Tabula rasa
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tabula rasa (latină tradus prin Tablă ştearsă) este caracterizarea intelectului uman la naştere, după empirişti.
Originea ajunge la Aristotel care reia o imagine a lui Platon (din Theaetetus) şi caracterizează psihicul înaintea unui act de cunoaştere. Expresia este folosită şi de Albertus Magnus, de Toma d'Aquino. Consacrarea expresiei se produce mai târziu prin dialogul dintre Locke şi Leibniz în legătură cu ideile înnăscute; se dezvoltă teoria conform căreia, la naştere, mintea este o tabula rasa, în aşteptarea ideilor ce provin din experienţă (în Nouveaux essais).
Expresia, provenită din traducerea latină a lucrării De Anima a lui Aristotel, nu se găseşte la Locke, însă teoria poate fi identificată aici. Preluând de la scolastici ideea asociată că "nu există nimic în intelect care nu a fost mai întâi în simţuri", Gassendi şi Locke au făcut din aceasta o piesă importantă a empirismului lor.
Expresia Tabula rasa este folosită şi în psihanaliza lui Sigmund Freud.
În viaţa cotidiană, expresia are sensul de stare de ignoranţă crasă, de incultură sau într-o locuţiune verbală: a şterge cu buretele trecutul.
