Istoria Germaniei postbelice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Istoria Germaniei |
|---|
 |
| Antichitatea |
| Triburile germanice |
| Perioada migraţiilor |
| Imperiul Francilor |
| Evul mediu |
| Sfântul Imperiu Roman |
| Colonizarea răsăritului |
| Apariţia naţiunii germane |
| Confederaţia Rinului |
| Confederaţia Germană |
| Confederaţia Germană de Nord |
| Imperiul German |
| Imperiul German |
| Primul război mondial |
| Republica de la Weimar |
| Republica de la Weimar |
| Germania Nazistă |
| Germania nazistă |
| Al doilea război mondial |
| Germania postbelică |
| Germania între 1945-1990 |
| Ocupaţia şi împărţirea |
| Expulzarea germanilor |
| RDG |
| RFG |
| Reunificarea Germaniei |
| Germania în zilele noastre |
| Germania |
| Alte subiecte germane |
| Istoria militară |
| Tabel cronologic |
| Istoria germanei |
| [Editează acest format] |
După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece, ţara a fost împărţită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean şi blocul occidental. De-abia în 1990 Germania a fost reunificată.
Cuprins |
[modifică] Împărţirea Germaniei
La Conferinţa de la Potsdam din august 1945, după capitularea necondiţionată a Germaniei de pe 8 mai 1945, Aliaţii au împărţit Germania în patru zone militare de ocupaţie – franceză în sud-vest, britanică în nord-vest, americană în sud şi sovietică în răsărit. Fostele provincii germane la est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania şi Silezia) au fost transferate Poloniei, ţară care a fost practic mutată spre apus. Numeroşi etnici germani fugiseră din aceste teritorii din faţa înaintării Armatei Roşii. Ca rezultat al înţelegerilor de la Potsdam, peste 3.300.000 de germani care mai rămăseseră în răsărit au fost expulzaţi.[1]. Partea Prusiei Răsăritene din jurul Königsbergului a fost anexată de Uniunea Sovietică.
La Postdam s-a căzut de acord asupra transferului a aproximativ 7 milioane de germani din Polonia, Uniunea Sovietică, Regiunea Sudeţilor din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România. Ţărilor de origine ale germanilor le era impusă oprirea transferurilor în momentul în care, datorită numărului mare de refugiaţi, resursele Germaniei ar fi fost puse în pericol. În unele cazuri, până la deportarea finală în Germania, etnicii germani au fost supuşi unor acte grave de răzbunare. Se estimează că, în total, aproximativ 12 milioane de germani au fugit din Europa Răsăriteană. În plus, aproximativ 2 până la 2,5 milioane de germani au murit ca urmare a condiţiilor proaste în care au fost organizate evacuările, ca urmare a bombardamentelor sau scufundării vaselor de refugiaţi, sau ca urmare a foametei şi epuizării în timpul marşurilor lungi prin frig, a condiţiilor proaste din taberele de refugiaţi sau au fost pur şi simplu fiind ucişi de soldaţii sau civilii furioşi. Aproximativ 165.000 de germani au fost deportaţi de sovietici în Siberia.
După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanţii militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupaţie şi acţionau de comun acord în problemele care priveau întreaga ţară. Berlinul, care se afla în zona de ocupaţie sovietică, a fost de asemenea înpărţit în patru sectoare de ocupaţie. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul Răsăritean, capitala RDG-ului.
Unul dintre cele mai importante sarcini care şi le propuseseră Aliaţii în Germania a fost denazificarea. Svastica şi alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag provizoriu german. Acest drapel a fost folosit de exemplu pentru a fi abordat de navele maritime germane până în 1949, când au fost proclamate separat Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană.
Cei trei mari au căzut de acord la Postdam asupra unui vast program de descentralizare, care făcea ca Germania, deşi tratată ca o singură unitate economică, să fie împărţită în regiuni cu o largă autonomie şi doar câteva departamente administrative centrale. Planurile pentru organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate odată cu creşterea tensiunilor între foştii aliaţi, care au culminat cu izbucnirea războiului rece.
Politica iniţială a puterilor occidentale a foat aceea a "pământului sărat" [1], în conformitate cu Planul Morgenthau, care, deşi era în mod oficial respins, a influenţat puternic politica învingătorilor. [2] [3]. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către francezi a regiunii germane bogate în zăcămainte minerale Saar în 1947. [4]
Totuşi, până în 1948, odată cu creşterea rivalităţii dintre Uninea Sovietică, pe de-o parte şi, puterile occidentale, pe de alta, care în plus au ajuns să se teamă de comunizarea populaţiei germane sărăcite, politica Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei faţă de fostul inamic s-a schimbat. Punctul de cotitură a fost discursul Secretarului de Stat al SUA James F. Byrnes Redefinirea politicii faţă de Germania, susţinut de rapoarte asupra situaţiei din Germania, (Misiunea economică prezidenţială în Germania şi Austria). Aliaţii occidentali au început să fie preocupaţi de deteriorarea situaţiei economice din "Trizonă". Planul Marshall conceput de americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins şi pentru Germania Occidentală. Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupaţiei militare, a fost în cele din urmă permisă. Aceasta reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă naţională, a pus capăt inflaţiei galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valute şi s-au retras în martie 1948 din sistemul de guvernare tetrapartit şi au declanşat criza Berlinului în iunie acelaşi an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlunul Occidental. Aliaţii occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat apovizionarea jumătăţii vestice a oraşului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni.
În 1949, vest-germanii au protestat din ce în ce mai hotărât împotriva planurilor aliate de dezindustrializare a ţării. Aliaţii occidentali – SUA, Franţa şi Regatul Unit – au căzut în cele din urmă de acord asupra încetării demontării industriei grele germane în 1950.[5] [6]
[modifică] Cele două state germane
Pe 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupaţie occidentale, iar oraşul Bonn a fost ales să fie "capitală provizorie". Ţara s-a proclamat "complet suverană" pe 5 mai 1955. Pe 7 octombrie 1949, în zona sovietică a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute şi cu numele neoficiale de "Germania de Vest (Occidentală)" şi respectiv, "Germania de Est". În ambele state au rămas încartiruite trupe de ocupaţie. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind împărţit în Berlinul Răsăritean şi cel Occidental, ultimul fiind în întregime înconjurat de teritoriul RDG-ului. Deşi locuitorii Berlinului de Vest erau cetăţeni ai RFG-ului, oraşul nu era din punct de vedere legal parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupaţia formală a aliaţilor apuseni până în 1990, deşi administraţia orăşenească era aleasă de locuitori, nu era impusă din afară.
Germania de Vest a devenit unul dintre aliaţii SUA, Regatului Unit şi Franţei. Ţara s-a autodefinit ca fiind una cu "economie socială de piaţă", bucurându-se de o îndelungată perioadă de creştere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat reformei monetare din 1948 şi ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall (1948 - 1951).
Germania de Est a fost mai întâi ocupată, iar mai apoi aliată (din mai 1955) cu Uniunea Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută şi sub acronimul de RDG, o ţară cu un sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit în scurt timp cea mai bogată şi avansată din tot blocul răsăritean, fiind în acelaşi timp o ţară de protocol, o "democraţie populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o faţă umană", dar şi că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetăţenii est-germani nu au încetat nici o clipă să privească către libertăţile politice, economice şi prosperitatea din vest.
Sovieticii au propus în 1952 prin Nota Stalin reunificarea Germaniei şi dezagajarea superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franţa şi SUA au respins oferta pe care o considerau lipsită de sinceritate.
[modifică] Germania de Vest
Aliaţii occidentali au început să dea tot mai multă libertate oficialilor germani şi au aprobat înfiinţarea nucleului unui viitor guvern german, prin crearea Consiliului Economic pentru cele trei zone de ocupaţie pe care le controlau. Mai târziu cele trei forţe au fost de acord cu înfiinţarea unei adunări constituantă, au căzut de acord asupra statutului trupelor de ocupaţie şi a relaţiilor dintre autorităţile germane şi aliaţi şi asupra unificării politice şi economice a celor trei zone de ocupaţie. Pe 23 mai 1949, a fost promulgată Grundgesetz – Legea fundamentală, constituţia RFG-ului. După alegerile din august, a fost format un guvern federal pe 20 septembrie 1949, avându-l cancelar pe Konrad Adenauer (CDU). În ziua următoare, statutul de ocupaţie s-a schimbat, oferind anumite puteri de autoguvernare, cu anumite excepţii bine definite.
După Înţelegerea de la Petersberg, Germania Occidentală a progresat rapid spre statutul suveranităţii absolute şi de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni şi cu NATO. În 1954, înţelegerile cu Franţa şi cu Anglia au restaurat în mare parte suveranitatea statului german şi a deschis calea către aderarea la NATO în 1955. În 1951, R.F. Germană s-a alăturat Franţei, Italiei şi ţărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) (predecesorul Uniunii Europene).
În momentul izbucnirii răboiului din Coreea (iunie 1950), SUA a cerut reînarmarea Germaniei Occidentale pentru a sprijini apărarea Europei de Vest în faţă ameninţării sovietice. Amintirea agresiunii germane a făcut ca tările europene să caute un control strict asupra armatei germane. Partenerii europeni din CECO au decis să înfiinţeze Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) cu forţe terestre, navale şi aeriene integrate, compuse din forţele armate ale statelor membre. Armata germană avea să fie sub controlul total al autorităţilor militare ale CEA, în vreme ce restul statelor membre aveau să aibă controlul deplin al propriilor forţe armate.
Deşi tratatul de înfiintare a CEA a fost semnat în mai 1952, el nu a fost niciodată aplicat. Franţa a respins până în cele din urmă tratatul prin votul din august 1954 al Adunării Naţionale, pe motiv că îi ameninţa suveranitatea naţională. Francezii îşi desfiinţau propriul proiect. Au trebuit căutate alte căi care să permită reînarmarea Germaniei. Tratatul de la Bruxelles a fost modificat pentru a permite includerea Germaniei în Uniunea Europei Occidentale. Germaniei Occidentale i se permitea să se reînarmeze şi să aibă controlul suveran deplin asupra forţelor armate naţionale, Uniunea fiind totuşi cea care decidea cum să regleze structura şi numărul forţelor armate ale statelor membre. Cu toate acestea, au persitat temerile cu privire la reîntoarcerea la nazism.
Cele trei puteri occidentale au păstrat controlul asupra zonelor de ocupaţie din Berlin şi anumite responsabilităţi pentru întreaga Germanie. În conformitate cu mai noile înţelegeri semnate, trupele aliate staţionau în Germania de Vest pentru apărarea comună NATO. Cu excepţia celor 45.000 de soldaţi francezi, forţele aliate erau sub controlul comenzii militare unificate NATO. (Franţa se retrăse din comanda militară unificată a NATO în 1966).
Viaţa politică în Germania de Vest era foarte stabilă şi ordonată. Era Adenauer (1949-1963) a fost urmată de o scurtă perioadă de conducere a lui Ludwig Erhard (1963-1966), care a fost înlocuit de Kurt Georg Kiesinger (1966-1969). Toate guvernle din 1949 până în 1966 au fost formate de alianţa Uniunea Creştin-Democrată din Germania (CDU) şi Uniunea Creştin Socială din Bavaria (CSU), singuri sau în alianţă cu mai micul Partid Liber Democrat (FDP). "Marea Coaliţie" a lui Kiesinger din perioadas 1966-69 a fost formată de cele mai mari două partide germane: CDU/CSU şi Partidul Social Democrat (SPD). Această coaliţie a fost importantă pentru votarea legile stării de urgenţă – partidele de la putere având asigurate cele două treimi din voturile necesare pentru aprobarea unor legi organice. Aceste legi controversate permiteau ca, în cazul instituirii stării de urgenţa, mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale garantate de constituţie să fie suspendate.
În perioada de până la votarea setului de legi a stării de urgenţă, s-a manifestat o opoziţie aprigă faţă de adoptarea lor, în special din partea FDP-ului, a Mişcării Studenţeşti Germane, a grupului autointitulat Notstand der Demokratie (Democraţia în Criză) şi a sindicatelor. Poliţia a intervenit din ce în ce mai brutal împotriva demonstranţilor tot mai numeroşi, iar, în 1967, studentul Benno Ohnesorg a fost împuşcat mortal de forţele de ordine. Presa, în special ziarul Bild-Zeitung, au lansat o campanie violentă împotriva protestatarilor, al cărei rezultat se pare că a fost şi tentativa de asasinare din 1968 a liderului studenţilor socialişti, Rudi Dutschke.
În deceniul al şaptelea, dorinţa societăţii de a se confrunta cu trecutul nazist a crescut mult. Astfel au fost declanşate procesele de la Frankfurt a criminalilor de război de la Auschwitz. Proteste de masă au cerut schimbarea ţării. Ecologismul şi antinaţionalismul au devenit valori fundamentale ale Germaniei Occidentale. Rudi Dutschke s-a refăcut suficient pentru a contribui la constituirea partidului Alianţa ’90/Verzii prin atragerea foştilor studenţi protestatari în noua mişcare ecologistă. Popularitatea verzilor a fost foarte mare şi, ca rezultat, în 1979 ei au reuşit să atingă pragul de 5% pentru a accede în parlamentul landului Bremen. Dutschke a murit în 1979 din cauza epilepsiei căpătate ca urmare a tentativei de asasinare.
Un alt rezultat al mişcărilor de nesupunere ale deceniului al şaptelea a fost fondarea Facţiunii Armata Roşie (FAC) în 1968, o organizaţie teroristă, care se face vinovată de o serie de atentate în deceniul care a urmat. Chiar şi în ultii ani ai secolului trecut au existat atacuri teroriste revendicate de autori care se pretindeau membri ai "RAF". Grupul a anunţat că îşi încetează activitatea în 1998.
În alegerile din 1968, SPD-ul condus de Willy Brandt a câştigat suficiente voturi pentru a forma guvernul în coaliţie cu FDP. Cancelarul Brandt a rămas în fruntea guvernului până în mai 1974, când a demisionat după ce s-a descoperit că unul dintre colaboratorii săi cei mai importanţi era spion pe listele de plată ale serviciului est-german de informaţii Stasi.
Ministrul de finanţe Helmut Schmidt (SPD) a format noul guvern şi a obţinut sprijinul unanim a membrilor coaliţiei. El a fost cancelar între 1974 şi 1982. Hans-Dietrich Genscher (FDP) a devenit vice-cancelar şi ministru de externe. Schmidt, un sprijinitor înfocat al Comunităţii Europene şi al NATO, punea accentul pe angajamentul său pentru "unificarea politică a Europei în parteneriat cu SUA".
În octombrie 1982, coaliţia SPD-FDP s-a destrămat, când FDP şi-a unit forţele cu CDU/CSU pentru alegerea preşedintelui CDU Helmut Kohl în funcţia de cancelar. După alegerile naţionale din 1983, Kohl a devenit cel mai puternic personaj politic, controlând atât guvernul, cât şi CDU. Alianţei CDU/CSU i-a lipsit puţin pentru a avea majoritatea absolută în Bundestag, datorită intrării în parlament a verzilor, care au primit 5,6% din voturi.
În ianuarie 1987, guvernul Kohl-Genscher a revenit la putere, dar FDP şi verzii au câştigat noi locuri în parlament dintre cele deţinute până atunci de partidele mari. CDU şi aliatul său bavarez, CSU, au scăzut în preferinţele alegătorilor de la 48,8% la 44,3%. SPD a scăzut la 37%, iar preşedintele partidului Brandt a demisionat în 1987, fiind succedat de Hans-Jochen Vogel. FDP acrescut în preferinţele alegătorilor până la 9,1%, iar verzii au ajuns la 8,3%.
[modifică] Germania Răsăriteană
În zona de ocupaţie sovietică, Partidul Social Democrat a fost silit să fuzioneze cu Partidul Comunist în aprilie 1946, pentru a forma noul Partid Socialist Unit (SED). În alegerile din 1946, SED a câştigat în mod clar locul dominant.
La iniţiativa SED, în 1948 şi la începutul anului 1949 a fost convocată o serie de congrese ale poporului, iar, sub directa supraveghere a sovieticilor, în mai 1949 a fost definitivat proiectul unei noi constituţii, adoptată mai apoi pe 7 octombrie, ziua în care a fost proclamată Republica Democrată Germană. Au fost create Camera Populară (Volkskammer) – camera inferioară a parlamentului est-german – şi Camera landurilor (Länderkammer). Länderkammer a fost abolită in 1958. Pe 11 octombrie 1949, camerele reunite l-au ales pe Wilhelm Pieck în funcţia de preşedinte. SED a format noul guvernul. Uniunea Sovietică şi aliaţii ei din blocul răsăritean au recunoscut imediat Germania Răsăriteană, în timp ce RDG-ul a rămas nerecunoscut de cele mai multe ţări necomuniste până în 1972-1973. În Germania Răsăriteană,s-au pus bazele unui stat monopartit, centralizat,de tip comunist. Pe 23 iulie 1952, tradiţionalele landuri (Länder) au fost desfiinţate şi în locul lor au fost înfiinţate 14 districte (Bezirke). Deşi în mod formal mai existau şi alte partide, SED controla de facto întreg guvernul şi cele mai importante funcţii în stat.
Frontul Naţional era o organizaţie de masă constituită la iniţiativa comuniştilor pentru a facilita controlul asupra celorlalte partide şi organizaţii de masă – ale tinererilor, femeilor, sindicatele şi de cultură. În RDG, alegerile erau formale, cu o participare foarte mare a electoratului la vot, (cel puţin prin prisma cifrelor oficiale), cu candidaţi aprobaţi aproape unanim.
[modifică] Berlinul
La scurtă vreme după închieierea celui de-al doilea război mondial, Berlinul a devenit sediul Comisiei Aliate de Control, care ar fi trebuit să guverneze Germania ca un tot până la semnarea tratatelor de pace. În 1948, Uniunea Sovietică a refuzat să mai participe la administraţia tetrapartită a Germaniei. Sovieticii au refuzat de asemenea să accepte administrarea tetrapartită a Berlinului. Deputaţii aleşi în administraţia orăşenească din zona de ocupaţie sovietică au fost obligaţi să renunţe la mandatele lor, iar în locul autoadministraţiei locale au fost numite organe de conducere de tip comunist în Berlinul Răsăritean. Din acest moment până în momentul reunificării, aliaţii occidentali au exercitat în mod neîntrerupt controlul deplin asupra administraţiei din sectoarele lor de ocupaţie prin intermediul Kommandaturii Aliate. Dat fiind statutul special al oraşului, autorităţile militare au recunoscut dreptul Senatului şi Camerei Reprezentanţilor Berlinului Occidental (organele de autoconducere alese prin vot popular) să administreze cea mai mare parte a afacerilor orăşeneşti. Aliaţii occidentali, autorităţile vest-germane sau cele vest-berlineze nu au recunoscut niciodată regimul comunist din Berlinul Răsăritean, sau autorităţile est-germane de acolo.
În perioada în care Berlinul de Vest a fost izolat de Germania de Vest (oraşul se afla la 176 km în interioriul statului est-german), aliaţii occidentali au încurajat strângerea relaţiilor dintre RFG şi Berlinul de Vest. Reprezentanţii Berlinului de Vest participau ca mambri fără drept de vot la sesiunile parlamentului vest-german. Agenţiile importante vest-germane îşi aveau sedii şi în oraş. În plus, autorităţile aliate se consultau de cele mai multe ori cu autorităţile federale germane şi vest-berlineze în cazul tuturot iniţiativelor politice care priveau unificarea ţării sau statutul Berlinului.
Între 1948 şi 1990, evenimentele principale, precum târgurile sau festivalurile erau sponsorizate din vest, iar investiţiile în comerţ şi industrie au fost încurajate prin politci speciale în domeniul taxelor şi impozitelor. Rezultatul acestor eforturi, combinate cu o administrare eficientă a fondurilor publice, dar şi cu hărnicia berlinezilor au făcut ca oraşul să atingă şi să depăşească rapid nivelurile producţiei interbelice, transformând oraşul într-una dintre cele mai moderne metropole europene.
După prăbuşirea comunismului în RDG, statutul special al Berlinului ca zonă specială aflată sub controlul celor patru puteri a încetat să mai existe. Berlinul a devenit capitala Germaniei unificate, statut recunoscut prin lege votată de Bundestag în iunie 1991. Guvernul vest-german a cerut aliaţiloe să-şi menţină prezenţa militară în Berlin până la retragerea completă a forţelor ruse (foste sovietice) de pe teritoriul fostei Germanii Răsăritene. Retragerea ruşilor s-a încheiat pe 31 august 1994. Pe 8 septembrie 1994 s-au ţinut ceremonii care au marcat retragera tuturor trupelor străine din Berlin.
Agenţiile guvernamentale şi-au mutat treptat sediile în Berlin, oraşul devenind sediul oficial al guvernului în 1999. Berlinul este de asemenea unul dintre cele 16 Länder.
[modifică] Relaţiile est-vest
În timpul mandatului lui cancelarului Adenauer, Germania Occidentală şi-a proclamat dreptul de a vorbi în numele întregii naţiuni germane. Doctrica Hallstein restricţiona relaţiile diplomatice numai la ţările care nu recunoşteau statalitatea RDG-ului.
Valul neîntrerupt de refugiaţi est-germani care soseau în RFG a fost una din piedicile importante în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state germane în deceniul al şaptelea. Germania de Est a întărit graniţa dintre cele două state, dar oamenii au continuat să fugă din Berlinul de Est în cel apusean. Pe 31 august 1961, autorităţile est-germane au început construirea Zidului Berlinului de jur împrejurul Berlinului Occidental, într-o încercare disperată de oprire a fluxului de fugari, tăind oraşul în două şi transformând partea apuseană a oraşuli într-o enclavă a occidentului pe teritoriul comunist. Zidul a devenit un simbol al războiului rece şi al divizării Europei.
Scrisoarea de reconciliere a episcopilor polonezi către episcopii germani din 1965 a fost privită cu suspiciune în momentul apariţiei, dar este văzută azi ca un pas important în direcţia îmbunătăţirii relaţiilor statelor germane cu Polonia.
În 1969, cancelarul Willy Brandt a anunţat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată pe linia alianţei transatlantice, dar că îşi intensifica eforturile pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Europa Răsăriteană şi cu Germania Răsăriteană. Germania de Vest a iniţiat ceea ce avea să se numească Ostpolitik, la început înfruntând opoziţia puternică a conservatorilor, negociind pentru început tratate de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria.
Relaţiile dintre cele două state germane au reprezentat una dintre cele mai dificile probleme de rezolvat. Ostpolitik, Politica (faţă de) Est a cancelarului Brandt urmărea conceptul "două state – o singură naţiune germană". Relaţiile s-au îmbunătăţit, dar poziţia oficială a RFG-ului era cea stabilită de doctrina Hallstein, care implica nerecunoşterea Germaniei Răsăritene. La începutul deceniului al optulea, Ostpolitik a dus la o formă de recunoaştere mutuală între cele două sate germane. Tratatul de la Moscova, din august 1970, Tratatul de la Varşovia, din decembrie 1970, Acordul celor patru puteri în privinţa Berlinului, din septembrie 1971, Acordul de tranzit, din mai 1972 şi Tratatul de bază, din decembrie 1972 au ajutat procesul de normalizare a relaţiilor est-vest şi dintre cele două state germane, permiţând atât RFG-ului cât şi RDG-ului să devină membre ale ONU în septembrie 1973. Cele două Germanii au făcut schimb de reprezentanţi permanenţi în 1974, iar în 1987, liderul est-german Erich Honecker a făcut o vizită oficială în Germania occidentală.
[modifică] Unificarea Germaniei
[modifică] Condiţii generale
Planuri internaţionale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de după proclamarea celor două state germane, dar fără folos. În luna martie 1952, guvernul sovietic a propus un plan pentru organizarea de alegeri pentru un parlament al unei Germanii unite, neutre, aşa cum avea să se facă în Austria. Guvernele aliaţilor occidentali au refuzat oferta sovietică, în acelaşi timp continuând integrarea Germaniei Occidentale în structurile euro-atlantice. Problema reunificării a fost din nou pusă în timpul Conferinţei miniştrilor de externe din Berlin (ianuarie – februarie 1954), dar puterile occidentale au refuzat să transforme Germania într-un stat neutru. După aderarea RFG-ului la NATO pe 9 mai 1955, iniţiativele de reunificarea au fost abandonate de ambele părţi.
În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă în cele din urmă la reunificarea Germaniei. Un numărul tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via Ungaria, după ce autorităţile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de refugiaţi. Mii de est-germani au încercat să ajungă în vest acupând un loc în ambasadele sau reprezentanţele comerciale ale RFG-ului din diferite capitale est-europene. Exodul de proporţii a pus foarte acut problema schimbărilor politice atât de necesare. În RDG, demonstraţiile a sute de mii de cetăţeni – în mod particular în Leipzig – au continuat să se înmulţească. Pe 7 octombrie, liderul sovietic Mihail Gorgaciov, aflat în vizită la Berlin cu ocazia aniversării a 40 de ani de la proclamarea RDG-ului, a cerut liderilor Germaniei de Est să iniţieze procesul de reformă, dar nu a fost luat în seamă.
Pe 18 octombrie, Erich Honecker a fost forţat să demisioneze din fruntea partidului şi statului, fiind înlocuit de Egon Krenz. Exodul populaţiei est-germane a continuat însă, aşa cum au continuat şi presiunile pentru iniţierea de reforme politice. Pe 4 noiembrie, o demonstraţie din Berlinul Răsătiean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, pe 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permiţăndu-li-se est-germanilor să călătorească liber. Mii de cetăţeni ai RDG-ului au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale ale Berlinului, iar, pe 12 noiembrie, autorităţile est-germane au început demontarea Zidului.
Pe 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schiţat un plan în 10 puncte pentru unirea paşnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din est şi reunificarea celor două economii. În decembrie, parlamentul est-german Volkskammer a eliminat monopolul politic al SED, iar întreg Politburo al comuniştilor în frunte cu Krenz a demisionat. SED şi-a schimbat numele în Partidul Socialismului Democratic (PDS), iar apariţia şi dezvoltarea a numeroase noi partide politice au marcat sfârşitul sistemului comunist. Primul ministru Hans Modrow a condus un guvern provizoriu, care a împărţit puterea cu noile partide democratice apărute. Pe 7 decembrie 1989, s-a ajuns la un acord pentru organizarea de alegeri libere în mai 1990 şi pentru rescrierea constituţiei Germaniei Răsăritene. Pe 28 ianuarie, partidele au căzut de acord să devanseze alegerile pe 18 martie, în principal datorită erodării autorităţii statului, cât şi datorită faptului că exodul populaţie continua, (mai mult de 117.000 de cetăţeni au părăsit Germania Răsăriteană în ianuarie şi februarie 1990).
La începutul lunii februarie 1990, propunerea guvernului Modrow pentru o Germanie unită şi neutră a fost respinsă de cancelarul Kohl, care cerea ca ţara reunificată să fie membră a NATO. În cele din urmă, pe 18 martie, au fost ţinute primele alegeri libere din Germania Răsătiteană. S-a format un un guvern sub cconducerea lui Lothar de Maizière (CDU), având ca prim punct al programului de guvernare unirea rapidă cu Germania de Vest. Primii deputaţi liber aleşi ai Volkskammer şi-au ţinut prima şedinţă în plen pe 5 aprilie, iar Germania de Est a evoluat paşnic de la sistemul comunist la cel democrat. Pe 6 mai au fost ţinute alegeri locale libere, CDU fiind din nou marele câştigător. Pe 1 iulie cele două state germane au intrat într-o uniune monetară şi economică.
[modifică] Aranjamente finale
În cursul anului 1990, în paralel cu evenimentele interne germane, care realizau simultan unirea politică formală (prin alegerea în Germania de Est a unor reprezentanţi ai partidelor numite identic cu cele din Germania de Vest, 18 martie) şi monetară (1 iulie) pregătindu-le pe cele administrativă şi juridică (27 septembrie - 1 octombrie), cela patru puteri foste aliate în al doilea război mondial – Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franţa şi Uniunea Sovietică – şi cel două state germane au negociat încetarea drepturilor speciale ale primilor în Berlin şi în Germania ca un tot. Aceste negocieri "doi plus patru" au fost ţinute în timpul Conferinţei Tratatului Cer Deschis de la Ottawa de pe 13 februarie 1990. Cei şase miniştri de externe s-au întâlnit de patru ori în lunile următoare la Bonn (5 mai), Berlin (22 iunie), Paris (17 iulie) şi Moscova (12 septembrie). Ministru de externe polonez a participat la întâlnirea de la Paris, la şedinţele în care s-au discutat problemele graniţelor polono-germane.
Uniunea Sovietică a avut obiecţii asupra statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Pe 16 iulie, preşedintele sovietic Gorbaciov şi cancelarul german Kohl au ajuns la un acord de principiu asupra chestiunii statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Această înţelegere a făcut posibilă semnarea la Moscova pe 12 septembrie a Tratatului asupra aranjamentelor finale în privinţa Germaniei. În plus, pentru încetarea drepturilor speciale ale celor patru puteri, tratatul prevedea retragerea tutror trupelor sovietice din Germania până la sfârşitul anului 1994. De asemenea, tratatul stabilea că graniţele curente ale Germaniei, în special linia Oder-Neisse, sunt graniţele finale şi definitive ale Germaniei reunificate. Germania Unită urma să fie membru cu drepturi depline al NATO. Trupele americane, britanice şi franceze urmau să rămână în Berlin pe toată perioada interimară până la retragerea sovieticilor. În tratat, Germania renunţa la armele nucleare, biologice şi chimice şi îşi lua angajamentul să-şi reducă efectivela armatei la 370.000 de soldaţi într-o perioadă de 3 – 4 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului pentru reducerea forţelor armate convenţionale în Europa, semnat pe 19 noiembrie 1990 la Paris. Semnarea aranjamentelor finale dădea liber procesului de unificare al celor două state germane.
Uniunea politică a devenit oficială pe 3 octombrie 1990, prin utilizarea, (nu fără critici), a articolului 23 a Legii fundamentale a Germaniei Federale cu privire la cele 5 landuri răsăritene. De fapt, reunificarea a însemnat anexarea Germaniei Răsăritene de Germania de Vest pentru că era cea mai directă şi legală formă de unire. Noua ţară a păstrat numele Bundesrepublik Deutschland, s-a folosit ca monedă naţională "Deutsche Mark" (încă de la 1 iulie 1990), iar sistemul legal şi instituţiile vest-germane au fost extinse şi pentru est. Berlinul a redevenit din punct de vedere oficial capitala ţării, dar instituţiile guvernamentale au rămas pentru un timp la Bonn. Numai după dezbateri prelungite, deputaţii din Bundestag au căzut de acord cu mutarea sediului celor mai importante instituţii guvernamentale la Berlin, proces de transfer care s-a terminat de-abia în 1999, când Parlamentul şi-a ţinut prima sesiune în clădirea Reichstagului renovat.
Pe 2 decembrie 1990, au fost convocate alegeri generale în întreaga Germanie, primele după ianuarie 1933, care, de fapt, îl aduseseră pe Hitler la putere.
[modifică] Germania în zilele noastre
Pentru mai multe detalii consultaţi şi articolul Relaţiile externe ale Republicii Federale Germania
În primul deceniu al acestui secol, Germania, alături de Franţa, a devenit una dintre piesele centrale ale Uniunii Europene. Guvernul german a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai lărgirii NATO şi Uniunii Europene. Trupele germane au participat la efortul multinaţional de reinstaurare a păcii în Balcani. Economia germană este una dintre cele mai dezvoltate ale lumii, populaţia bucurându-se de un înalt standard de viaţă. (Vedeţi şi: Listă a ţărilor după produsul intern brut).
Numeroşi germani vorbesc, în afară de dialectele locale ale limbii germane şi de limba germană oficială, limba franceză şi/sau limba engleză.
Numeroase dintre problemele comune ale ţărilor europene, (emigraţia, îmbătrânirea populaţiei, cheltuielile pentru asistenţă socială, sistemul de pensii, etc), sunt probleme aflate pe agenda principalilor factori de decizie politică din Germania, căutându-li-se rezolvarea adecvată. Şomajul este unul dintre subiectele sensibile în Germania de azi, în 2005 atingându-se un nivel record de 12,6% din populaţia aptă de muncă, cel mai ridicat nivel de la perioada de criză din deceniul al patrulea al secolului trecut.
Descoperirea în 2001 a faptului că celula teroristă, care a dus la îndeplinire atentatele din 11 septembrie din Statele Unite, şi-a avut baza în Hamburg a şocat întreaga opinie publică naţională. Cancelarul Gerhard Schröder a susţinut Statele Unite în toate acţiunile care au urmat, trimitând trupe ale Bundeswehrului în Afganistan, ca parte a efortului NATO de asigurare a securităţii şi păcii în această ţară, după alungarea de la putere a talibanilor.
Germania a adoptat o poziţie mai critică faţă de invazia americană a Irakului din 2003. Mulţi comentatori politici au considerat că victoria în alegeri a SPD se datorează în principal opozitiei arătate faţă de invazia americană. Majoritatea populaţiei era puternic împotriva învaziei din Irak şi împotriva oricărei implicări germane în conflict.
După o înfrângere neaşteptată a SPD în alegerile locale din landul Renania de Nord-Westphalia (22 mai 2005), cancelarul Schröder a cerut Bundestagului (camera inferioară a Parlamentului) un vot de încredere în politica guvernului. Schröder a afirmat că a devenit din ce în ce mai greu să lucreze pentru reformele socio-economice necesare datorită opoziţiei manifestate în Bundesrat (camera superioară a Parlamentului) faţă de politica guvernului, ca şi datorită tensiunilor din propriul partid. După neprimirea votului de încredere (1 iulie), cancelarul Schröder a cerut preşedintelui ţării, Horst Köhler, să convoace alegeri legislative anticipate.
Pe 21 iulie 2005, Horst Köhler a dizolvat Parlamentul şi a programat noile alegeri parlamentare pentru 18 septembrie. Alegerile au dus la un impas în schimbarea raportului de forţe dintre SPD şi CDU/CSU, niciuna dintre principalele forţe politice naţionale nereuşind să câştige suficiente voturi pentru a forma singure guvernul, fiind necesare găsirea de parteneri de coaliţie.
Soluţia a fost găsită pe 11 noiembrie 2005, când ambele partide au format "Marea Coaliţie", având-o în frunte pe cea care a devenit noul cancelar federal, Angela Merkel.
[modifică] Bibliografie
- Mary Fulbrook. [7]"The Two Germanies, 1945-90" (ch. 7) şi "The Federal Republic of Germany Since 1990" (ch. 8) în A Concise History of Germany (Cambridge: Cambridge University Press, 2004): 203-249; 249-257.
- Jean Edward Smith, Germany Beyond The Wall: People, Politics, and Prosperity, Boston: Little, Brown, & Company, 1969.
- Jean Edward Smith, Lucius D. Clay: An American Life, New York: Henry, Holt, & Company, 1990.
- Jean Edward Smith, The Defense Of Berlin, Baltimore: Johns Hopkins Press, 1963.
- Jean Edward Smith, The Papers Of Lucius D. Clay, 2 Vols., Bloomington, Indiana: Indiana University Press, 1974.
[modifică] Resurse internet
- Germania la declanşarea războiului rece
- James F. Byrnes, Speaking Frankly (The division of Germany)
- The President's Economic Mission to Germany and Austria, Report No. 1 (1947)
- The President's Economic Mission to Germany and Austria, Report 3 (1947)
- de Istorie contemporană
- Discuţiile aliate asupra problemei dezmembrării Germaniei, 29 martie 1945
