, conducerea prometeistă poloneză a urmărit cu consecvenţă mai multe principii. Principalul scop al Prometeismului era eliberarea de sub jugul imperialist rus a oricărui teritoriu sau popor din bazinele baltic, caspic sau pontic şi crearea a câteva state independente, cu o politică de apărare comună împotriva tendinţelor agresive ruseşti. Fiecare ţară prometeiană trebuia să respecte suveranitatea politică a celorlalţi. Orice dispută între părţile prometeiene era suspendată până la câştigarea independenţei de către toţi particpanţii la mişcare. Prin înţelegere mutuală, prometeienii polonezi şi ucrainieni, (cu câteva excepţii din partea lui Semen Petlura), au considerat zona din sud-estul Poloniei, populată în majoritate de ucrainieni, ca sferă de interes a polonezilor, fiind exclusă astfel de la încorporare în organizaţiile prometeriste ucrainiene.

Conducerea prometeistă poloneză considera celelalte naţionalităti prometeiste ca parteneri egali în lupta împotriva imperialismului rus. Spre deosebire de ce se crede uneori, Marele Cartier General Polonez nu a tratat diversele comunităţi prometeiste de emigranţi ca pe nişte instrumente politice pentru scopuri diversioniste, mai afirmă Charaszkiewicz.

Prometeismul nu se bucura de sprijinul politic sau organizaţional în nici unul dintre partidele politice poloneze de stânga, dreapta sau centru. Chiar în tabăra lui Piłsudski se găseau numeroşi oponenţi ai Prometeismului. În mod paradoxal, printre tinerii din Partidul Naţional Democratic şi alte organizaţii de opoziţie la linia piłsudskistă, ideea prometeistă era larg apărată şi susţinută.

Istoria colaborării Poloniei interbelice cu "popoarel prometeiene" poate fi împărţită în cinci perioade.

[modifică] Prima perioadă (1918-1921)

În prima perioadă, (1918-1921), Polonia şi-a stabilit noile ei graniţe răsăritene după războaie cu Uniunea Sovietică şi Ucraina, cele apusene cu Germania prin răscoalele din Poznań şi Silezia, prin plebiscite în Warmia şi Mazuria, iar graniţa sudică după un scurt război cu Cehoslovacia pentru controlul asupra Cieszyn Silezia, Spisz şi Orawa. În bazinul baltic, Finlanda, Estonia, Lituania şi Letonia au devenit independente. Polonia a fost printre primele ţări care le-a recunoscut independenţa, deşi relaţiile polono-lituaniene s-au răcit după războiul polono-litianian.

În bazinul pontic şi caspic, acestă perioadă a fost caracterizat de emanciparea Ucrainei, Crimeii, Georgiei, Azerbadjanului, regiunilor Donului, Kubanului şi Caucazului de nord. Au apărut semne de renaştere naţională şi în Statul Idel-Ural şi Turkestan.

Rolul polonez în procesul prometeist a fost marcat de semnarea alianţei militaro-politice cu Ucraina ("Înţelegera de la Varşovia", aprilie 1920), expediţia lui Piłsudski spre Kiev (începută pe 25 aprilie 1920), numirea lui Bohdan Kutylowski (februarie 1919) ca ambasador al Poloniei în Republica Populară Ucrainiană, acreditarea ambasadorilor polonezi în Caucaz şi de propunerea "Moţiunii Republicii Crimeea" la Liga Naţiunilor (17 mai 1920), prin care se propunea protectoratul polonez asupra sus-numitei republici.

[modifică] A doua perioadă (1921-1923)

În timpul celei de-a doua perioade prometeiste (1921-1923), după Tratatul de la Riga, Polonia şi-a continuat viaţa ca stat independent în cadrul graniţelor naţionale stabilite cu ocazia semnării tratatului. Statele bazinelor pontic şi caspic şi-au pierdut independenţa, fiind absorbite de soviete. Guvernele şi reprezentanţii legitimi ai popoarelor prometeiene au emigrat:

1. membrii conducerii Republicii Populare Ucrainiene în Polonia, Franţa şi Cehoslovacia;
2. membrii conducerii Georgiei în Franţa;
3. membrii conducerii Azerbaidjanului în Turcia;
4. membrii conducerii cazacilor de pe Don şi din Kazan în Cehoslovacia;
5. Centrul Naţional din Caucazul de Nord în Turcia;
6. Centrul Naţional Armenesc în Franţa;
7. Centrele Naţionale Tătatare (Crimeea, Idel-Ural, Turkestan) în Franţa, Turcia şi Polonia.

În această perioadă, mareşalul Piłsudski a rămas la putere, mai întâi ca şef al statului (Naczelnik Państwa), iar mai apoi ca şef interimar al Marelui Stat Major (Sztab Główny). Afacerile prometeiste au fost preluate de şefii succesivi ai Marelui Stat Major, generalii Władysław Sikorski şi Stanisław Haller şi de şeful contrainformaţiilor (secţia a II-a a Marelui Stat Major - Oddział II), colonelul Ignacy Matuszewski.

Polonia a colaborat cu emigraţia politică prometeiană care se afla în contact oficial cu ministerul de externe polonez, cu oficiile diplomatice poloneze din Istambul, Bucureşti, Praga, Teheran şi Paris şi cu Marele Stat Major Polonez. În 1922, primul grup de ofiţeri georgieni, recomandaţi de guvernul georgian, a fost primit în rândurile ofiţerimii armatei poloneze.

[modifică] A treia perioadă (1923-1926)

În a treia perioadă (1923–1926), după ce Piłsudski a fost îndepărtat de la putere, guvernele poloneze care au urmat au eliminat chestiunea prometeristă de pe agenda lor. În URSS era realizat programul naţionalităţior conceput de Stalin, prin crearea republicilor sovietice autonome, în paralel cu eliminarea oricăror încercări de obţinere a independenţei.

Contactele poloneze cu emigraţia prometeistă au fost menţinute fără ştirea şi consimţământul guvernului polonez.

[modifică] A patra perioadă (1926-1932)

A patra perioadă (1926–1932), de la revenirea lui Piłsudski la putere după "Lovitura de stat din mai" (1926) până la semnarea "Pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietică", a fost perioada cea mai hotărâtă, organizată şi activă de colaborare a Poloniei cu organizaţiile străine prometeiste.

În 1927, chestiune prometeiană a devenit preocupare oficială a guvernului, fiind înfiinţate departamente specializate în ministerul de externe şi în Marele Stat Major. În perioadele care trecuseră, prometeismul fusese problema diferitelor eşaloane superioare, dar nu se bucura de o structură birocratică de sine-stătătoare. În 1927, a fost stabilită o coordonare strânsă între ministerul de externe polonez şi Marele Stat Major pe de-o parte şi ministerele de război şi de interne pe de altă parte.

Cele mai importante evenimente ale acestei perioade au fost:

[modifică] Cele mai importante acţiuni prometeiste

1. crearea Institutul Estului în Varşovia, cu un program de studii pentru Orientul Apropiat şi Îndepărtat, considerat un instrument politic pentru scouri prometeiste generale;
2. înfiinţarea la Institulul Estului a "Cercului de tineri orientalişti", o organizaţie de tineri cu preocupări prometeiste, cu birouri în Cracovia, Vilnius şi Harbin;
3. înfiinţarea publicaţiei trimestriale Wschód (Estul), dedicată chestiunilor prometeiste;
4. înfiinţarea unor burse universitare pentru studenţii prometeişti la facultăţil din Varşovia, Vilnius, Poznan, Cracovia, Paris şi Cairo;
5. înfiinţarea de cluburi prometeiste în Varşovia, Paris, Helsinki şi Harbin;
6. înfiinţarea la Paris şi Helsinki a publicaţiilor lunare Promethee şi Prometheus;
7. stabilirea unei colaborări cu France-Orient din Paris.

[modifică] Problemele ucrainiene

1. organizarea unui stat major militar pentru Republica Populară Ucrainiană, inclusiv o secţiune organizatorică operaţională, (subordonată generalului polonez Julian Stachiewicz), o secţie de contrainformaţii, (subordonată serviciului corespunzător polonez) şi o secţie de propagandă, (subordonată Marelui Stat Major polonez);
2. recrutarea ofiţerilor ucrainieni petlurişti ca ofiţeri de contact pentru armata poloneză;
3. crearea a trei agenţii de presă separate în Varşovia ("A.T.E."), Paris ("Ofinor") şi Bucureşti ("Ukraintag");
4. înfiinţarea "Buletinul de ştiri polono-ucrainian";
5. înfiinţare la Varşovia a "Institutului Ucrainian de Studiu";
6. înfinţarea "Consiliului General Ucrainian", care coordona centrele emigranţilor pelturişti din diferitele ţări europene.

În această perioadă s-au petrecut două evenimente politice care au privit afacerile prometeiste ucrainiene:

• asasinarea în Paris, (la comanda sovietică afirmă polonezii), a otamanului Simon Petlura (26 mai 1926);
• procesul de la Kiev (1930) a lui Serhi Efremov, unul dintre membrii unei organizaţii naţionale secrete din Ucraina, aflată în contact cu guvernul din exil al Republicii Populare Ucrainiene.

[modifică] Problemele Caucazului

Pentru detalii, vedeţi articolul Emigraţia georgiană din Poloniavedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

1. organizarea în Turcia şi Iran a birourilor de contact cu Azerbaidjanul, Georgia şi Munţii Caucaz. Organizaţia georgiană a dus la îndeplinire peste 20 de expediţii în ţara lor, iar organizaţia Munţilor Caucaz a menţinut legături regulate cu ţările ce le reprezenta cel puţin o dată pe lună;
2. crearea "Comitetului Naţional Caucazian" şi elaborarea unei constituţii pentru Confederaţia Caucazului;
3. încadrarea în armata poloneză ca ofiţeri de contact a unui grup de ofiţeri georgieni, azeri sau din nordul Caucazului, în urma recomandărilor reprezentanţilor naţionali legitimi.

În această perioadă s-au petrecut evenimente notabile în afacerile prometeiste caucaziene:

• asasinarea de către agenţii sovietici la Paris a ministrului georgian Noe Ramishvili (7 decembrie 1930);
• afirmaţiile oficiale făcute de Eliava Şalva, "gubernatorul sovietic al Caucazului", în cadrul congresului comuniştilor gerogieni de la Tiflis din 1930, prin care se recunoştea că mişcările naţionaliste din Caucaz se aflau sub influenţa Comitetului Naţional Caucazian.

Creşterea agitaţiilor revoluţionare în Caucaz, în special în Azerbaidjan, a fost urmare a unirii tuturor elementelor naţionale din zonă.

[modifică] Problemele tătărăşti

1. dezvoltarea propagandei proindependentiste în Idel-Ural, Crimeea şi Turkestan şi creşterea polemicii sovietice împotriva presei prometeiste;
2. stabilirea unor legături între ţările sus-numite;
3. participarea directă la Congresul Mondial Islamic din Ierusalim (1931), care, prin prezenţa reprezentanţilor prometeişti, (Şamil Said Bei, din Munţii Caucaz, şi Aias Işaki, lider al tătarilor din Kazan), a luat poziţie clară antisovietică. În acestă perioadă, presa islamică din întreaga lume, în special din Egipt şi Arabia, a dus o campanie antisovietică intensă. Şamil Said Bei a fost ales secretar al centrului executiv al Congresului Islamic.

Charaszkiewicz aminteşte în lucrarea sa de apariţia în Crimeea a mişcării "Wallenrodiste," scoasă le iveală de procesul lui Vela Ibrahimov, care a fost condamnat la moarte de justiţia sovietică. De asemenea, judecarea lui Sultan Galiev, un fost colaborator al lui Stalin pe vrema când acesta din urmă era comisar al naţionalităţilor, a dat la iveală metodele folosite de tătarii din Kazan şi Turkestan în lupta cu guvernul central sovietic.

[modifică] Problemele căzăceşti

A fost dusă o campanie pentru stimularea printre grupurile emigranţiei căzăceşti a mişcărilor separatiste.

În perioada prometeistă a apărut şi o mişcare independentă, care a intrat în contradicţie cu prima. A fost vorba de Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, sprijinită de Germania, Cehoslovacia şi chiar şi de Lituania. Au existat mai multe acţiuni de sabotaj sau de jefuire a proprietăţilor comunităţilor poloneze din sud-estul Poloniei de catre organizaţia ucrainienilor. Ca răspuns, autorităţile poloneze au întreprins acţiuni de "pacificare" în zonele locuite în mod compact de ucrainienii polonezi.

Aceste acţiuni în forţă nu au fost niciodată discutate în prealabil cu oficialii polonezi prometeişti. Oficialii din ministerul de externe sau Marele Stat Major nu au fost deloc mulţumiţi de asemenea operaţiuni, care făceau acţiunile prometeiste mult mai dificile.

O lovitură grea dată prometeiştilor polonezi şi ucrainieni a fost asasinarea de către naţionaliştii ucrainieni a lui Tadeusz Hołówko, în Truskawiec pe 31 august 1931.

Polonezii aveau dificultăţi cu gestionarea problemelor minorităţilor naţionale, neavând o politică "internă planificată, consistentă şi constructivă" în această privinţă. Greutăţile erau generate în parte şi de amestecul german, dar în principal se datora incapacităţii polonezilor să gestioneze problema celor aproximativ 20% de cetăţeni de origine etnică ucrainiană, care, în partea de sud-est a ţării reprezentau majoritatea absolută a populaţiei. Această lipsă de pricepere în problemele minoritătilor a influenţat în rău eforturile prometeiste.

Mai mult, Uniunea Sovietică a făcut tot ce-i stătea în putinţă să exploateze dezordinile interne poloneze. În 1921-1931, la o scară mai mare decât în cazul germanilor, propaganda oficială sovietică din zona răsăriteană de graniţă a Poloniei (Kresy Wschodnie), combinată cu atitudinea proucrainiano-sovietică, a dus la apariţia unui puternic sentiment antipolonez şi prosovietic în rândurile ucrainienilor polonezi. Aceste sentimente aveau să persite până la epoca deportărilor, arestărilor în masă şi a foametei care au afectat Ucraina Sovietică în 1933-1938.

Perioada 1926-1932 a fost marcată de participarea unui mare număr de polonezi la acţiunile prometeiste. În plus, datorită eforturilor deosebite ale lui Tadeusz Hołówko, au participat la acţiunile prometeiste, direct sau indirect, şi un mare număr de oficiali ai guvernului polonez.

În această perioadă, (1926-1932), circumstanţele politice favorabile externe şi interne, finanţarea adecvată şi mai presus de toate, încrederea mutuală între participanţi, au dus la un nivel deosebit de ridicat al activităţilor prometeiste, în diferitele domenii de activitate: propaganda, politica şi activitatea în rândurile emigraţiei prometeiste din Polonia, cât şi în propaganda externă.

Au fost ţinute conferinţe regulate pe diferite teme prometeiste, cu implicarea lui Tadeusz Hołówko şi a altor fruntaşi ai mişcării.

Proiectul prometeist a fost încredinţat serviciilor de contranformaţii ale armatei doar pe la sfârşitul anului 1927 şi, cel mai probabil, la începutul anului 1928. Mai înainte de această dată, Prometeismul nu a fost domeniul de activitate a unităţii de diversiune externă a Statului Major. În timp, în ciuda estimărilor optimiste de început cu privire la evoluţiile favorabile Poloniei a politicii externe sovietice, serviciile de contraspionaj au început să-şi dea seama de valoarea conceptului prometeist.

[modifică] A cincea perioadă (1933-1939)

Această ultimă perioadă, a cincea, a prometeismului polonez antebelic (1933-1939) a fost, după cum a afirmat Charaszkiewicz, una a "şapte ani neproductivi". Mai multe fapte a condus la o asemenea evoluţie:

1. "Pactul polono-sovietic de neagresiune" a împiedicat responsabilii politici polonezi să continue participarea la mişcarea prometeistă. Se credea că în Uniunea Sovietică avea loc un anumit proces de renaştere naţională pe coordonate prometeiste, mulţumită apariţiei republicilor autonome, a sprijinului dat de Moscova învăţământului în limbile naţionalităţilor, cât şi datorită reacţiilor naturale de protest a populaţiilor locale la fenomenele economice, religioase şi culturale. Solidaritatea şi puterea comunităţilor de emigranţi politici avea să fie menţinută în continuare. Semnarea pactului de neagresiune avea să ducă ministerul afacerilor externe polonez la distanţarea de mişcarea prometeistă. Acest fapt a dus în mod imediat la scăderea activităţilor prometeiste şi a dat sentimentul participanţilor la mişcare că Polonia se dezice de participarea la eforturile prometeiste internaţionale. Din acel moment, toate chestiunile prometeiste în care Polonia a mai rămas implicată au căzut în sarcina Biroului al II-lea al Marelui Stat Major (contraspionajul).
2. decesele lui Ramishvili şi Zaćwilichowski în 1930 şi a lui Hołówko în 1931, cei mai activi prometeişti, au fost perderi ireparabile pentru mişcarea a cărei lideri fuseseră;
3. criza economică mondială şi bugetele de austeritate ale tuturor ţărilor capitaliste, au redus cu aproape 50% orice fond disponibil şi a împiedicat subvenţionarea mişcării prometeiste;
4. decesul mareşalului Piłsudski (12 mai 1935), fondatorul Prometeismului, a fost o altă lovitură puternică. Charaszkiewicz considera că moartea mareşalului a lăsat Prometeismul, "o idee politică de o mare putere vizionară... care presupunea puteri profetice de anticipare ", fără un patron de o autoritate comparabilă. Moartea lui Piłsudski a fost o pierdere pentru activiştii prometeişti. Din acel moment, eforturile prometeiste au continuat mai mult din inerţie doar prin încurajarea lor de către politicienii polonezi;
5. venirea la putere în Germania a lui Adolf Hitler, crearea Axei anticomuniste Berlin-Roma-Tokyo, şi dorinţa declarată a Axei de colaborare cu mişcările naţionale prometeiste, au creat complicaţii neaşteptate pentru activiştii mişcării care rămăseseră în sfera politică poloneză. În vreme ce forţele politice aliate cu Polonia erau de cea mai bună calitate şi cu un potenţial ridicat, propaganda asiduă germană a creat un rival periculos al mişcării poloneze prometeiste;
6. apariţia noilor ameninţări la graniţele de apus ale ţării a schimbat viziunea politică a mulţi responsabili polonezi, care au început să considere că trebuie să se renunţe la agitaţia de la granitele răsăritene.

Până la moartea lui Piłsudski din 1935, s-au schimbat foarte puţine persoane din cadrul mişcarii prometeiste poloneze, separată de distanţarea oficială a responsabililor guvernamentali, în principal datorită semnării pactului polono-sovietic de neagresiune. Odată cu schimbarea în formula guvernamentală care a apărut după 1935, a apărut şi un declin al conducerii poloneze a mişcării prometeiste. Mişcarea a trebuit să facă faţă marilor reduceri de fonduri şi scăderii importante a sprijinului direct sau indirect al oficialilor guvernamentali. Atitudinea şefilor armatei şi ai contraspionajului militar a rămas ambiguă.

[modifică] Al doilea război mondial, războiul rece, prăbuşirea Uniunii Sovietice

Activitatea prometeiană a continuat în timpul celui de-al doilea război mondial prin acţiunile Germaniei (în special în legătură cu Ucraina), Finlandei, (implicată în conflictul cu Uniunea Sovietică), Franţei şi a Turciei.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Republica Populară Polonia, acum un satelit al URSS-ului, nu a mai fost implicată în niciun fel în mişcarea prometeistă. Ceva asemănător mişcării prometeiste a fost încercat de puterile occidentale după război, în special de Statele Unite ale Americii, care, în timpul războiului rece, a dezvoltat o propagandă puternică împotriva a ceea ce era perceput în occident ca imperialism sovietic. Prometeiştii şi-au văzut încununate speranţele odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice datorată problemelor insurmontabile economice, culturale şi naţionale în contextul unei mişcări internaţionale antiimperialiste. În paralel cu dezintegrarea URSS-ului, s-au dezvoltat Uniunea Europeană şi o uniune asiatică incipientă.

[modifică] Consultaţi şi articolele:

• Istoria serviciilor poloneze de informaţii
• Zbigniew Brzezinski – consilierul pentru problemele de securitate naţională a preşedintelui SUA Jimmy Carter – personalitate politica originară din Polonia, care a conceput o strategie de înfrângere a Uniunii Sovietice bazată pe exploatarea naţionalismului popoarelor republicilor constituente a URSS.
• Demografia Uniunii Sovietice
• Edmund Charaszkiewicz
• Międzymorze

[modifică] Bibliografie

• Edmund Charaszkiewicz, Zbiór dokumentów ppłk. Edmunda Charaszkiewicza, opracowanie, wstęp i przypisy (O colecţie de documente editate de locotentul-colonel Edmund Charaszkiewicz) Andrzej Grzywacz, Marcin Kwiecień, Grzegorz Mazur (Biblioteka Centrum Dokumentacji Czynu Niepodległościowego, tom [vol.] 9), Kraków, Księgarnia Akademicka, 2000, ISBN 83-7188-449-4, pag. 56-87 et passim.
• M.K. Dziewanowski, Joseph Pilsudski: a European Federalist, 1918-1922, Stanford, Hoover Institution, 1979.