Căderea Constantinopolului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Asediul Constantinopolului
Asediul Constantinopolului (pictură din 1499)
Perioada: 2 aprilie- 29 mai, 1453 Locaţia: Constantinopol Rezultat: victorie decisivă a otomanilor
Combatanţi
Imperiul Bizantin	Imperiul Otoman
Comandanţi
Constantin al XI-lea † Loukas Notaras	Mehmed al II-lea
Efective
sub 10 000	peste 80 000[1]
Pierderi
necunoscut	necunoscut

Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea. Evenimentul a avut loc în ziua de marţi, 29 mai 1453. Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin,Constantin al XI-lea, dar şi o victorie strategică de o importanţă crucială pentru cucerirea estului mediteranean şi al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922, fiind rebotezat Istanbul în perioada Republicii Turce în anul 1930.

Cuprins 1 Situaţia Imperiului Bizantin 2 Pregătirile 2.1 Cele două armate 3 Asediul 3.1 Atacul decisiv 4 Consecinţe 5 Referinţe 6 Note

[modifică] Situaţia Imperiului Bizantin

În cei aproximativ 1.000 de ani de existenţă a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat şi cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman.

În 1453 "imperiul" era format doar din oraşul în sine şi o porţiune a Peloponezului din jurul cetăţii Mystras; Imperiul Trebizondei, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a supravieţuit pe coasta Mării Negre.

[modifică] Pregătirile

Mehmed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreaţă pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influenţa turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreţei a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraş. Această fortăreaţă se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) şi Anatolia (Anadolu) fiind numele porţiunilor europene şi asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreaţă este cunoscută şi sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificaţie: "blocarea strâmtorii" şi "tăierea gâtului", subliniindu-i poziţia strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are acelaşi sens dublu.

Împăratul Constantin a cerut ajutorul ţărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenţia cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii împăraţi Paleologi au fost acceptaţi în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamaţia unei "Bule Papale de Uniune" la Florenţa.

În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de unele grupuri anti-unioniste din Constantinopol, iar populaţia era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut şi ura etnică latentă dintre greci şi italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major şi până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea şi a Bisericii Romano-Catolice.

Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influenţa sperată de bizantini asupra regilor şi prinţilor din vest, iar aceştia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputinţă au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia; dar şi din cauză că Spania era în stagiile finale ale Reconquistei, din cauza luptelor interne dintre Principatele Germane şi din cauza înfrângerii Ungariei şi Poloniei în Bătălia de la Varna din 1444. Deşi oraşele-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.

[modifică] Cele două armate

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existenţă pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată uriaşă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri; estimări mai recente citează 80.000 soldaţi şi 5.000 de ieniceri. Mehmed a construit şi o flotă pentru a asedia oraşul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.^[1] Otomanii au angajat un inginer maghiar pe nume Urban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit un tun enorm, botezat "tunul Basilic", măsurând peste 8 metri lungime şi circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanţă de aproape doi kilometri. Deşi bizantinii aveau şi ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendinţa să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Urban avea totuşi câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore şi ghiulelele erau puţine; s-a prăbuşit sub reculul său după numai şase săptămâni. Un alt expert angajat de otomani a fost Ciriaco Pizzecolli, cunoscut sub numele de Ciriaco din Ancona, călător şi colecţionar de antichităţi.

[modifică] Asediul

Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile lui Theodosian, seria complexă de ziduri şi şanţuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetăţii care nu era înconjurată de apă. Armata otomană şi-a aşezat tabăra nu departe de oraş, în lunea Paştelui, 2 aprilie 1453.

Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor, dar nu a reuşit să provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reuşit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare lovitură. În acest timp flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, şi şi-a transportat navele peste acesta. Această acţiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de la corăbiile genoveze trimise în ajutor şi a demoralizat apărătorii bizantini. În plus, apărătorii au fost nevoiţi să-şi disperseze o parte din forţe la zidurile maritime de lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secţiuni.

Turcii au asaltat frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinşi cu mari pierderi. După aceea au încercat să pătrundă în oraş săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea geniştilor care au lucrat la tunele erau sârbi trimişi din Novo Brdo de Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Paşa. Bizantinii aveau angajat un inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoţiană), care a dat ordin să fie săpate contra-tunele, permiţând astfel trupelor bizantine să intre în acestea şi să ucidă geniştii otomani. Alte tunele turceşti au fost inundate cu apă. În cele din urmă bizantinii au capturat şi torturat un important inginer turc, care a relevat locurile tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.

Mehmed a făcut o ofertă de a renunţa la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a ştiut că oraşul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit să copleşească numeric zidurile, ştiind că apărătorii bizantini vor fi epuizaţi înainte ca el să-şi termine trupele.

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul oraşului. Patru zile mai târziu, întreg oraşul a fost acoperit de o ceaţă deasă, o condiţie nemaiauzită în acele părţi în luna mai. După ce s-a ridicat ceaţa, în seara aceea "flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar lumini puteau fi văzute şi de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turceşti (înspre vest)". Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupţii vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. "Focul" văzut a fost o iluzie optică datorată reflecţiei unui apus de soare roşu intens de nori din cenuşă vulcanică, aflaţi sus în atmosferă^[2].

[modifică] Atacul decisiv

În dimineaţa zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiţi şi echipaţi, şi au avut doar rolul de a ucide cât mai mulţi apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secţiuni de ziduri din nord-vestul oraşului, care era parţial prăbuşită în urma loviturilor de tun. Această secţiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, şi era mult mai slăbită; cruciaţii din 1204 au spart zidurile în acelaşi loc. Otomanii au reuşit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinşi după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut faţă celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanţii armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului şi evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.

Unii istorici sugerează că poarta din acea secţiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur şi simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parţial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuşi a condus ultima apărare a oraşului, murind în luptă pe străzile oraşului său, alături de soldaţii săi.

[modifică] Consecinţe

Mehmed a promis armatei sale că pot prăda oraşul în voie timp de trei zile, conform tradiţiei militare antice. Un număr mare de localnici au fost masacraţi de turci după ce aceştia au intrat în cetate şi au capturat turnurile de la zidurile terestre, deşi ordinea a fost restaurată la scurt timp după aceea. După atacul iniţial, armata otomană s-a împrăştiat pe drumurile principale ale oraşului, prin marile pieţe şi uriaşa biserică a Sfinţilor Apostoli, pe care Mehmed a dorit să o păstreze intactă pentru noul patriarh ales de el, care să-l ajute să controleze mai bine populaţia creştină. Mehmed a trimis o gardă să protejeze clădirile importante, din dorinţa de a nu stabili noua capitală a Imperiului Otoman într-un oraş total devastat.

Armata a năvălit în imensa piaţă Augusteum, din faţa catedralei Haghia Sophia, ale cărei porţi de bronz erau blocate de un număr mare de localnici aflaţi în interiorul clădirii, sperând în protecţia divină la ceasul din urmă. După ce porţile au fost pătrunse, năvălitorii au separat congregaţia conform cu preţul potenţial al fiecăruia pe piaţa de sclavi. Câţiva bătrâni şi noi-născuţi au fost ucişi sumar cu o neîndurare comercială. Soldaţii otomani s-au luptat între ei pentru a intra în posesia senatorilor în straie bogate sau pentru fetele şi tinerii frumoşi.

Există mai multe legende în Grecia legate de căderea Constantinopolului. Una din ele spune că doi preoţi recitând divina liturgie asupra mulţimii au dispărut în zidurile catedralei în timp ce primii soldaţi turci au pătruns. Conform legendei, ei vor apare din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni în stăpânirea creştinilor^[3]. Altă legendă se referă la Regele de marmură, Constantin al XI-lea, spunând că atunci când otomanii au intrat în cetate, un înger l-a salvat pe împărat, schimbându-l într-o bucată de marmură şi ascunzându-l într-o peşteră subterană de lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie readus la viaţă.^[4][5].

Deşi Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prădeze oraşul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale şi a oprit activităţile după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populaţia estimată la 50.000 locuitori ai oraşului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităţilor.

Motivul pentru care un număr atât de mare de localnici au scăpat de furia turcilor se datorează în principal topografiei oraşului la acea dată. Departe de apogeu, Constantinopole era în regres ca număr de locuitori în urma unei epidemii deciumă bubonică, dar mai ales ca urmare a dezastrului provocat de a patra Cruciadă cu două secole mai devreme. Aşadar, oraşul era în 1453 doar o serie de sate fortificate, separate de câmpuri largi, totul fiind încercuit de zidurile lui Theodosian, ridicate în secolul al IV-lea. După ce otomanii au reuşit să treacă de ziduri, mulţi locuitori ai acestor "sate" s-au predat generalilor lui Mehmed, conformându-se aşadar prevederilor tradiţiei islamice de submisie voluntară.

Aceste sate, mai ales cele de lângă zidurile terestre, au fost cruţate de molestarea populaţiei şi distrugerea locurilor, fiind fost protejate de trupele speciale de ieniceri. Aceşti localnici urmau să-şi răscumpere concetăţenii după încetarea violenţei, şi au format ceea ce otomanii numeau un "millet", adică o comunitate auto-guvernantă din imperiul multi-naţional care a devenit Istanbulul otoman.

Mehmed a aşteptat până când situaţia a fost sub control şi a intrat în oraş într-o procesiune ceremonială în care populaţia locală i-a oferit flori ca felicitări. Prima lui impresie a fost că oraşul era în paragină, situaţie care începuse după cucerirea acestuia în a patra Cruciadă.

În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat "Kayzer-i Rum", adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deşi Biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă şi Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.

Mulţi greci au părăsit oraşul şi s-au refugiat în vestul Europei, ducând cu ei cultura şi documente din tradiţia greco-romană care au contribuit la începutul Renaşterii. Influxul erudiţilor greci în vest începuse totuşi mult mai devreme, mai ales în nordul Italiei, unde oraşele-state au început să primească învăţaţii greci încă din secolele XI şi XII. Cancelarul Florenţei Coluccio Salutati a început acest schimb cultural în 1396 invitând un cărturar bizantin să prezinte o lectură la Universitatea din Florenţa. Această sete a italienilor pentru clasicismul latin combinată cu cunoaşterea limbii greceşti au fost factorii care au motivat Renaşterea. Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar şi Galata. Mulţi fanarioţi, cum au fost numiţi, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost consideraţi trădători de majoritatea grecilor.

Fortăreaţa peloponeză Mystras din Morea, condusă de fraţii lui Constantin, Toma şi Demetrius Palaeologus, aflaţi mereu în conflict unul cu altul şi fiind conştienţi că Mehmed îi va ataca şi pe ei, a rezistat până în 1460. Cu câţiva ani înainte de căderea Constantinopolului, Demetrius a luptat pentru tron cu Toma, Constantin şi ceilalţi fraţi ai lor, Ioan al VIII-lea Palaeologus şi Teodor. Toma s-a refugiat la Roma când otomanii au invadat Morea, în timp ce Demetrius s-a aşteptat să rămână pe tron ca vasal al turcilor, însă a fost luat prizonier şi aruncat în închisoare unde a rămas pentru tot restul vieţii sale. La Roma, Toma şi familia sa au primit ajutor monetar de la Papa şi alţi conducători din vest, fiind considerat de aceştia ca Împărat Bizantin în exil, până în anul 1503. În 1461 statul independent bizantin Trebizonda a fost cucerit de Mehmed.

Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu şi a început Renaşterea datorită sfârşitului vechii ierarhii religioase din Europa, precum şi folosirea tunurilor şi a prafului de puşcă. De asemenea, căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa şi Asia. În consecinţă, un număr tot mai mare de europeni a început să plănuiască din ce în ce mai serios posibilitatea atingerii Asiei pe mare — ceea ce a dus la descoperirea Lumii Noi.

Chiar şi în prezent un număr mare al populaţiei greceşti consideră ziua de marţi (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.

[modifică] Referinţe

• en Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453. London: Cambridge University Press. ISBN 0-521-39832-0.
• en Norwich, John Julius (1995). Byzantium: The Decline and Fall. New York: Alfred A. Knopf. ISBN 0-679-41650-1.
• en The Siege of Constantinople (1453), de martorul ocular Nicolo Barbaro
• en Franz Babinger: Mehmed the Conqueror and His Time Princeton University Press. 1992. ISBN 0-691-01078-1
• en Andrew Wheatcroft: The Infidels: The Conflict Between Christendom and Islam, 638–2002 Viking Publishing. 2003 ISBN 0-670-86942-2
• en Richard Fletcher: The Cross and the Crescent Penguin Group. 2005 ISBN 0-14-303481-2
• en Justin Wintle: The Rough Guide History of Islam Rough Guides. 2003 ISBN 1-84353-018-X
• en Smith, Michael Llewellyn, "The Fall of Constantinople", in History Makers magazine No. 5 (London, Marshall Cavendish, Sidgwick & Jackson, 1969) p. 192.
• en The Cross and the Crescent Exhibit: Royal Academy of Arts Magazine Spring 2005

[modifică] Note