Primul arbitraj de la Viena
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Primul arbitraj de la Viena a avut loc pe (2 noiembrie, 1938) la Viena, în palatul Belvedere. Prin el, Germania nazistă şi Italia fascistă au gândit o modalitate de a satisface pretenţiile teritoriale cu scop de revanşă ale Ungariei conduse de regentul Miklós Horthy. Prin acest act, zone din Slovacia de sud şi partea sudică a Ruteniei Carpatice, au fost confiscate Cehoslovaciei şi date Ungariei. În acest fel Ungaria recâştiga controlul acestor zone actualmente în Slovacia şi Ucraina. Aceste zone, locuite compact de etnici maghiari, Ungaria le pierduse prin Tratatul de la Trianon, din 1920, în urma Primului Război Mondial când s-a dizolvat Austro-Ungaria şi de atunci încercase să le recupereze.
Primul arbitraj de la Viena a fost un rezultat direct al Înţelegerii de la Munchen din (30 septembrie, 1938). După terminarea celui de-al doilea război mondial, Tratatele de la Paris din 1947 au declarat nul arbitrajul şi l-au anulat.
Cuprins |
[modifică] Preludiu
[modifică] Înaintea negocierilor
Actul, realizat în favoarea Ungariei, a fost o consecinţă a Acordului de la München. Împreună cu Acordul de la München, a făcut parte din planul Germaniei pentru dizolvarea Cehoslovaciei. Ungaria plănuia deschis să anexeze fostele teritorii ungureşti din Slovacia and Rutenia Subcarpatică, numită şi Rutenia Carpatică sau Rutenia Transcarpatică. Iniţial a existat şi un al treilea jucător: Polonia, cu regimul său autoritar condus de Józef Beck. Polonia şi Ungaria luau un considerare atacuri coordonate asupra Cehoslovaciei, pentru ca Polonia să obţină Těšín şi alte mici regiuni, iar Ungaria să obţină Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. Problema cu acest plan era că Ungaria se temea de consecinţele unui conflict militar cu Cehoslovacia. Aşa cum a spus Horthy pe 16 Octombrie, 1938:
"O intervenţie militară ungurească ar fi un dezastru pentru Ungaria, pentru că armata Cehoslovacă are în prezent cele mai bune arme din Europa şi Budapesta se află la doar 5 minute de graniţă pentru un avion cehoslovac. M-ar neutraliza înainte să mă dau jos din pat."
Cât despre Polonia, Adolf Hitler avea alte planuri vis à vis de această ţară (vezi Istoria Poloniei).
Deoarece Ungaria nu dorea un conflict armat, a încercat să obţină teritoriile dorite pe căi diplomatice. Încă din Noiembrie 1937, Hitler promisese Ungariei o porţiune nespecificată din Cehoslovacia. La începutul lui 1938, representanţii Ungariei şi ale partidelor politice maghiare şi germane din Cehoslovacia au lucrat asiduu pentru dezintegrarea acesteia. Pe 11 Februarie, 1938, aceste părţi au ajuns la un acord la Budapesta ca "Cehoslovacia să fie divizată." În zilele de 17 şi 18 Aprilie 1938, Contele Janos Eszterházy, lider al minorităţii maghiare din Cehoslovacia, a prezentat la Varşovia, capitala Poloniei, un plan trasat de guvernul ungar care avea scopul de a diviza Cehoslovacia şi de a încorpora Slovacia Ungariei. Miklós Kozma, palatin al Regentului ungur Miklós Horthy, a recunoscut deschis un an mai târziu, pe 12 Aprilie 1939 — după Actul de la Viena — că "revendicările minorităţilor maghiare din ţările vecine au fost doar tactici îndreptate către implementarea unui scop strategic — restaurarea unei Ungarii Mari care să ocupe întregul Bazin Carpatic."
Pe 30 Septembrie 1938, a fost finalizat Acordul de la München privind populaţia Germană din Cehoslovacia. În urma presiunilor din partea Poloniei şi Ungariei, acordului i s-au adăugat protocoale suplimentare. Acestea stipulau că Cehoslovacia trebuie să rezolve şi revendicările minorităţilor maghiară şi polonă într-un termen de trei luni, prin negocieri bilaterale; altfel chestiunile respectivea aveau să fie rezolvate de cătrecei patru semnatari ai Acordului de la München, şi anume Germania, Italia, Franţa şi Regatul Unit).
Polonia, însă, a ocupat oraşul Těšín şi o regiune de 1000 km² din jurul acestuia, cu populaţie majoritar polonă, aflat în nordul Moraviei încă de pe 1 Octobrie, în urma revendicărilor adresate Cehoslovaciei încă de pe 21 Septembrie. Negocierile cerute de Acordul de la München au început abia pe 25 Octombrie 1938. Ca rezultat, pe 1 Decembrie, Polonia a primit şi alte teritorii, de această dată în nordul Slovaciei, în total 226 km², cu 4.280 de locuitori, din care mai puţin de 0.3% erau etnici poloni.
În urma ocupării la începutul lui Octombrie a regiunilor de frontieră a părţii ceheşti a Cehoslovaciei de către Germania, conform cu Acordul de la München, teritoriile Cehoslovace Slovacia şi Rutenia Subcarpatică au primit autonomie în cadrul Cehoslovaciei pe 6 Octombrie, respectiv 11 Octombrie. În Noiembrie 1938, Rutenia Subcarpatică a fost redenumită "Ucraina Carpatică" sau "Carpato-Ucraina."
[modifică] Negocierile
Invocând stipulările Acordului de la München cu privire la negocieri, Ungaria a cerut pe 1 Octombrie ca Cehoslovacia să înceapă negocierile. Sub presiune internaţională, şi în faţa activităţilor diversioniste ale unor grupuri special pregătite de partizani maghiari trimise mai ales în zonele de graniţă — din care 350 au fost prinse — Cehoslovacia a acceptat să înceapă negocierile, care au avut loc între 9 şi 13 Octombrie 1938, la Komárno pe malul nordic Slovac al Dunării, mal opus celui unguresc.
Delegaţia cehoslovacă era condusă de primul ministru al Slovaciei autonome, Jozef Tiso, şi îi avea în compunere pe Ferdinand Durčanský, Ministru de Justiţie în cabinetul slovac, şi pe generalul Rudolf Viest. Guvernul de la Praga (guvernul central al Cehoslovaciei) era reprezentat de către Dr. Ivan Krno, Director Politic al Ministerului Cehoslovac al Afacerilor Externe, cu rang de Ambasador Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar. Rutenia Subcarpatică autonomă a fost reprezentată de I. Parkányi, ministru fără portofoliu în guvernul rutean. Delegaţia ungaară a fost condusă de Ministrul de Externe Kálmán Kánya şi de Ministrul Educaţiei Pál Teleki. Delegaţia Cehoslovacă (în special cea slovacă) era neexerimentată şi nepregătită, deoarece a avut de rezolvat numeroase alte probleme interne în regiunile autonome proaspăt create, Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. Delegaţia ungară, pe de altă parte, era compusă din persoane experimentate, iar guvernul ungar a avut posibilitatea să discute pe 8 Octombrie negocierile în avans. Instrucţiunile guvernului ungar erau: nu negociaţi, doar cereţi.
Diferenţa de bază dintre argumentele celor două părţi a fost aceea că partea ungară a prezentat rezultatele recensământului din 1910 (aşa cum a făcut şi Germania în timpul conferinţei de la München) în timp ce Cehoslovacia a prezentat cifrele mai recente, din 1930, a contestat validitatea recensământului din 1910, iar mai târziu a prezentat cifre din recensăminte ungureşti dinainte de 1900, când procesul de Maghiarizare şi asimilare etnică spontană nu avansaseră atât de mult ca până în 1910. Unul din motivele principale pentru discrepanţele între proporţiile etnice indicate în recensămintele unguresc din 1910 şi cehoslovac din 1930 a fost numărul mare de persoane de origine mixtă, sau persoane bilingve slovaco-maghiare, care se puteau declara la fel de bine fie slovaci, fie maghiari. Un alt motiv pentru diferenţele mari între cele două recensăminte a fost acela că ambele state au preferat să ocupe posturile din administraţia publică cu membri ai naţiunii care a format statul respectiv, a căror loialitate faţă de stat nu putea fi pusă la îndoială. Aceasta a însemnat că un număr mare de funcţionari publici şi intelectuali maghiari au părăsit Cehoslovacia după tratatul de pace de la Trianon, şi aceeaşi tendinţă s-a putut observa după Primul Act de la Viena, de această dată în detrimentul populaţiei slovace.
Ca un semn de bună voinţă, delegaţia cehoslovacă a oferit Ungariei nodul de cale ferată de la Slovenské Nové Mesto (până în 1918 o suburbie a oraşului unguresc Sátoraljaújhely), precum şi oraşul Šahy (în maghiară: Ipolyság). Ambele au fost ocupate de Ungaria pe October 12.
La începutul negocierilor, Ungaria a pretins teritoriile Slovaciei de sud şi ale Ruteniei Subcarpatice până la şi incluzând linia definită de Devín (în maghiară: Dévény) - Bratislava (Pozsony) - Nitra (Nyitra) - Tlmače (Garamtolmács) - Levice (Léva) - Lučenec (Losonc) - Rimavská Sobota (Rimaszombat) - Jelšava (Jolsva) - Rožňava (Rozsnyó) - Košice (Kassa) - Trebišov (Tőketerebes) - Pavlovce (Pálócz) - Uzhhorod (în slovacă: Užhorod, în maghiară: Ungvár) - Mukacheve (Mukačevo, Munkács) - Vinogradiv (Nagyszőlős). În 1930, porţiunea slovacă a acestui teritoriu (12,124 km², about 85% of the total) era populată de 550.000 de maghiari şi 432.000 de slovaci (conform recensământului din 1930), şi reprezenta 23% din populaţia totală a Slovaciei. Ungurii au mai cerut un plebiscit în restul teritoriului Slovaciei, în care slovacii să spună dacă doreau sau nu să fie încorporaţi în Ungaria.
Delegaţia Cehoslovacă, a oferit Ungariei crearea unui teritoriu maghiar autonom în cadrul Slovaciei. Kánya a caracterizat această propunere ca pe o "glumă". Cehoslovacia a oferit apoi cedarea Žitný ostrov (în maghiară: Csallóköz, 1838 km², 105,418 locuitori), crearea unui port liber în oraşul Komárno, şi un schimb de populaţii în restul regiunilor de frontieră. Deoarece Ungaria a refuzat şi această ofertă, pe 13 Octombrie delegaţia cehoslovacă a propus o altă soluţie, care ar fi avut ca rezultat rămânerea în Ungaria a unui număr de slovaci şi ruteni apropiat de cel al maghiarilor care ar fi rămas în Cehoslovacia. Această propunere însemna ca Cehoslovacia să păstreze principalele oraşe din regiune: Levice (Léva), Košice (Kassa), şi Uzhhorod (Ungvár). Dar şi această ofertă a fost considerată inacceptabilă de Ungaria; de asemenea, nu era clar de ce rutenii, o minoritate în ambele ţări, contau ca slovaci în propunerea slovacă. În seara de 13 Octombrie, după consultări la Budapesta, Kánya a declarat că negocierile au eşuat, fără a prezenta vreo contra-ofertă ungară.
[modifică] După negocieri
Pe 5 Octombrie 1938, Germania a decis, intern, că "din motive militare, o frontieră Ungaro-Polonă nu este de dorit" şi că "este în intersul militar al Germaniei ca Slovacia să nu fie separată din uniunea Cehoslovacă, ci să rămână în cadrul ei, sub o puternică influenţă germană."
Pe 13 Octombrie (ziua în care negocierile au fost îngheţate) Ungaria a efectuat o mobilizare parţială şi, puţin mai târziu, Cehoslovacia a declarat lege marţială în regiunea sa de frontieră. Ungaria a trimis delegaţii şi în Italia şi în Germania. Contele Csáky a mers la Roma, şi Italia a început pregătirile pentru o conferinţă a celor patru puteri, similară cu cea care a produs Acordul de la München. Pe 16 Octombrie emisarul ungar în Germania, Kálmán Darányi, i-a spus lui Hitler că Ungaria este gata de luptă. Hitler a reacţionat acuzând Ungaria că l-a minţit când a pretins că slovacii şi rutenii doresc cu orice preţ unirea cu Ungaria, şi a spus că dacă Ungaria declanşează un conflict, nimeni nu va fi de partea ei. El a sfătuit Ungaria să continue negocierile şi să respecte principiul etnic. Hitler a arătat de asemenea că Ungaria nu va primi oraşul (în mare parte german) Bratislava, deoarece germanii nu doreau să existe ca minoritate în Ungaria datorită faptului că tratamentul controversat aplicat de Ungaria minorităţilor sale era bine cunoscut în Germania. Ca rezultat al acestei conversaţii, Ribbentrop, în cooperare cu Ungaria şi în prezenţa Ministrului de Externe cehoslovac (mai precis, ceh) František Chvalkovský, a substituit propunerea Ungară cu o nouă propunere de frontieră, "linia Ribbentrop". Aceasta se apropia mai mult de principiul etnic (spre exemplu, Bratislava şi Nitra rămâneau în Slovacia) dar în realitate nu diferea mult de propunerea ungurească. În timpul trasării acestei linii, Ribbentrop a contactat Italia şi i-a spus să renunţe la planurile de conferinţă, deoarece Germania prefera să acţioneze "în spatele cortinei".
În Praga, ministrul de externe cehoslovac a recomandat acceptarea liniei Ribbentrop. Pe 19 Octombrie, însă, reprezentanţii slovaci Tiso şi Ďurčanský s-au întâlnit cu Ribbentrop la München şi — arătându-i statistici care demonstrau puternica maghiarizare din Regatul Ungariei în secolul 19 (care îi îngrijora şi pe germani) — au reuşit să-l convingă să lase oraşul Košice Cehoslovaciei şi să accepte principiul că ar trebui să rămână tot atâţia slovaci şi ruteni în Ungaria câţi maghiari rămân în Cehoslovacia. După câteva zile, Ribbentrop s-a arătat relativ ostil către unguri. Cum a spus Ministrul de Externe al Italiei Galeazzo Ciano, "Adevărul este că el intenţionează să protejeze Cehoslovacia cât de mult poate şi să sacrifice ambiţiile, chiar şi cele legitime, ale Ungariei".
După 17 Octombrie, activităţile din jurul Ruteniei Subcarpatice s-au intensificat. Polonia a propus o împărţire a Ruteniei Subcarpatice între Ungaria, Polonia şi România. România, fidel aliat al Cehoslovaciei împotriva Ungariei, a refuzat propunerea, oferind chiar şi ajutor militar pentru Cehoslovacia în Rutenia. Ungaria, la rândul său, a încercat sp convingă reprezentanţii carpatoruteni să devină parte a Ungariei. Deoarece o frontieră comună polono-ungară, care ar fi reieşit din anexarea de către Ungaria a Ruteniei Subcarpatice, era o dorinţă mai veche a Poloniei şi Ungariei, Polonia a început să mute trupe în regiune pentru suport. Însă, deoarece o frontieră polono-ungară ar fi însemnat o flancare a Germaniei, aceasta era dispusă să tolereze o asemenea frontieră doar dacă Polonia ar fi compensat-o cedându-i coridorul Danzig către Prusia Orientală. Polonia a refuzat propunerea germană. Pe 20 Octombrie, rutenii au venit cu o rezoluţie mai mult sau mai puţin în favoarea unui plebiscit privind încorporarea întregii regiuni subcarpatice în Ungaria. Cinci zile mai târziu, Primul Ministru rutean Andriy Borody a fost arestat la Praga, şi Ministrul de Externe rutean Avhustyn Voloshyn a fost numit prim ministru în locul lui. El era dispus să considere doar cedarea teritoriilor majoritar maghiare către Ungaria, şi respingea ideea unui plebiscit.
[modifică] Reluarea negocierilor
Între timp, negocierile dintre Cehoslovacia şi Ungaria s-au reluat prin canale diplomatice. Ca rezultat al vizitei slovacilor la München pe 19 Octombrie, Cehoslovacia a făcut "A treia ofertă teritorială" pe 22 Octombrie: a oferit să cedeze Ungariei 9.606 km² din sudul Slovaciei plus 1.694 km² din Rutenia Subcarpatică; Cehoslovacia urma să păstreze Bratislava, Nitra şi Košice. Ungaria a refuzat propunerea şi a cerut ca teritoriile oferite de Cehoslovacia să fie ocupate imediat de Ungaria, ca în teritoriile disputate să se efectueze plebiscite, şi ca Rutenia "să-şi decidă singură viitorul" (să se unească cu Ungaria). Ungaria a avertizat că dacă Cehoslovacia refuză propunerea, Ungaria va cere arbitraj (italo-german în Slovacia de vest, italo-germano-polon în Slovacia de est şi în Rutenia Subcarpatică). Cehoslovacia a respins cererile, dar a acceptat arbitrajul. Avea motive pentru aceasta, altele decât presiunea internaţională: nu numai că guvernul ungar colabora cu Hitler, ci şi noul guvern autonom slovac (spre exemplu, prin întâlnirea din 19 Octombrie cu Ribbentrop). Ambele părţi sperau că Germania le va susţine cerinţele. Între timp Marea Britanie şi Franţa au anunţat lipsa de interes în arbitraj, dar au rămas pregătite pentru o conferinţă a celor patru puteri dacă ar fi fost cazul.
[modifică] Înainte de arbitraj
Cehoslovacia, însă, a subestimat influenţa Ungariei asupra Italiei. Ungaria a reuşit să convingă Italia că influenţa Germaniei exercitată prin Cehoslovacia putea fi eliminată de o Ungarie puternică, care, bineînţeles, ar susţine Italia. În consecinţă, pe 27 Octombrie, la Roma, Ministrul de Externe italian Ciano l-a convins pe Ribbentrop — care între timp se răzgândise şi acum susţinea o conferinţă a celor patru puteri — că arbitrajul germano-italian ar fi fost o idee bună, pentru că ar fi o mişcare majoră împotriva influenţei franco-britanice. După multe ezitări, Ribbentrop a fost convins şi că actul de arbitraj ar urma să depăşească limitele principiului etnic, în sensul că în primul rând ar trebui să dea Ungariei oraşele cehoslovace Košice, Uzhhorod şi Mukachevo. Dar cedarea celor două oraşe carpatorutene, însemna ca toată Carpato-Ucraina să fie privată de centrele sale economice şi să nu poată supravieţui. Bineînţeles, Cehoslovacia nu ştia de această schimbare de atitudine a lui Ribbentrop, şi încrederea liderilor slovaci într-o decizie favorabilă din partea Germaniei era decisivă în acceptarea de către ei a arbitrajului.
Pe 29 Octombrie 1938, Cehoslovacia şi Ungaria au cerut oficial Germaniei şi Italiei să arbitreze, şi au declarat în avans că vor accepta rezultatele.
[modifică] Arbitrajul
[modifică] Delegaţiile
Actul a fost realizat la Viena de către miniştrii de externe ai Germaniei (Joachim von Ribbentrop) şi Italiei (Galeazzo Ciano).
Delegaţia ungară a fost condusă de Ministrul de Externe Kálmán Kánya, însoţit de Ministrul Educaţiei Pál Teleki.
Delegaţia cehoslovacă a fost condusă de Ministrul de Externe František Chvalkovský şi Ivan Krno. Printre membrii importanţi ai delegaţiei cehoslovace s-au numărat reprezentanţii Ruteniei subcarpatice — Primul Ministru Avhustyn Voloshyn — şi al Slovaciei: Primul Ministru Jozef Tiso şi Ministrul Justiţiei Ferdinand Ďurčanský.
[modifică] Arbitrajul
Arbitrajul a început la Palatul Belvedere din Viena, la orele prânzului pe 2 Noiembrie 1938. Era prezent şi Hermann Goering. Delegaţiilor cehoslovacă şi ungară li s-a permis să-şi susţină argumentaţiile. Kanya a fost "amar şi argumentativ," Teleki a fost "calm şi mai bine documentat." Chvalkovsky a fost succint şi a lăsat misiunea de a prezenta cauza cehoslovacă în seama Ministrului Krno. Ribbentrop apoi i-a împiedicat pe Primul Ministru slovac Tiso şi pe Primul Ministru rutean Voloşin să-şi prezinte oficial opiniile.
Cei doi arbitri, Ribbentrop şi Ciano, şi-au continuat conversaţiile cu delegaţii la masa de prânz şi apoi s-au retras în camere separate, unde au polemizat asupra unei hărţi. Ciano, protejând interesele ungare, a căutat să mute noua frontieră spre nord; Ribbentrop, protejând interesele cehoslovace, a căutat să o mute în direcţia opusă. Datorită nepregătirii şi indolenţei lui Ribbentrop, ministrul de externe italiana avut câştig de cauză. Când actul a fost anunţat în jurul orei 7 p.m., delegaţia cehoslovacă a fost atât de şocată încât Jozef Tiso a trebuit să fie convins de Ribbentrop şi Chvalkovský să semneze documentul.
[modifică] Prevederile actului
1 - Capul de pod Bratislava, până pe 15 Octombrie 1947 teritoriu maghiar
2 - Slovacia de Sud, atribuită din 2 Noiembrie 1938 până în 8 Mai 1945 Ungariei
3 - Teritorii din Slovacia de Est în apropierea oraşelor Stakčín şi Sobrance, atribuite Ungariei, ca urmare a războiului din perioada 4 Aprilie 1939 până în 8 Mai 1945
4 - Devín şi Petržalka,atribuite din 1 Noiembrie 1938 până în 1945 Germaniei
5 - Zona germană de protecţie, definită ca urmare a tratatului de protecţie din 23 martie 1939
Cehoslovacia se obliga să cedeze teritoriile din sudul Slovaciei şi sudul Ruteniei de la sud de linia (şi inclusiv oraşele) Senec - Galanta - Vráble - Levice - Lučenec - Rimavská Sobota - Jelšava -Rožnava -Košice - Michaľany - Veľké Kapušany - Uzhhorod - Mukachevo - până la graniţa cu România. Astfel, Cehoslovacia a păstrat oraşele din vestul Slovaciei Bratislava şi Nitra, în timp ce Ungaria recupera cele trei oraşe estice disputate ca şi cele patru din zona centrală.
Aceste teritorii au însumat 11.927 km² (10.390 dintre ele reprezintă în 2006 Slovacia de astăzi, restul Carpato-Ucraina) cu aproximativ 1.060.000 de locuitori. Conform ultimului recensământ cehoslovac dinaintea actului de la Viena, partea slovacă a acestui teritoriu avea 852.332 de locuitori:
- 506,208 (59%) maghiari,
- 290,107 (34%) slovaci,
- 26,227 (3.07%) evrei,
- 13,184 (1.5%) germani,
- 1,892 (0.2%) ruteni, şi
- 14,714 (1.7%) alte naţionalităţi.
Conform unui recensământ ungar die la sfârşitul anului 1938, existau doar 121.603 de slovaci în teritoriile în chestiune; conform unui alt recensământ ungar din anul 1941, numărul maghiarilor era de 751.944 (86.5%) dintr-un total al populaţiei de 869.299 şi numărul slovacilor scăzuse la 85.392 (9.8%). 70.000 de maghiari, conform surselor slovace — 67.000 conform celor ungare — au rămas în partea neanexată a Slovaciei. Aceste schimbări spectaculoase dintre 1930 şi 1941 sunt în principal rezultatul schimbărilor oportuniste de identitate, cum s-a mai discutat mai sus, care a avut ca rezultat faptul că majoritatea persoanelor bilingve care s-au declarat slovaci în 1930, au preferat să se declare maghiari în 1941. Al doilea motiv important este întoarcerea funcţionarilor maghiari şi înlocuirea celor slovaci. Din aceste două motive principale, au reapărut proporţiile etnice din 1910 în regiune. Este de notat că din nou din aceleaşi motive, proporţiile maghiarilor au scăzut la nivelul din 1930 imediat după ce teritoriile au fost reanexate de Cehoslovacia după sfârşitul războiului.
Deşi, analog cu Acordul de la München, actul trebuia să prevadă cedarea unor teritorii care, conform recensământului din 1910 — ultimul recensământ unguresc efectuat cât timp Slovacia şi Rutenia făceau încă parte din Regatul Ungariei — aveau peste 50% maghiari, în realitate actul era contrar chiar şi vechiului recensământ în câteva regiuni, mai ales în zonele rurale de lângă Košice, Bratislava (oraşul propriu-zis avea o majoritate germană relativă în 1910), Nové Zámky, Vráble, Hurbanovo şi Jelšava. Mai multe încălcări ale principiului etnic apar dacă se ia ca bază recensământul cehoslovac: slovacii constituiau majoritatea în 182 de comunităţi din cele 779 cedate şi reprezentau 60% din populaţia oraşului Košice şi 73% din cea a districtului Vráble, ambele cedate Ungariei.
Slovacia şi-a pierdut 21% din teritoriu, 20% din capacitatea industrială, peste 30% din terenul arabil, 27% din staţiile electrice, 28% din zăcămintele de minere de fier, peste 50% din podgorii, 35% din porcine, şi 930 km de cale ferată. Estul Slovaciei şi-a pierdut oraşul central (Košice). Estul Slovaciei şi multe oraşe din sudul Slovaciei şi-au pierdut legăturile feroviare cu restul lumii, deoarece singurele lor căi ferate treceau prin teritoriile anexate, iar graniţele au fost închise. Carpato-Ucraina a fost privată de cele două oraşe principale ale sale, Uzhhorod şi Munkachevo, şi de toate regiunile sale fertile.
În plus, actul stipula că "ambele părţi acceptă actul de arbitraj ca frontieră definitivă." Această prevedere, însă, a fost în curând violată de Ungaria, după cum se va specifica mai jos.
[modifică] Consecinţe
Actul a fost, evident, nefavorabil Slovaciei şi Carpato-Ucrainei. Faptul că restul Slovaciei a rămas o entitate separată a permis Germaniei să obţină controlul asupra acestui teritoriu strategic din Europa Centrală şi mai târziu să îndrepte Ungaria şi Slovacia una împotriva celeilalte, amândouă încercând să câştige aprobarea Germaniei.
[modifică] Urmările Actului de la Viena
La scurt timp după anunţarea actului, János Eszterházy, un lider maghiar din Slovacia, a propus ca Ungaria să returneze Slovaciei 1000 km² din teritoriul primit (mai exact, regiunile predominant slovace din districtele Šurany [în magiară, Nagysurány] şi Palárikovo [în maghiară, Tótmegyer]) pentru a asigura coexistenţa paşnică pe termen lung între cele două naţiuni. Propunerea sa a fost ignorată la Budapesta.
Teritoriile cedate au fost ocupate honvezii maghiari (Magyar Királyi Honvédség) între 5 şi 10 November 1938. Pe 11 Noiembrie, regentul Ungariei Miklós Horthy a intrat oficial în principalul oraş, Kosice (în maghairă, Kassa). Până atunci 15.000 de cehi şi slovaci (cehii se stabiliseră aici după 1919) părăsiseră oraşul; încă 15.000 aveau să o facă şi ei până la sfârşitul lunii, lăsând în urmă aproximativ 12.000 de slovaci şi aproape nici un ceh.
"Teritoriile Felvidék" au fost încorporate Ungariei pe 12 Noiembrie 1938, printr-un act al Parlamentului Ungar. Teritoriul ocupat a fost împărţit în două judeţe cu reşedinţele la Nové Zámky şi Levice, iar alte părţi au fost date altor judeţe ungare.
Deoarece frontiera stabilită de act fusese trasată pe o hartă cu scara mare, Ungaria a putut deplasa frontiera efectivă şi mai la nord în timpul procesului de delimitare. Cehoslovacia nu a mai vrut să protesteze, deoarece guvernul se temea de un nou arbitraj.
Sub presiunea lui Hitler, Slovacia pe 14 Martie 1939, şi-a declarat independenţa. Cehoslovacia a încetat să existe. Două zile mai târziu, Hitler a informat Ungaria că i se permite să ocupe restul Ruteniei în 24 de ore, dar că nu avea voie să se atingă de restul Slovaciei, pe care Hitler voia să o transforme într-un aliat german cu poziţie strategică, mai ales pentru planificata invazie a Poloniei. Pe 14 – 15 Martie, ce a mai rămas din Rutenia şi-a declarat independenţa. Între 15 şi 18 Martie, "Carpato-Ucraina" (cu o populaţie minoritar maghiară) a fost ocupată de Ungaria, într-o directă încălcare a Actului de la Viena. Din Carpato-Ucraina, Ungaria a ocupat pe 15 Martie şi o mică parte din Slovacia. Nevăzând vreo reacţie substanţială, pe 23 Martie, Ungaria a lansat un atac şi mai puternic împotriva Slovaciei de est. Planul era de a "avansa cât de mult spre vest este posibil." După un scurt război ungaro-slovac (cu câteva raiduri aeriene ungare, ca cel din 24 Martie asupra oraşului Spišská Nová Ves) Ungaria a fost forţată de Germania să se oprească şi să negocieze. Ca rezultat al negocierilor, din 27 Martie - 4 Aprilie), Ungaria a mai primit teritorii în estul Slovaciei (1.897 km²) cu 69.630 de locuitori, aproape exclusiv slovaci sau ruteni. Aceasta a fost o nouă violare a Actului de la Viena.
[modifică] Viaţa în teritoriile anexate
Deşi iniţial honvezii au fost primiţi cu braţele deschise de majoritatea maghiarilor în teritoriile anexate, în curând inscripţiile de pe ziduri s-au transformat din Mindent vissza! ("Totul înapoi!" — adică, toată Slovacia) în Minden drága, vissza Prága! ("Totul e scump — înapoi la Praga!") iar oamenii spuneau, Nem ezeket a magyarokat vártuk ("Nu ăştia sunt maghiarii pe care îi aşteptam"). Autorul maghiar K. Janics a scris în 1994 că 90% din maghiarii din teritoriile anexate au salutat anexarea, dar până în vara lui 1939 aceiaşi maghiari ar fi preferat să se separe de Ungaria. Obiecţiile lor nu erau împotriva Ungariei, cât împotriva regimului autoriatar al lui Miklós Horthy, care guverna Ungaria din 1920 şi care perpetuase înapoierea economică şi politică în care ţara se prăbuşise după Primul Război Mondial. A fost exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în Cehoslovacia după acelaşi război: în Ungaria orele de lucru erau mai multe, preţurile mai mari, salariile mai mici, taxele mai mari, nu existau contracte colective de muncă, nu exista ajutor de şomaj, aproape nici o zi de concediu pe an. Populaţia locală a eşuat în toate încercările de a păstra avantajele sistemului cehoslovac, dar a reuşit într-o singură măsură: atât în teritoriile anexate cât şi în restul Ungariei, nivelul de educaţie minimă obligatorie a fost crescut de la 6 ani cât era standardul cehoslovac la 8 ani.
Încălcând prevederile actului, Ungaria a impus dictatura militară în teritoriile anexate (care erau administrate de armată) şi nu a promovat minorităţile. Din contra, cetăţenii slovaci, ruteni ("ucraineni"), evrei, şi întrucâtva chiar şi cei germani din teritoriile anexate au fost supuşi la persecuţii.
În particular, jandarmii unguri comiteau frecvent acte de violenţă împotriva slovacilor şi au ucis mii de oameni. cel mai bine cunoscut caz s-a petrecut la Crăciunul anului 1938, când jandarmii au tras în slovacii care ieşeau dintr-o biserică, doar pentru că aceştia cântaseră un cântec naţional slovac în timpul mesei. Tribunalele militare speciale care condamnau membri ai rezistenţei la moarte sau tortură nu erau ieşite din comun. Jefuirea magazinelor ceheşti şi slovace, precum şi a proprietăţilor din teritoriile anexate erau la ordinea zilei. Multe cărţi şi biblioteci slovace au fost arse; mii de angajaţi slovaci şi cehi — mai ales din căile ferate sau din serviciile publice — au fost concediaţi; licenţele de comerţ pentru slovaci şi evrei au fost revocate; preoţii care refuzau să ţină mesa în maghiară erau torturaţi. Majoritatea şcolilor slovaceau fost închise (386 de şcoli primare, 28 licee şi 10 gimnazii); protestatarii erau închişi, şi 862 din cei 1.119 profesori slovaci au fost concediaţi. Mulţi din ei au fost probabil printre cei aproape 100.000 de cehi şi slovaci care au plecat sau au fost alungaţi din teritoriile anexate. Deportările au început cu un ordin pe 5 Noiembrie 1938, de la şeful de cabinet al Ungariei, ca toţi "coloniştii" cehi şi slovaci să fie expulzaţi din teritoriile anexate. Doar când guvernul slovac a replicat cu măsuri împotriva maghiarilor din Slovacia în Noiembrie 1938, Ungaria a încept să negocieze. Rezultatul a fost că — aşa cum a spus ambasadorul Ungariei la Praga în Februarie 1939 — "au apărut conflicte emoţionale între slovaci şi maghiari, conflicte care nu existaseră niciodată înainte."
În plus, autorităţile ungare au recrutat mai ales slovaci, români şi ucraineni în A Doua Armată Ungară, care a fost trimisă în Uniunea Sovietică în 1942. Această armată a fost înfrântă total la Bătălia de la cotul Donului, soldată cu mii de morţi. În legătură cu aceasta, Primul Ministru ungar Miklós Kállay a spus pe 23 Februarie 1943: "Slavă Domnului că pierderile Armatei Ungare nu au afectat prea mult substanţa naţiunii maghiare, pentru că naţionalităţile non-maghiare au pierdut mai multe vieţi."
Evreii vorbitori de limba maghiară au fost deportaţi de un grup kommando condus de Adolf Eichmann după ocuparea Ungariei de către Germania (vezi Istoria Ungariei) pe 19 Martie 1944.
[modifică] După cel de-al doilea război mondial
După eliberarea de către Armata Roşie a teritoriilor anexate, acestea — ca şi Republica Slovacă (stat cu o existenţă meteorică, în timpul celui de-al doilea război mondial) — au redevenit imediat parte din Cehoslovacia (vezi mai jos: Anulare). După sfârşitu războiului şi până în 1948, maghiarii au fost consideraţi criminali de război, cu exepţia luptătorilor din rezistenţă care au luptat contra germanilor. Totuşi, Aliaţii nu au permis o deportare a maghiarilor similară cu cea a germanilor din Cehia. Au permis doar un "schimb de populaţii," în care 68.407 maghiari au fost mutaţi în Ungaria în schimbul slovacilor mutaţi în Cehoslovacia. Încă 31.780 de maghiari au fost expulzaţi pentru că veniseră în aceste teritorii după Actul de la Viena. Mai devreme, aproximativ 44.000 de maghiari, precum şi 100.000 de slovaci, au fost trimişi sau deportaţi în Regiunea Sudetă, care fusese depopulată, pentru muncă. După un an sau doi, maghiarilor li s-a permis să se întoarcă în Slovacia de sud, şi aproape 24.000 dintre ei au profitat de această oportunitate. Această scurtă perioadă de anarhie s-a terminat cu lovitura de stat comunistă din 1948 (vezi Istoria Cehoslovaciei), în urma căreia maghiarii — spre deosebire de germani — şi-au reprimit cetăţenia cecoslovacă împreună cu toate drepturile.
[modifică] Rolul strategic al graniţei ungaro-polone
Până în martie 1939, maghiarii şi polonii doreau să-şi restabilească graniţa comună istorică dintre ţările lor. După Acordul de la München din 30 Septembrie 1938, ei au colaborat în acest scop. Un pas către acest scop a fost realizat prin Primul arbitraj de la Viena (2 Noiembrie 1938).
Până în mijlocul lui Martie 1939, Germania a considerat că "din motive militare, o frontieră comună între Ungaria şi Polonia nu este de dorit." Într-adevăr Hitler, când a autorizat în Martie 1939 Ungaria să ocupe restul Ruteniei, a avertizat Ungaria să nu se atingă de restul Slovaciei. El intenţiona să se folosească de Slovacia ca teren de pregătire a invaziei Poloniei. În Martie 1939, Hitler s-a răzgândit în privinţa frontierei polono-maghiare, şi a decis să trădeze aliatul Germaniei, Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, care încă din 1938 începuse să organizeze unităţi militare ucrainene într-un sich de lângă Uzhhorod sub tutelaj german. Hitler era îngrijorat că, dacă o armată ucraineană organizată în Rutenia ar fi însoţit forţele germane care aveau să invadeze Uniunea Sovietică, naţionaliştii ucraineni vor insista să înfiinţeze o Ucraină independentă. Hitler nu dorea să fie deranjat.
Hitler avea să regrete decizia privind soarta Carpato-Ucrainei. În şase luni, în timpul Invaziei Poloniei din 1939, graniţa comună ungaro-polonă a devenit de importanţă majoră pentru că guvernul amiralului Horthy, recunoscător Poloniei pentru că a ajutat Ungaria să recupereze Rutenia, a refuzat, ca pe o chestiune de "onoare ungară," cererea lui Hitler pentru tranzitarea forţelor germane prin Rutenia Carpatică în sud-estul Poloniei pentru accelerarea cuceririi Poloniei. Aceasta, în schimb, a permis guvernului Poloniei şi câtorva zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri poloni să treacă graniţa în România şi Ungaria, şi de acolo în Franţa şi Siria pentru a continua operaţiunile ca al treilea beligerant Aliat ca forţă militară după Marea Britanie şi Franţa. De asemenea, pentru un timp agenţii de informaţii din Polonia şi Regatul Unit, inclusiv celebra Krystyna Skarbek, au folosit Carpato-Ucraina ca rută de trecere a Munţilor Carpaţi în şi din Polonia.
Această politică s-a schimbat în Octombrie 1948 când parlamentul Cehoslovac a restaurat cetăţenia cehoslovacă etnicilor maghiari rezidenţi în Slovacia la 1 Noiembrie 1938, şi care nu fuseseră condamnaţi pentru crime. Această ultimă prevedere a exclus de la reacordarea cetăţeniei pe "criminalii de război," o categorie care cuprindea un număr mare de maghiari: membrii ai asociaţiilor culturale sau sociale maghiare sau ai partidelor politice maghiare; oameni legaţi direct sau indirect cu administraţia ungară dintre 1938 şi 1944.
[modifică] Anularea
În timp ce Al Doilea Război Mondial era încă în desfăşurare, Aliaţii au declarat Arbitrajul de la Viena nul şi neavenit, deoarece era rezultatul Acordului de la München, care era de asemenea nul, considerat un act de violenţă extremă şi o încălcare a legilsaţiei internaţionale şi a acordului din 30 Septembr ie 1938 dintre Germania şi Marea Britanie, care impunea consultări cu Marea Britanie şi Franţa înaintea realizării unui astfel de act. Aceasta a fost confirmată în Tratatul de Pace cu Ungaria (Tratatul de la Paris) semnat pe 10 Februarie 1947, al cărui Articol 1 (4a) specifica: "Deciziile Actului de la Viena din 2 Noiembrie 1938 sunt declarate nule şi neavenite." Tratatul continua prin a declara că frontiera dintre Ungaria şi Cehoslovacia urma să fie fixată pe vechea frontieră dintre Ungaria şi Cehoslovacia aşa cum exista ea la 1 Ianuarie 1938 (cu excepţia a trei sate la sud de Bratislava, care au fost date Cehoslovaciei). Uniunea Sovietică a "primit" Carpato-Ucraina de la Cehoslovacia în Iunie 1945.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Bibliografie
- "Wiener Schiedsspruch," în Wikipedia în limba germană.
- Deák, Ladislav, Hra o Slovensko (Jocul cu miza "Slovacia"), Academia Slovacă de Ştiinţe, 1991.
- Deák, Ladislav, Viedenská arbitráž 2. November 1938. Dokumenty, zv. 1 (20. September – 2. November 1938) (Arbitrajul de la Viena din 2 Noiembrie 1938: Documente, volumul 1 [20 Septembrie – 2 Noiembrie 1938]), Matica slovenská, 2002.
- Encyklopédia Slovenska (Enciclopedia slovacă), vol. VI, Academia Slovacă de Ştiinţe, 1982.
- Kronika Slovenska (Cronica slovacă), vol. II, Fortuna Print Praga, 1999.
- Józef Kasparek, Przepust karpacki: tajna akcja polskiego wywiadu (Uşa din spate din Carpaţi: o operaţiune a Serviciului Secret Polonez), Varşovia, Wydawnictwo Czasopism i Książek Technicznych SIGMA NOT, 1992, ISBN 83-85001-96-4.
- Edmund Charaszkiewicz, Zbiór dokumentów ppłk. Edmunda Charaszkiewicza (Colecţie de documente a Lt. Col. Edmund Charaszkiewicz), opracowanie, wstęp i przypisy (editată, cu introducere şi adnotări de) Andrzej Grzywacz, Marcin Kwiecień, Grzegorz Mazur, Cracovia, Księgarnia Akademicka, 2000, ISBN 83-7188-449-4.
- Paweł Samuś, Kazimierz Badziak, Giennadij Matwiejew, Akcja "Łom": polskie działania dywersyjne na Rusi Zakarpackiej w świetle dokumentów Oddziału II Sztabu Głównego WP (Operaţiunea Ranga: Operaţiuni diversioniste polone în Rutenia Transcarpatică în lumina documentelor Secţiunii II a Statului Major Polon), Varşovia, Adiutor, 1998.
[modifică] Legături externe
- en Textul primului arbitraj de la Viena
- en Edward Chaszar: Disputa Cehoslovaco-ungară din 1938 asupra graniţelor
| Al doilea război mondial | ||||||||||
| Teatre de luptă | Evenimente pricipale | Articole specifice | Participanţi | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
Preludiu: Principalele fronturi: Cronologie: |
1939: 1940: 1941: 1942: 1943: 1944: 1945: |
• Blitzkrieg Impactul asupra civililor: Urmări: |
Aliaţii Axa |
|||||||
|
||||||||||
